Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » MIRELA-IOANA DORCESCU, SECȚIUNEA DE AUR ÎN POEZIE. CONTRIBUȚIA LUI EUGEN DORCESCU

MIRELA-IOANA DORCESCU, SECȚIUNEA DE AUR ÎN POEZIE. CONTRIBUȚIA LUI EUGEN DORCESCU

Secțiunea de aur este un concept cu o referință de necuprins, dar atât de imposibil de negat, încât a fost luat în seamă de mulți dintre creatorii de geniu ai umanității: Leonardo da Vinci, Boticelli, Salvador Dali, Beethoven, Mozart, Claude Debussy ș.a.
Numărul care atestă „proporția divină”, simbolizat de grecescul Phi, este 1, (6), indicând un raport ce scapă puterii umane de a calcula precis. Acesta măsoară armonia întregului univers. Este celebrul „golden number”. După el s-au orientat, de-a lungul vremii, numeroși artiști, care au aspirat, ori au și reușit, să-și edifice creația în norma, determinată matematic, a Creației.
Cercetările din domeniul artei au evidențiat proporții corespunzătoare numărului de aur în arhitectură, sculptură, pictură și muzică. Mult mai puțin, însă, în poezie. În această situație, merită toată atenția inițiativa lui Eugen Dorcescu, de acum patru decenii, de a identifica și interpreta ocurența numărului de aur în operele poeților români. Finalitatea acestei întreprinderi, deopotrivă teoretice și practice, era aceea de a inova, a diversifica și a înnobila critica literară autohtonă. Pentru a face cunoscută celor interesați această direcție, care își menține caracterul novator, reproduc integral contribuția lui Eugen Dorcescu, publicată în Embleme ale realității, București, Ed. Cartea Românească, 1978, p. 53-57:
„În al doilea rând, se constată că – mai ales în cazul acelor creații care satisfac simțământul de capodoperă – raportul dintre numărul silabelor neaccentuate și cel al silabelor accentuate este în jur de 1,6 (raportul secțiunii de aur). Această determinare cantitativă, ale cărei reguli au fost enunțate întâia oară de Euclid, ar putea, la urma urmei, caracteriza organizarea exterioară a unei opera de artă, ar putea fi considerată una dintre constantele alcătuirii sale: «Este îngăduit să presupunem fie că artistul înzestrat aplică în mod conștient acest sistem în structura lucrărilor sale, fie că el ajunge la el în chip inevitabil, condus fiind de instinctul său pentru formă» (Herbert Read, Semnificația artei, București, 1969, p. 33). /…/ Alți esteticieni (Croce) resping (și ironizează) astfel de preocupări. Părerea noastră este că nu e permis să se exagereze, indiferent în ce direcție.
Nu e îngăduit, pe de o parte, să i se acorde acestui raport strict numeric, cantitativ, rolul de criteriu infailibil în aprecierea valorii. Mai cu seamă în poezie, artă cu o spațialitate nemăsurabilă, neconcretă.
Pe de altă parte, faptul că opera de artă se înduplecă unor constante materiale, unei statistici sui-generis (așa cum experimentele o dovedesc) înlătură, ca nefondate, acele teorii care pretind că arta – prin firea ei – se sustrage unei abordări științifice, sistematice.
În această categorie, i-am include și pe exponenții critici și esteticii impresioniste (al căror unic criteriu e corelația «îmi place» – «nu-mi place»), pe toți aceia care își dezvoltă exegezele pornind de la misteriosul nescio quid al operei poetice (al artei, în general); de la acel nescio quid, care rezolvă orice fără a rezolva nimic.
Curios este că, în cazurile respective, exact lucrări care, prin natura lor, sunt obligate să explice (se intitulează științifice), fac elogiul celui mai categoric relativism gnoseologic; opera de artă este starea psihică pe care o produce. Sau, altă dată, se transferă semnul valorii exclusiv în subiect, în personaj, în anecdotică – ceea ce ni se pare o egală eroare.
Arta are legile ei, ca orice activitate umană, ca orice dat al lumii materiale.
Are principiile organizării sale exterioare – reflex al unei substanțialități de neconfundat.
