Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » Ciocârliile se întâlnesc în soare ( Nuvela, 2016.)

Ciocârliile se întâlnesc în soare ( Nuvela, 2016.)

Ciocârliile se întâlnesc în soare

Toamna peste sat
Venea toamna peste sat. Se găta cu o poleială şi o beteală de lumină, bună ca inima fecioarei, , precum plăcintele scoase la Paşte din cuptiorul de lut al bunicii, cum să zic, aşa , o binecuvântare parcă ţi-ar lua cineva mânuţele vinete, crăpate de ger şi ar sufla peste ele, că ai fi- nu un om simplu, ci boţul preţios al pământuui.
Fermăcătoria asta apărea dimineaţa, înfăşurând deodată merii ruginiţi , încârunţind în toate culorile ce-au existat vreodată-n lumea asta. Veneau pesemne ielele şi jucau hora. Totul părea mai mare şi mai frumos şi până şi cele mai neînsemnate tinichele de prin şanţuri îşi trăiau tinereţea lor de gală , întrecând aurul în bătaia razelor de soare. Se auzeau bureţii crescând în pădure , focul pocnind prin grădini,şi oamenii gospodari tăind lemne pentru iarnă. Aşa o mare putere avea ziua asta încât tot satul mirosea a must,cu toate că strugurii erau încă pe butuci , cu albinele bâzâind la dulceaţă. Până şi sarea cea grunjoasă, venită nu de mult din pântecele pâmântului , încă purtând sudoarea şi năduful minerilor, întrecea toate delicatesele regilor când era presărată din plin pe gogonelele cele târzii.
Mugurii de trandafiri se înălţau încă odată pe tulpinile lor, ultima dată înainte de brume, mândri ca nişte turle cazace, ce grijă aveau ei că vara-I pe sfârşite şi că poate n-or să apuce să-şi deschidă corolele? Crede oare tânărul celui bătrân, când îi zice că viaţa-i grea? Nicidecum, ba parcă mai cu samă îşi zbucneşte frumuseţea, ca nu care cumva să piardă vreo secundă din cele de bucurie , bucuria de a fi venind.
Cât despre oameni, chiar şi cele de prin bordeiele de pământ ieşeau afară, se minunau şi erau fericiţi, înţelegând parcă un gând trecâtor- ca oricare le-o fi necazurile, sunt cu toţii actori ai acestei poveşti osebite care se scria şi se privea undeva , nu ştia nimenea unde. .

-Domnule dragă, voi intelectualii ţării, aveţi primii datoria, ca posesori de capete încununate ce credeţi dumneavoastră că sunteţi, un fel de burici ai rotaţiei de mişcare a universului, să vă implicaţi activ în soarta ţării şi a neamului dumneavoastră. Adicălea, cu alte cuvinte, mergeţi , tătaie, acolo unde fierbe borşul şi se coace pânea pentru ţară, ridicaţi-vă în picioare şi deschideţi gura şi vorbiţi. Arătaţi-vă la faţă , ca să vadă lumea ca sunteţi. Ridicaţi-vă , domnule, din scaunele acelea de pupători în cur ai regimului care o fi el dacă e la putere , scaune care au făcut rădăcini şi dau să se transforme în copaci.
Tăceţi din gură, ai? Pentru o bucăţică de colac acolo de la uniunea voastră, aia care împarte colacii, şi vă proslăveşte cărţile. Pentru o bucăţică de glorie personală . Ce faceţi, domnule , pentru neamul vostru, dacă nu contribuiţi cu adevărat la desluşirea căii drepte şi la viitorul propriilor voştri copii?
Nu sunteţi cu nimic mai altfel decât acei vânzători de ciubuce la târg- daţi şi voi ălora care vă cumpără.
De ce tăceţi molcom şi vă mulţumiţi să strâmbaţi dispreţuitor din nas la vai de capul lor – capetele astea seci care se bat pe ciolan şi se sparg unul pe altul ca bostanii în coteţul porcului?
Ce valorează, domnule ştiinţa dumneavoastră , daca nu aduce nimic bun omului? Dacă nu trezeşte pe nimenea din amorţeală, dacă nu ajută pe nimenea să vadă vreo lumină?
Dumneavoastră purtaţi vină, nu ei. Ei sunt precum copiii aceia neştiutori- fac şi ei ce pot . Dar dumneavoastră, care puteţi dar nu faceţi, dumneavoastră sunteţi părinţii lor spirituali, nu-i aşa? De ce nu-i ajutaţi? Asta să le spuneţi, boierule, când mergeţi înapoi la târg. Asta să le spuneţi. Că ne dor tălpile şi ne dor piepturile în noi, suntem necăjiţi suntem sărmani, dar nimenea nu ne mai aude.