Este posibil ca diversele linii ale obiectului artistic să se raporteze unele la altele după un coeficient numeric neschimbat. Ceea ce intră în sfera noțiunii de artă va trebui, probabil, să accepte și anumite determinări exterioare, un anumit indice formal, propriu tuturor acelor obiecte înrudite. Ceea ce aderă la esența fenomenului va trebui să primească și „esența” morfologiei lui. Absolutizarea acestei recurențe și – de aici – încercarea de a norma creația, de a-i pretinde să respecte necondiționat tot felul de raporturi, ar fi o greșeală. Dar desprinderea a posteriori a unor concluzii – de factură calitativă sau cantitativă – și înscrierea lor în tabloul atât de încăpător al definiției și însușirilor artei (fără dorința de a le impune ca reguli imuabile; artistul le descoperă spontan, cel ce le caută metodic și deliberat este interpretul), nu dăunează preocupărilor estetice – ba chiar le justifică. Altfel, mulțumită cu refacerea emoției artistice, cu efuziuni și aproximații sau, dimpotrivă, cu povestirea anostă a conținutului, critica literară riscă să rămână un duplicat neinteresant al beletristicii. Definițiile, raporturile etc. nu interesează creația, ci filosofia artei.
Să exemplificăm, așadar, cu câteva titluri din poezia unor autori români de mare prestigiu:
A. Mihai Eminescu, O, mamă…
«O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Când voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plângi:
Din teiul sfânt și dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simți-o-voi odată umbrind mormântul meu…
Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu».
Schema ritmică a poeziei este următoarea:
v _ v _ v _ v / v _ v v v _
v _ v v v _ v / v _ v _ v _
v _ v _ v _ v / v _ v v v _
v _ v v v _ v / v _ v v v _
v _ v _ v _ v / v _ v _ v _
v _ v v v _ v / v v v _ v _
v v v _ v _ v / v _ v v _ _
v _ v _ v _ v / v _ v v v _
v _ v _ v _ v / _ _ v v v _
v _ v _ v _ v / v _ v v _ _
v _ v v v _ v / v _ v _ v _
v _ v _ v _ v / _ v v _ v _
v _ v v v _ v / v _ v v v _
v v v _ v _ v / v _ v v v _
v _ v v v _ v / v _ v v v _
v _ v v v _ v / v _ v v v _
v _ v v v _ v / v _ v _ v _
v _ v _ v _ v / _ v v _ v _
Raportul global între numărul silabelor neaccentuate și al celor accentuate este, deci, 49/29 + 45/33 + 51/27 = cca 1,6. După același raport se distribuie cele două clase de silabe și în Peste vârfuri, Sonet III etc.
B. Lucian Blaga, Izvorul:
«Împărății s-au prăbușit
Războaie mari ne-au pustiit
Numai în Lancrăm sub răzor
Rămas-a firav un izvor.
Păduri s-au stins și, rând pe rând,
Oameni în umbră s-au retras
Veșminte de pământ luând
Dar șipotul, el a rămas
De-a lungul anilor în șir
De câte ori în sat mă-ntorc
Mă duc să-l văd: e ca un fir
Pe care parcele îl torc».
Schema ritmică este aceasta:
v v v _ v v v _
v _ v _ v v v _
_ v v _ v v v _
v _ v _ v v v _
v _ v _ v _ v _
_ v v _ v v v _
v _ v v v _ v _
v _ v v v v v _
v _ v _ v v v _
v _ v _ v _ v _
v _ v _ v v v _
v _ v _ v v v _
Iar raportul, 60/36, adică exact 1,6.
La Ion Barbu (Riga Crypto) și Tudor Arghezi (Toamnă de suflet), secțiunea este aproximativ 1,7, ca și la Mircea Ciobanu (Etica, VII: «Tu să mă-nconjuri când urmata vale/ A treia strajă-nvăluie cu fum/ și-o trece altei; însuți să m-apropii/ de unda vocii tale; rugii mută-i/ cuvintele sub ursa-n agonie…»; fragmentul realizează proporția 34/20 = 1,7).