-Eh,nene, cum îţi zice matale, Gâtlan, nu? Că eşti vecin cu mătuşă-mea. Matale ca ţăran, ai o mentalitate simplistă. Matale chiar crezi că-i aşa uşor. Păi ca să te vâri în politică trebuie să te vâri în combinaţiunile lor care sunt extreeem de complicate, nici n-ai mata idée.
-Păi şi- ce, pentru un intelectual, ca ei, cu doctorate, e ceva chiar aşa de complicat?
-Dar ce, ştiinţa nu stă în câte facultăţi ai terminat.
-Păi în ce stă atunci?
-In bun simţ.. In .. putere de înţelegere, în .. astea. Unde suntem aici, cât mai e până în sat? Ce şaretă mai ai şi mata, că mi-a nenorocit şalele pe pietroaiele astea.
-Iată acuma, drumul ăsta de pădure iese la şosea şi în câteva momenţele suntem ajunşi.
-Doamne ajută.Cred că dă să plouă. Se văd ceva nori.
-Mă iertaţi ca am îndrăznit, domnule, se scuză bătrânul , privind în jos, la hăţurile din mâini , cam încurcat.Dar să ştiţi că oamenii în sat au nevoie de dumneavoastră. Poate mai mult ca oricând.Nu ne uitaţi , când cântăriţi lucrurile, în sine, la capitală, acolo . Lumea se teme şi de vreun război. Nu vedeţi că Europa fierbe? Stăm aici pe pământul ăsta sfânt ca o gânganie în strânsura oiştii. Când încoace când în colo, trage care mai de care. Cei care au, au. Dar cei care n-au, , ei duc greutatea şi durerea , ba frigul , ba focul, ori batjocura.. le rod fluierile picioarelor până la sânge.
Se instala un moment de tăcere. Calul, înfierbântat, avea nevoie să şi facă nevoile. Balega se lovi de pietre, aburind. Mirosea puternic. Il făcu pe boier, proaspăt venit de la Viena, să strâmbe din nas.

I. Fiara
Aburii dimineţii abia se ridică îngreunaţi de peste grădinile fecunde ale satului . Ţârâie soarele a sânzâiene şi greieri , câutând sălbăticitele iele ale poienilor lunii până în măduva pământului . Văzând măreţia acestui palat al naturii , te infiorezi. Iată, brusturele se pleacă în faţa ta, cimbrişorul sălbatic se lasă strivit. Te strecori pe cărare la deal, gâfâind . Loboda, pătrunjelul şi firele răzleţe de buruieni se tolănesc pe dealurile velurate, cu pământ negru şi gras, străjuit de plopi zornăitori.
Târanii s-au ridicat de mult de prin bordeie, ascuţind săpile , primenind caii pentru noua zi de muncă. Cocoşaţi de necazuri, cârpiţi, cu burta goală, trăiesc zi de zi nepăsători această clipă , vulcan al firii , o tornadă nevăzută de orbitoare binecuvântare, pe care nu o mai sesizează niciodată, fiind parte a ei, precum scânteile bucăţele de flacără .
De te uiţi în zare, cărările şerpuiesc încă mătăsoase , strălucind de rouă, panglici întinse de o mână dulce . Iarba mare, cu trifoi înflorit, garofiţe si gâze , chicoteşte, cărnoasă, mustind a tinereţe şi viaţă , parcă un dram şi-a fermecată nemurire. Soarele e înălţat şi arde sus printre ciocârliile ce se topesc în el , apoi mai răbdător ca alte dăţi.
Te-ai gătit , Lilică, eşti îmbrăcată de drum, cu bluză albă de in şi fustă înflorată, , ţesută de mână, înălbită de spălări, strânsă la mijloc cu brâu lat, păşeşti uşurel, aşezând calculat talpa sandalelor peste volbura mică, inflorită pe ici-colo.
Are să-ţi dea nişte mâncare şi ceva banişori pentru ceia ce lucrează la pictura bisericii . Baţi în poartă dar nu apare nimenea. Totuşi, din tăcerea livezii de lângă casă iată că apare, zâmbind umbritm misterios.
-Ai venit devreme femeie, unde ţi-s copilaşii?
-Sunt cu ţaţa Mărioara, părinte. Mulţămesc! îi şopteşti, deşi ştii bine că el n-are nevoie niciodată de mulţămiri.