Se constată, și pe această cale, înrudirile temperamentale între diverși autori. De pildă, atât Ion Barbu, cât și Tudor Arghezi sau Mircea Ciobanu tind spre raportul 1, 8, familiar, pare-se, textelor de factură clasică, atente la strofă, la ritm, la echilibru și regularitate formală. Așa se întâmplă în Joc secund, într-un poem ca Interior de schit (Tudor Arghezi) etc., etc. În Cele ce sînt (Mircea Ciobanu), de-a lungul unui întreg volum, raportul între numărul silabelor neaccentuate și al celor accentuate se păstrează același: 1,8:
«Torțe la șir aplecate-n strâmtoarea cu prinșii
noaptea o-ncumpănă; clară, treimea rășinii
satură flacăra; flacăra bate pe clinuri…»”
*
Modelul elaborat de Eugen Dorcescu acum 40 de ani este nu numai incitant, ci și foarte util pentru multiplicarea perspectivelor asupra poeziei și pentru așezarea performanței poetice alături de performanțele celorlaltor arte. Aderăm, fără rezerve, la o atare viziune: atâta vreme cât nu există (și e imposibil să se conceapă) o definiție a capodoperei lirice, de ce ar fi ignorat, mai ales de către un receptor cu expertiză în cultură, un criteriu clar și exact, precum „numărul de aur”? În condițiile în care acesta verifică nu doar un raport de ordin formal, ci și gradul de armonizare a expresiei cu ideea poetică, în spiritul „proporției divine”? Notorietatea artiștilor care au urmărit, sau au realizat, instinctiv ori programatic, această proporție, în operele lor, precum și statutul de milenară moștenire culturală al secțiunii de aur vorbesc de la sine despre însemnătatea acesteia.
Ce anume din poezie se poate măsura și raporta este greu de precizat. Eugen Dorcescu, mizând pe linearitatea semnului lingvistic, pe asemănările acestuia cu sunetul muzical, decide să calculeze raportul dintre silabele neaccentuate și cele accentuate din structura unui poem. Și nu afirmă că expresia numerică a acestui raport ar fi, cu toată istoria secțiunii de aur, un criteriu infailibil în recunoașterea unei capodopere. Dar sugerează că, atunci când interpretarea unui poem îi generează receptorului avizat un „simțământ al capodoperei”, putem demara o analiză a parametrilor săi materiali – între care se află și succesiunea silabelor –, pentru a verifica dacă „liniile” expresive ale acestuia comportă un raport matematic simbolizat de numărul Phi.
Demonstrația lui Eugen Dorcescu pornește, deci, de la convingerea că raportul numeric (aproximativ 1,6), care se poate stabili prin măsurători și calcule, datorită expresiei materiale a textului, este un argument, între altele, pentru statutul de capodoperă al poeziei. Cu alte cuvinte, ipoteza demersului său analitic este aceea că o poezie al cărei ritm generează raportul de aur are un statut special, cel puțin prin aceea că ritmul său este identic cu ritmurile capodoperelor din celelalte arte – ale sculpturii, ale picturii, ale muzicii –, cu ritmurile ființei și ale universului însuși. În consecință, poate fi considerată „perfectă” o poezie care, având valoare semantică și estetică, dovedește, prin pulsațiile sale sonore, că respectă „proporția divină”.
Operarea cu numărul de aur, în etapele propuse de ineditul model de investigație, este ilustrată de Eugen Dorcescu prin modul în care abordează ritmurile poemelor O, mamă… de Mihai Eminescu și Izvorul de Lucian Blaga. În aplicația sa, foarte modernă pentru anii 70 ai secolului trecut, Eugen Dorcescu se folosește de „substituția ritmică”, adoptând un procedeu a cărui paternitate îi revine, după știința noastră, lui G.I. Tohăneanu, întemeietorul școlii de versificație din Timișoara. Intervenția cercetătorilor în schema metrică, pentru a înlocui o silabă accentuată cu una neaccentuată, sau invers, afectează structura piciorului metric clasic, în favoarea redării rostirii naturale. În analiza acestor poeme, ritmul este „constatat”, în urma unei lecturi care ține cont de specificul limbii române (în care accentul este liber, mobil; se admit accente suplimentare, în funcție de relieful emoțional al textului etc.).