-Cât scrie aci ? Se încruntă el , privind un bilet plin cu socoteli.
Dar tu te schimbi la faţă. Infăţişarea lui la o asemenea apropiere îţi schimbă aerul şi locul din jurul tău, ţi se înmoaie picioarele parcă timpul s-ar luneca undeva într-o groapă căscată în ţărână unde rămâi numai tu , statuie. Cauţi cuvintele, nu le gaseşti, apoi te bâlbâi în gând şi ca să nu te te trădezi, îţi ţii buzele strâns lipite, parcă ai fi mâncat o acritură.
-Douăzeci şi cinci.
-Aici ai douăzecişi cinci, întinde el mâna căuş. Şi să le spui să se grăbească!
– Da, părinte.
Si pleci.
Omule, vioiule, omule bucăţică de brad din brad, grămăjoară de ţărână, îngângurire de tină, flămând de viaţă, încotro să te trăieşti dacă nu în bucuria aceasta de a fi, şi de a te teme, …alergi pe cărare, cu gândurile risipite aiurea.
Pe marginea şanţului sunt nişte tufe de flori, la care te opreşti ca să te uiţi, florile acestea îţi amintesc de ceva, dar nu ştii de ce. Poate că de înălţimile cerului, de o tăcere şi un parfum care nu-s fireşti, simţi aşa, o ameţeală privind la toate, satul începe a hori în jurul tău din ce în ce mai repede, îţi pierzi auzul, totul se face un ţiuit care nu s-ar mai termina, dar toate acestea or să ţi se explice ţie mai târziu, când ai să vezi păsăroaiele de fier vuind pe cer a moarte şi a necaz.
Iată războiul e apropiat , vine pe cărare, nu-l vede nimenea dar tu Lilică îl vezi venind , numai tu îl vezi. Poate şi părintele, numai că el nu spune niciodată nimic.
Vine ca o fiară, schimbând totul în cale precum marginea spurcată a unei flăcări negre, mistuitoare, fierbinţi.

II. 1940, Sihla.Chilia unui pustnic

-De ce aţi venit voi peste mine aici, oameni buni?
-Am venit să-ţi cerem un sfat, dacă ai bunăvoinţă. A fost cedată Basarabia . Ruşii fac presiuni la graniţa de est. Suntem în mare impas.
-Cine sunteţi dumneavoastră, care întrebaţi? Mă iertaţi, oameni buni. Cu ce va ocupaţi ?
– Batrânul e aproape orb, domnule ministru, trăieşte aici în cocioaba asta în pustie de mai bine de treizeci de ani, s-ar putea să nu ştie nimic despre toate astea, îl preveni o voce înceată, scadată, în timp ce bătrânul îi căută mâinile , pipăind aerul cu ciolanele sale noduroase .
-Mi s-a spus că are darul vederii în duh . E înainte văzător. Suntem oameni de stat, moşule.
-Oameni de stat, hăi?
-Exact.
– Şi cum vă pot ajuta eu, un putregai ? Nu stiu eu, tăicuţă…
Strainii se aşezară în cerc lângă pustnic, să ia prânzul şi să se odihnească, după o zi întreagă de cutreierat muntele.
-Poate şi-a pierdut minţile, zise bărbatul în alb. Am venit degeaba.
-Poate.
Batrânul refuză brânza şi pâinea care îi fuseseră oferite, dar stătea lângă ei, zâmbind fără dinţi, blând, ca un copil .
-Auziţi, începu el, când eram eu un copil mic, pe vremea răzeşilor, când dădeau iama turcii şi oamenii se ascundeau , de frica lor, în păduri şi prin peşteri cum e asta, nişte oameni, os de neam domnesc şi-au făcut drum pe acolo, fugeau pesemne, spre răsărit. Purtau însemne regale. Daca n-ar fi purtat, poate ar fi scăpat. Că turcii se mai milostiveau aşa, de unul de altul, uneori. Chiar şi pe mine, un prunc la vremea aceea, mama, care avea şapte copii, vrând să ne ascundă , când au năvălit oştile barbare, pe mine m-a uitat în covată, măi, în casă, înţelegi? Plângea săraca mama în pădure când şi-a dat ea seama că cel mai mic copilaş al ei a ramas pradă turcilor. Dar când s-au întors din pădure, după ce pericolul a trecut, mămuca- nu –i venea a crede ochilor- m-a găsit pe mine, copil de ţâţă, , tot în legănuţ, cum m-a lăsat, ba şi cu doi- trei bani de aur pe veşmântul meu. Pesemne, turcul, vazându-mă atâta de mic şi neputincios, şi-a făcut milă.