Rezultatul măsurătorilor efectuate de Eugen Dorcescu este, cel puțin în patru situații (două exemplificate, două menționate), chiar 1,6… Deci, ipoteza sa de lucru este validată de existența unor poeme românești ale căror linii expresive corespund secțiunii de aur. Cu toate acestea, Eugen Dorcescu nu se grăbește să tragă concluzii. Invită subtil la reflecție. La moderație. Recunoaște și că, în cazul altor poeme, supuse aceleiași proceduri, rezultatele au fost diferite. Extraordinarul său merit este acela de a transforma problema punctuală a analizei ritmului poeziei într-un fenomen de filosofie a artei și a existenței.
*
Nu am rezistat tentației de a testa valabilitatea acestui model în interpretarea poeziilor lui Eugen Dorcescu însuşi, intenționând să verific, astfel, dacă instrumentul de cercetare, pe care l-a conceput și l-a elaborat ca pe o veritabilă grilă de lucru, are relevanță și în interpretarea discursului său liric. Nu mi-am permis să pătrund în intimitatea actului creativ pentru a afla dacă Poetul și-a impus sau nu să realizeze această proporție în propria creație. Și, la urma urmei, o asemenea informație ar fi fost, oricum, exterioară analizei mele. Am inițiat propria-mi aplicație cu gândul că identificarea secțiunii de aur, în cazul acelor poeme dorcesciene care îmi trezesc „simțământul de capodoperă”, va demonstra, pe de o parte, valabilitatea metodei propuse de Eugen Dorcescu și, pe de altă parte, va fi un argument în plus pentru justețea afirmațiilor mele prealabile, referitoare la stilul înalt cultivat de Poet. „Conștiința unei comunități recunoaște valoarea, capodopera, o identifică, apoi, în asociere cu timpul, cu trecerea majestuoasă și impasibilă a vremii, o validează”, mi-a declarat, odată, Poetul.
M-am oprit asupra câtorva poeme care, în opinia mea, trasează principalele direcții ale poeziei sale. Acestea au o vibrație aparte, ce se deduce nu doar din conținut, ci și din cadența atipică a elementelor sonore. M-am orientat după intuiția că, măcar unele dintre acestea acestea, se disting și prin construcția lor „matematică”, în parametrii secțiunii de aur, desemnate prin numărul de aur: 1, (6). Care este „irațional”. „Perfecțiunea este irațională. Sau suprarațională”. Este misterul însuși. Simbolizează transcendența.
Corpusul cercetării mele este format, așadar, din poeme extrase subiectiv și aleatoriu, conform propriei intuiții a valorii, din antologia ne varietur (Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Timișoara, Ed. Eurostampa, 2015 – ediție critică de Mirela-Ioana Borchin) și din cel mai recent volum de versuri al Poetului (Eugen Dorcescu, Elegiile de la Carani, Timișoara, Ed. Mirton, 2017).
Urmând ad litteram sugestiile din Emblemele realității, am analizat mai întâi câteva poeme din Nirvana. Cea mai frumoasă poezie. Am început cu analiza prozodică a poemului Nirvana, pe care eu însămi l-am plasat în deschiderea volumului, fiindcă l-am perceput ca pe un manifest poetic:
„Vom sta alături, uşă
lângă uşă.
În două urne
gemene-n mormânt.
Cu mâna ta firavă, de
cenuşă,
vei bate-ncet, mă
vei chema plângând,
şi-ţi voi răspunde
că acolo sunt,
dar că nu pot
deschide sumbra uşă
a morţii, că sunt mort,
că nu mai sunt
acela care-am fost.
O grea cătuşă
ne leagă cu teluric
legământ.
Să ne desprindem, deci,
tu – gând, eu – gând,
şi-aşa ne vom uni din nou,
zburând,
şi liberi,
şi eterni,
şi jubilând,
ca flacăra zvâcnită din
cenuşă”.