Pe aceia de os domnesc însă, turcii i-au prins , le-au luat avutul şi caii şi i-au omorât. Cu sabia i-au tăiat.Aşa era pe vremea aceea, tăicuţă. Trăiam cu frica turcilor. Este mai mereu în viaţa oamenilor asa, o frică din asta. Mie tata mi-o povestit. Zice- au găsit veşmintele domneşti însângerate în pădure. Le jucau copiii în sat, la zaruri.
Omul în alb deveni deodată interesat. Toată lumea se opri din mâncat, să audă ce vorbeşte pustnicul.
-Aşa, şi?
-Eh, făcu bătrânul, cu voce slabă şi oftat. Familia asta de neam domnesc avea o fetişcană de vreo doişpe ani, care- fiind ea mai iute , în încăierare, a scăpat .A tot fugit prin pădure, a fugit, nemâncată, nedormită, speriată. O copilă, ce tocmai îşi văzuse părinţii pierind. A tot mers pe jos, până veşmintele împărăteşti s-au rupt, părul i s-a încâlcit în mărăcini. Ea era de o frumuseţe nemaiîntâlnită, un îngeraş, dar cu tălpile rănite, sărmana, şi burta goală.
Asa au găsit-o nişte hoţi de vite , prădători la drumul mare, niste oameni răi tare, care treceau la vremea aceea prin pădure.
-Aflară că e de neam domnesc?
-Cine ştie, dragul moşului? Poate da, poate nu . Văzând ei cât este de frumoasă , au luat-o în robie, unde a stat mulți ani .Așa de mulți ȋncȃt pȃnӑ și ea uitase cine e. Dar ȋntr-o zi, cineva i-a spus cine e. Atunci, ea deodatӑ s-a schimbat la fața. Chiar dacӑ tot roabӑ era, acum era o roabӑ liberӑ. O roabӑ care mergea cu capul sus, chiar dacӑ avea piciarele ȋnsȃngerate.
-Nu avem timp de snoave, moşule. Am venit pentru trebile ţării. O consultare despre viitor. De soarta ţării. Vezi ceva în viitor? Un sfat. Ni-l dai sau nu.
– Tocmai ce vi l-am dat, zâmbi bătrânul, cu lacrimi în ochii lui luminoşi, dispărând în chilie.

III.Stânca .Neamţ, România, 1940

-…Se aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie anul curent , recită cu o disimulată deferenţă crainicul, după care începe , bâzâit şi rupt, Simfonia a cincea a lui Beethoven. Ta da ta daaaa…Sunetele , alterate de cutia veche, se răsfrâng parcă în coşul piepturilor tuturor , câzând greu, precum drojdia la fundul sticlei. Amărât, învăţatorul zăboveşte o clipă cu degetele pe carcasa de lemn lustruit, privind pustiu la ceilalţi în odaie, apoi întoarce butonul pe închis. Se face linişte.
Deschide fereastra larg, să intre aer .Se uită la sat. Peste tot se încordează un fel de schingiuire amorţită a timpului, aşa încât secundele par veacuri. Un copilandru mână vaca spre casă , soarele se cam îndreaptă spre apus. Vine un aer rece de sub nuc . Dacă ciuleşte urechile, parcă aude toaca mănăstirii—..Ta ca ta ca , ta ca ta .. Ori careva îşi ascute coasa? Se scarpină în barbă, respirând lung şi greu. Pe cealaltă parte a drumului, Şapira, ovreul, căţărat pe o scăricică, dă cu var peretele din faţă a prăvâliei.
Se întinde, mozoleşte în stânga, în dreapta, dar îi cade bidineaua în ţărână. Foarte grăbit, o apucă iar , o înmoaie bine într-un fel de vioriu nediluat , se urcă pe scăriţă apoi fleşcuieşte iar şi iar, neobosit.
Nicuţă Ciobanu , de când radioul nu mai scotea niciun sunet, nici el nu mai clipea. Se uita dus, la un cui într-un părete. Mârul lui Adam i se mişca vizibil în gât, înghiţea des. Ce Dumnezeu? Ce-i cu lumea asta? Ce-i? Se învârte odaia cu el, cantr-o horă. Părintele Nifon , înalt şi mare cât un munte , îl bate blând cu palma pe un umăr:
-Haide …Să mergem, Nicuţă, că de nu, ne prinde noaptea .
Tonul părintelui era ca un cântec. Bărbatul îşi întoarse deodată ochii mari, curaţi , cerii, înspre el.
-Hai.
-Vă lăsăm cu bine, oameni buni şi Doamne-ajută.
-Doamne-ajută părinte, să trăiţi.
-Când să treacă prin dreptul prăvăliei, acesta se opri să cumpere bumboane la copii , dar se răzgândeşte .
-Bună sara!
-Bună sara, răspunse omul zâmbind cald.
-Apăi prăvălia era bună cum era. Ce te prinde pe mata aşa deodată să te apuci de văruit, Şapiră? Il îndeamnă părintele la vorbă, sprijinindu-şi o mână în şold , a întrebare.
-Da di’ ce să nu ? Parcă omul nu trebuie să înfrumuseţeze locul? Mai schimbăm . Mai schimbăm.
-Părintele zâmbeşte înţelegător, după ce încrucişă o ochiadă cu Nicuţă. Auziseră amândoi atâtea orori de neimaginat pe tot cuprinsul ţării. Ovreilor li se căuta vină.
-Nu mai am pe nimenea pe aici, zise el, cu o boabă de rouă în ochii lui sticloşi.. Au plecat.
-Matale ai rămas?
-Am rămas, da. Asta e casa mia, asta e ograda mia, ăsta e copacu mieu şi cucoşu mieu acela de pe gard. Se uită în sus- Si acela e ceriu mieu. De l-am văzut ani şi ani , şaizeci de ani de-acuma .Si tot acolo e. Eu nu plec.
-Nicuţă se auzi oftând cu voce tare.
-Bine, sara bună, încheie el, grăbit. Dacă te răzgândeşti, să-mi dai de ştire, găsim noi un loc undeva unde să fii în siguranţă.Acum .. să rămâi cu bine.Trebuie să trecem dealul.
-Sara bună, băiete, tărăgănă salutul Şapira , dar staţi aşa, nişte acadele , staţi aşa…Se întoarse cu un borcan înalt în care părintele băgă mâna şi luă exact trei, întinzând o monedă cu cealaltă.
-Aaa.. nu.. fără bani de data asta, zice el.. să mai veniţi.
-Mulţămim. Sanătate, matale…
Păşesc amândoi repede şi larg pe piatra tocită a drumeagului de ţară. Casele au început să aprindă candele.
-Poate că Regele are să se împotrivească, sparge ghiaţa tăcerii părintele, neconvins el însuşi, dar plin de speranţă. Nu se poate altfel…El e singura speranţă.
-N-are să se împotrivească, şopti Nicuţă, ca un om care ştie ce zice. Dacă era să facă ceva, făcea pân-acu.
Casele rămân în urmă una câte una, iar ei se apropie de vârful dealului. In dreapta –păpuşoi, în stânga , prăpastie şi pe creasta celuilalt deal, pădurea Iancului, cu un nor feliat şi noroios deasupra ei. Părintele se uită la prăpastie mai lung ca niciodată.
Când să ajungă-n faţa porţii, Nicuţă zări perdelele albe la geamul din faţă, luminate de o flăcăruie jucăuşa şi râsetele copiilor adunaţi la masă, deasupra mămăligii aburinde. Se opreşte deodată, prăbuşit, începu a plânge cu sughiţuri. Părintele îl prinse-n braţe, să-l sprijine.
-N-ai ce face , Nicuţă, n-ai ce face..Nu te pierde..
-Nu înţălegi părinte, am lăsat pe mămica , pe tăticu în Tighina, îs amândoi bolnavi. Soru-mea Irina are numai şaişpe ani, ea e în Chişinău la şcoală. . Au mai dus-o cum au dus-o pân-acuma, dar n-ai auzit? Armata roşă are să între peste ei în două zile. Când a începe pe toţi a-i omorâ…Toata lumea va fi evacuată. Fug toţi. . Ei n-au pe nimenea…Numai pe mine. Nu pot ca să-i las. Eu ma duc, părinte, juruie-te că ai în grijă pe copii şi pe Lilica, jură-te.
-Nicuţă, ştii că eu nu mă jur.
Se înfruntă amândoi ochi în ochi. Ai lui Nicuţă sunt roşii, umflaţi şi plini de lacrămi. Ai părintelui sunt adânci, fără de fund , şi oţeliţi.
Se simte acu mai bine, intră amândoi în casă. Părintele împarte bomboanele, în timp ce bărbatul o trage pe Lilica în odaia din tindă, să-i vorbească. Se întorc amândoi ca ameţiţi şi plânşi.