Structura metrică, după o lectură care a implicat un număr mic de substituții, sugerate de naturalețea rostirii, încurajate de maleabilitatea structurilor poetice, este următoarea:
v _ v _ v _ v
v v _ v
v _ v _ v
_ v v v _
v _ v _ v _ v v
v _ v
v _ v _ v
v v _ v _
v v v _ v
v v _ v _
v v _ v
v _ v _ v _ v
v _ v v _ _
v _ v _
v _ v _ v _
v _ v _ v
v _ v v v_ v
v v _
v v v _ v _
v _ v _
v _ v v v _ v _
v _
v _ v
v v _
v v v _
v _ v v v _ v v
v _ v
În Nirvana sunt 85 de silabe neaccentuate și 50 de silabe accentuate. Raportul dintre ele este de 1, 6… Deci, cel corespunzător secțiunii de aur. Aș putea spune că este o capodoperă, dar mă feresc de afirmații atât de tranșante. Nimeni nu-i poate contesta însă acestui poem armonia sonoră. Sau perfecta corelație dintre idee și formă. Nici dramatismul existențial. Cel al ființei umane în fața Ființei absolute. Nici avântul nirvanic salutar. Ori fiorul transcendenței.
Racordarea la atâtea mari creații ce stau sub enigmaticul număr Phi îi conferă poemului Nirvana o enormă deschidere… spre spiritualitate, spre filosofia existenței, dar și a artei.
Ecclesiast, poem inspirat de Ecclesiastul biblic, pe care Eugen Dorcescu l-a și versificat integral, în varianta inclusă în antologia intitulată Biblice (2002), este un text profund original, care deschide calea liricii sapiențiale, sub auspiciile unei culturi spirituale admirabile:
„Din nou răsare soarele-n zadar.
Și, ca și ieri, zadarnic va apune.
Zadarnici sori, zadarnicele lune
Măsoară-un timp zadarnic, iar și iar.
Zadarnic ieși în prag. Zadarnic pleci.
Și-apoi te-ntorci. Și iar le faci cu schimbul.
Străbați, în van, zadarnice poteci.
Căci spațiu-i mai zadarnic decât timpul.
Și tu ești mai zadarnic decât tot.
Și totu-i mai zadarnic decât tine.
Strivite de mesajul cosmoglot,
Cuvintele, sărmanele, nu pot
S-absoarbă taina tainicului cod –
Și vin la ușa Tainei să se-ncline”.
Schema ritmică, stabilită în funcție de lectura dirijată de conținut, cu inerentele substituții, se îndepărtează, pe alocuri, de regularitatea ritmului clasic, dar nu afectează deloc solemnitatea rostirii:
v _ v _ v _ v v v _
_ v v _ v _ v v v _ v
v _ v _ v _ v v v _ v
v _ v _ v _ v _ v _
v _ v _ v _ v _ v _
v _ v _ v _ v _ v _ v
v _ v _ v_ v v v _
_ _ v v v _ v v v _ v
v _ v v v _ v v v _
v _ v v v _ v v v _
v _ v v v _ v v v _
v _ v v v _ v v v _
v _ v _ v _ v v v _
v _ v _ v _ v v v _ v
Numărul silabelor neaccentuate (92), împărțit la cel al silabelor accentuate (56), dă același rezultat: 1, 6… Viziunea ecclesiastică, extinsă de la persoana umană la univers și la cuvântul „ce se-nclină” „în fața Tainei”, se conjugă, în plan artistic, cu aspirația nirvanică, purtând aceeași speranță a transcendentului salutar. Însă, mai mult decât fondul spiritual, ne-a încurajat să alăturăm cele două poeme tocmai secțiunea de aur din arhitectonica lor, acel raport care insinuează legături misterioase între ritmurile universului, ale ființei, ale limbajului, ale Tainei înseși. „Valoarea unei opera literare este dată de cantitatea de ființă pe care o conține”.
O poezie la fel de densă, de gravă și de tulburătoare este Trubadurul din vis (9), pe care aș subsuma-o poeticii avatarurilor, definitorie pentru Eugen Dorcescu:
„Mă-ntorc, în ziua clară, spre cetate.