Copiii se bat de la bomboana ce li se păruse mai mare. Mămăliga, în care Lilica îndesase patru-cinci bucăţi de caş sărat , fierbinţea pe fundul de lemn, aburită şi mai molcuţă.
Fiecare primi câte trei jumări de porc aşezate , după ce şi-au făcut cruce, în strachinile de lut.
-Tata are să plece o vreme, zise Lilica, cu glas sugrumat.
-Unde, unde? Sar copiii , cu veselie. Merge tata la targ?
-Da, la târg, zise ea, ştergându-şi lacrimile vineţii cu o batistă.

IV.Chişinău, Basarabia, Şcoala de arte plastice, iunie 1940

Zdrang, zdrang, bate domnul Ieremia în masă cu o riglă, dar nu prea zdravăn, n-ar fi vrut să strice ceva.
-Vasea, văd că îţi faci de treabă azi, se poate puţintică linişte ori nu?
-Nu.
-Ei, nu, se supără domnul profesor. El este mic de statură, cu un nas ascuţit şi coroiat oarecum. Umblă adus de spate, dar se căzneşte să se-ndrepte, mai ales în faţa elevilor, la şcoală, unde chiar şi încălţămintea o poartă- cizme mai cu samă, cu o talpă aşa , mai grosuţă, să pară mai înalt.
Mai avea şi o pereche de ochelari pe nas, cu sticlă fumurie şi groasă, dar groasă măi, ce fund de sticle? Acelea sunt subţiri. La capătul celor doua tunele fumurii de sticlă se holbau doi ochi căprui, blânzi şi cinstiţi, măriţi exagerat de lentilele diforme.
Ca de obicei, nu-l asculta nimeni, dar studenţii îl iubeau. Parte că se simţeau în voia lor la ore, parte că- nu îi incomoda niciodată cu nimic. Unii din ei chiar nici nu-l observau. Dar peste ani si ani aveau să şi-l amintească, o da, cât de mult, ca pe o icoană scumpă a zilelor aurite, de pace.
Chipul pătrat al domnului Ieremia semăna fidel cu cel al unei fetişcane cuminte, oacheşă, din banca întâi, care îl asculta fascinată, arenjându-şi mereu stiloul şi creionul în găoacea băncii de lemn. Era fiica lui. Până şi lentilele ochelarilor pe care îi purta erau la fel.
La mijlocul clasei se aşezau cei mai silitori, iar în spate- ca de obicei, chiulangiii. Aceia care de obicei veneau la ore fără nimic de scris, cu un caiet început şi de la cap şi de la coadă , cu gândurile aiurea şi neastâmpăraţi, de parcă ar fi avut foc sub scaune, nu alta.
Când venea vorba de istoria artei cu domnul Ieremia, pe la mijlocul primei ore, cei din spatele clasei crăpau uşa şi îşi luau tălpăşiţa, la fumat mahoarcă.
Irina –azi de obicei servea la casa domnului Consilier , spăla, calca, mătura, dar doamna o scuzase. Aveau pesemne multe griji, căci în ultimele zile era mare forfotă la casa dumnealor, numai ofiţeri de peste Prut , de la Bucureşti, ba intrând, ba ieşind, când cu arme, când fără arme. Se fierbea ceva. Adusese vorba şi pe-acasă .
Tata zice- Dară nu-i treaba ta, Irinucă, tu vezi-ţi de muncă, să mulţămim lui Dumnezău că ai găsit ceva de lucru. Mare bunătate şi-au făcut cu noi că te-au luat sub aripă. Consilierul Primului Ministru? îţi închipui câtă mare lucru e să ai onoarea să întâlneşti pe doamna , soţia dumisale? (Irina arunca ochii peste cap, căci nu o putea plăcea deloc pe “doamna”, care umbla cu nasul foarte pe sus şi nici nu se uita la ea când îi vorbea) Ce noroc cu vecinul, domnul Gheorghescu, că te-a prezentat . Poate că te ajută să-ţi faci şi tu un rost în Romania încolo, ca frate- tu. Mulţumim Domnului. Doamne ajută, că Mare eşti Doamne. D’apăi săracu băiat ce o mai fi facând, nu stiu, că nu l-am văzut de-atâta timp. Nici scrisoare n-a mai scris nici vorbă n-a mai trimis.
Aşa că.. a lăsat vorba asta, ca nu voia să-l mai supere pe tătuca .Dar adevarul e că . îi fugea azi pământul de sub picioare, şi fără motiv. Ii era urât şi- i era frică.
N-avea prietene multe. Hainele ei, cam fără gust, n-o ajutau să iasă cu nimica în faţa băieţilor , şi nici bretonul dur, tăiat de la castron.
-Deschideţi caietele şi scrieţi lecţia de astăzi, Influenţa ioniană în arta etruscă, se chinuie domnul Ieremia să îndrepteze puţin atmosfera. Alo, acolo în spate, se aude? Da’ chiar sunteţi culmea, măi băieţi. S-a vedea ce ă-ţi scrie voi la teză. Nu vă interesează?
-Cine au mai fost şi ăştia, estruşcii?
-Etrusci. Ei lasă că o să ştiţi voi cine au fost, când o să vă “caftesc” eu , şi o să trebuiască să repetaţi anul.
-Dacă priviţi aceste fotografii, veţi observa..Se recunoaşte în aceste chipuri cu surâsul abia schiţat şi în pieptănăturile cu codiţe lungi, vedeţi? Totodată, boneta femeii, denumită tutulus, şi încălţămintea sa cu vârful curbat sunt specifice vestimentaţiei etrusce. Fineţea detaliilor, expresiunea chipurilor şi compunerea volumelor s-ar crede că sunt o caracteristică a stilului din Cerveteri, prin comparaţie cu un alt sarcofag, care vine tot de acolo, aflat la Roma, în Vila Glulia. Femeia ţine în mâini o sticlă de parfum şi un fruct. Bărbatul întinde o mână pentru a primi ofrandele.
Irinuca nu-l băga nici ea în seamă azi pe domnul profesor. Se uita, pierdută, pe geam, la picăturile de rouă ce se prelingeau din uluci. In dreapta ei, două fete tricotau , când una când alta, la un guler, pe sub bancă. Se auzeau de aici unii din orchestra şcolii, repetând la clarinet şi la trompetă, ambele neacordate, ori neacordate una cu cealaltă, că sunetele tare semănau cu scrâşnetele tramvaielor iarna. Camera de clasă se cufundă deodată în întuneric, cu nourii negri, apăsători, care invadaseră cerul a furtună.
In dreapta ei, Vladimir, un băiat rătăcit , de la altă clasă, mâzgălea o foaie. Chipuri lungi, cu pomeţi adânciţi şi slăbănogi ieşeau de sub mâna lui, parcă plângând.
Il priveşte mai cu băgare de seamă. Privirile li se întâlnesc pentru o clipită. E dintr-o familie de ruşi veniţi de la Moscova. Orfan de mamă. Băiatul nu s-a putut mulţumi trăind aici. Duce dorul locurilor lui natale, pe care le vede a fi cele mai măreţe . Ca şi ea, nu prea are prieteni. Umblă mereu înfoiat, ca un corb, cu părul lung şi vâlvoi fluturând pe lângă obraii albi şi proaspeţi. Mâinile îi sunt aspre şi crăpate, dar degetele frumoase , lungi.
Cămaşa lui de cânepă , cam boţită, învelesc un gât cu piele măslinie, sălbatică, aducând a codru, căprioare şi.. toamnă. E absent . Speriat parcă. Mai speriat ca ea.. De când s-au privit ochi în ochi, mâna care mâzgăleşte îi tremură.
Irina întinde mâna ei cu degete lungi peste a lui, fără nicio ţintă. El rămâne-n nemişcare. S-ar fi putut feri, dar nu. Nici nu se clinteşte. Un fulger brăzdează cerul în două, bubuind geamurile. De acum vocea domnului Ieremia, pentru ei doi, nici nu se mai aude.
Văzând că băiatul pare deranjat de avansul ei, Irina comandă mâinii , milimetric, sfios, să se retragă. Când nu se aştepta,însă, băiatul îi apucă degetele într-ale lui, puternice şi calde. Si stau aşa. Nici măcar nu-şi zâmbesc, nu se privesc. Ploaia parcă s-a dus..Iar ei doi sunt deodată ceva, ce n-au fost înainte.
-Mă tem, Vladimir, să nu înceapă vreun război. In lume, oamenii se îmbulzesc la oraşe, nu le mai ajung fructele şi măruntaiele pământului, şi iată au început a se lupta unul împotriva altuia să se omoare. Ce poate oare să-i mane pe ei decât o rătăcire străină?.. Precum boala care dă-n albine şi le strică. Cum altfel să te gândeşti la un război decât ca la o boală gravă? Iata ai un stup şi ceva spurcat a intrat în el şi începe a-l strica. Ar trebui să le pese celorlalte albine , că undeva , în celălalt colţ al stupului , ori al stupinei, unul suferă si – cu el , lumea, aşa cum o ştii, mâni- ar putea pieri?