Păduri în zare. Albe drumuri. Calme
Păşuni ce ţin amiaza-ntreagă-n palme.
Şi moartea, ce ne mână-ncet din spate.
Spre orice punct, aceeaşi depărtare.
Jur-împrejur, o singură fiinţă –
Îmi amintesc (E, oare, cu putinţă?),
Îmi amintesc de tine cu oroare.
Se-ntunecă urcuşul. Noaptea vine
Şi mie însumi chipul mi-l arată.
Sunt fericit. Sunt singur. Eu sunt, iată!
În negrul burg e loc doar pentru mine”.
Schema ritmurilor construcției poetice este:
v _ v _ v _ v v v _ v
v _ v _ v _ v _ v _ v
v _ v _ v _ v _ v _ v
v _ v v v _ v _ v _ v
v _v _ v _ v v v _ v
_ v v _ v _ v v _ v
v v v _ v _ v v v _ v
v v v _ v _ v v v _ v
v _ v v v _ v _ v _ v
v _ v _ v _ v v v _ v
v v v _ v _ v _ _ _ v
v _ v _ v _ v v v _ v
Cele 83 de silabe neaccentuate, raportate la cele 49 de silabe accentuate, dau tot 1, 6… în această poezie abisală, tenebroasă, spectrală, în care se ambiguizează relația ființei umane cu o alteritate nedefinită, cu sine însuși, cu mediul ambiant, se relativizează orice certitudine referențială, pe măsură ce spiritul creator își asigură o expresivitate frapantă, memorabilă, un filon liric trubaduresc…
În volumul Elegiile de la Carani (2017), persistă și se reconfigurează coordonatele liricii dorcesciene: cultura spirituală, existențialul, abisalitatea, metafizicul, eroticul și natura se reunesc sub semnul miracolului. Poemele grave din acest volum, construite în formă clasică, vădesc aceeași vocație a proporției de aur.
Triada, de pildă, este un poem, în egală măsură, intim și universal, care se referă la impredictibilitatea existenței, la miracolul schimbării și al acceptării acestuia, într-o simbolistică metafizică. În reconfigurarea sa, lumea eului liric își menține aceiași piloni:
Triada
În orice loc şi clipă, eram trei:
Eu, El Shaddai şi amintirea Ei.
Triadă metafizică. Cel Sfânt
Ţinându-ne-ntre Ceruri şi Pământ.
Pe tine, cine oare te-a trimis?
Ea? El Shaddai? Sau propriu-mi abis?
Căci, dincolo de-a lacrimii perdea,
O-mbrăţişai. Şi Ea te-mbrăţişa.
Ce tragice priviri! Ce vaier crunt!
Eu, cel de dinainte, nu mai sunt.
În sufletu-mi de-azur, veghează trei:
Tu, El Shaddai şi amintirea Ei.
Iată și schema metrică rezultată din propria-mi rostire:
v _ v _ v _ v v _ _
_ v v _ v v v _ v _
v _ v v v _ v v v _
v _ v v v _ v v v _
v _ v _ v _ v v v _
_ v v _ v _ v v v _
v _ v v v _ v v v _
v v v _ v _ v v v _
v _ v v v _ v _ v _
_ v v v v _ v v _ v
v _ v _ v _ v _ v _
_ v v _ v v v _ v _
Numărul silabelor neaccentuate: 75; numărul silabelor accentuate: 45. Raportul acestora: 1,6…
Elegiile de la Carani (4) este un poem în care se împletesc aproape toate direcțiile liricii dorcesciene, într-o variantă foarte concentrată. Aici, se întrezăresc, din nou, fulgurantele reprezentări avatarice. Adevărul abisal, asimilat vital, face din contemplație un act de (re)cunoaștere a spațiului edenic, înălțând necontenita „căutare a Marelui Arheu” pe piscurile culturii spirituale:
Elegiile de la Carani, 4
În satu-acesta pașnic și-nsorit,
Eu n-am venit acum. Am revenit.
Și nu descopăr lumea. Regăsesc
Misterul ei sublim, donquijotesc.
În căutarea Marelui Arheu,
Cel care mă vânează sunt tot eu.
Cea care mă așteaptă ești tot tu,
În zarea ta de siluetă gnu.
Pulsațiile poemului se pot reprezenta astfel:
v _ v _ v _ v v v _
v _ v _ v _ v v v _
v _ v _ v _ v v v _
v _ v _ v _ v v v _
v v v _ v _ v v v _
v _ v v v _ v v _ _
v _ v v v _ v v _ _
v _ v _ v v v _ v _
Rezultatul împărțirii silabelor neaccentuate (49) la silabele accentuate (31) este aproximativ 1, 6.
Poemul care încheie Elegiile de la Carani, intitulat Ioanitul, prezintă caracteristicile speciei autoportretului. Este chiar recomandabil să fie citit drept autoportret al eului liric – cavaler în trupele de elită ale Împăratului său, „pe care viață-ntreagă l-a slujit”. Acest Împărat este, fără îndoială, Dumnezeu. Eroul liric trăiește măreț sentimentul datoriei împlinite, murind „frumos și pur” și „mult prea fericit”, vădind, încă o dată, și mai mult ca oricând, prin această ultimă atitudine existențială, tăria credinței și a aspirațiilor sale:
Ioanitul
Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,
Frumos și pur, la fel ca la-nceput.
Nici urmă n-a rămas din lănci și scut.
Din strigătul de luptă – o grimasă.
Luna de jar și soarele de fier,
Ritmând, îi luminează Infinitul.
Mustesc de vid și zorii, și-asfințitul,
În vidul greu dintre pământ și cer.
Așa se pierde el, spre Împăratul
Pe care-o viață-ntreagă l-a slujit:
Frumos și pur. Și mult prea fericit.
O rană-i taie inima, de-a latul.
Iată și contururile sonore ale Ioanitului:
v _ v _ v _ v _ v _ v
v _ v _ v _ v v v _
v _ v v v _ v _ v _
v _ v _ v _ v v v _ v
_ v v _ v _ v v v _
v _ v _ v _ v v v _ v
v _ v _ v _ v v v _ v
v _ v _ v v v _ v _
v _ v _ v _ v v v _ v
v _ v _ v _ v v v _
v _ v _ v _ v v v _
v _ v _ v _ v v v _ v
Numărul silabelor neaccentuate: 77; numărul silabelor accentuate: 49; raportul: 1, 6…
Quod erat demonstrandum!
În loc de concluzii
Modelul de abordare a secțiunii de aur în poezie, propus de Eugen Dorcescu în 1978, este încă de actualitate, deși numărul adepților săi nu a fost „de aur” și, din câte știm, modelul în sine nu a servit, în deceniile care s-au scurs de la publicarea lui, criticii sau istoriei literare de la noi în depistarea, descrierea sau interpretarea capodoperelor din lirica românească. Singurul care a remarcat, într-o opinie orală, neconvențională, din păcate rămasă fără urmări, importanța demesului lui Eugen Dorcescu a fost regretatul George Pruteanu.
Totuși, avem convingerea că, recurgând la un asemenea model, observațiile referitoare la versificație ar fi salvate de ariditate și corectitudinea lor ar fi, categoric, subliniată prin dovedirea ocurenței într-un poem a secțiunii de aur, care certifică echilibrul dintre fondul semantic și forma sonoră, optima lor armonizare.
Secțiunea de aur, ca semn al armoniei compoziționale, nu este un criteriu obligatoriu în recunoașterea unei capodopere, dar istoria sa o recomandă ca unul dintre parametrii culturali de care nu se poate face abstracție în evaluarea performanței artistice.
Considerăm că aplicarea acestui model în cercetarea excelenței formale a creației dorcesciene a dat rezultatele scontate, arătând faptul că excelența unei opere poetice se probează la toate nivelele sale constitutive. Măiestria artistică a poemelor pe care le-am analizat, din această perspectivă, se observa, probabil, cu ochiul liber, dar dovada matematică, exprimată prin numărul de aur, este mai elocventă decât orice apreciere subiectivă pe o asemenea temă.