-Nu te teme, ia uite ce mai tremuri, nu-ţi mai încrunta ochii, sprâncenele ..Mai bine sӑ te sărut.
-Cum mă mai minunez- dar oare eşti nebun, nepăsător, or nechibzuit cu totul? Ce-ţi dă ţie aşa putere că nu te temi?
-Tu îmi dai..
V. Chisinau, 1940.Cabinet- Consilierul primului ministru
Masina, cu motorul pornit, astepta la scara. Doamna, cu părul încă în bigudiuri, a cărui guşă înfăşurată într-o eşarfă de mătase, îi tremura necontrolat , impreuna cu cele trei fiice, şcolite toate prin ţări străine, coboară in mare grabă, îmbrăcate sumar, neboite, ostenite, boţite. In ochii lor se citeşte spaima. La urmă , urcă peste ele şi consilierul.
-In sfârşit, trăim ziua eliberării oamenilor muncii de sub povara asupririi burghezo-moşiereşti române, le strigă un bărbos apărut ca din pământ, în timp ce piatra aruncată în urma lor, lovi uşor ţeava de eşapament a maşinii demarcate brusc.
Gheorgescu închide poarta de fier forjat în urma lor şi o încuie cu toate cele trei chei. Se depărtează cu paşi calculaţi dar largi în casa cu absidă, care acum suna a pustiu. Un bărbat îmbrăcat în uniform militară, cu caschetă trasă sever pe sprâncene, îl urmă fără cuvinte.
Inăuntru, Gheorghescu o chemă pe fata în casă să pregătească două cafele negre.
-Ce ai să faci, Nelule? Noi ce facem?
-Eşti liber să te duci dacă vrei. Vezi că este un tren care pleacă în seara asta. Eu am ordin să stau aici până îmi evacuez toţi oamenii, echipamentul şi distrug ce nu putem lua. Işi aprinse o ţigară şi trase adânc .
-E adevărat că Regele ne-a vândut? ‘Tu-i mama măsii .. Umbla numa’ după muieri. Tara arde şi el… Mai bine cu comuniştii. ..
-Inchide uşa.
-Da. Of Dumnezeule.. Ce ne facem noi.. ce ne facem… Işi smulgea părul din cap şi din mustaţă.Ce soartă avem noi şi ţărişoara asta, de ce ne baţi, Doamne, de ce ne laşi.. Cât ai să înduri atâta chin…Atâţia au murit ca să elibereze bucata asta de pământ nenorocit şi iată cum suntem aşezaţi acum pe tavă .. Regele ne-a dat fără măcar să cârtească.
– Ascultă Gheorgescule, nu te pierde cu firea. Vrei să pleci, pleacă acum, daca nu, stai. Regele nu ne-a dat nimănui. Onoarea lui e neatinsă. Din câte am auzitBucureştiul a cerut ajutor de urgenţă în Europa, dar ne-a fost întors spatele.
-Au zis -ce?
-Au zis că orice pierderi teritoriale vor fi considerate temporare. Cu alte cuvinte- induraţi, nu vă putem ajuta, poate providenta sa vă ajute în viitor. Că ei cred în chestia asta, providenţa.
-Ce-i aia?
-Nimica, lasă. Cand ăştia au cerut Basarabia, regele s-ar fi plans străinilor Aceştia i-ar fi pus – zice- în vedere majestăţii sale la Bucureşti că mai bine ar tace şi s-ar conforma , pentru binele tuturor .Cu alte cuvinte- au făcut înţelegeri şi noi am fost un preţ plătit. Dar ceea ce trebuie să ştii, Gheorghescule, Regele nu ne-a lăsat. A făcut şi el ce a crezut el că e mai bun .A vrut pace.Asa am auzit. Din ureche în ureche.
-Pace pentru ei la Bucureşti, dar pentru noi? Cum am să le spun eu copiilor mei că vor fi sacrificaţi pentru ţară, sau pentru binele tuturor? Binele tuturor adică al cui? Al Europei? Al lumii?
-Incă nu suntem sacrificaţi. Incă n-am murit. Nu le spui. Om vedea ce-o mai fi. Cu Dumnezeu înainte. Mergi şi fă-ţi bagajul.

VI.1940, Basarabia ocupată
-Dară ai putea să ţii duşmănie pe şarpe că e şarpe, ori pe lup pentru că e lup , si pentru că nu se preface a fi oaie? Nu ţi- i urată oaia că e oaie, iar orătaniile pământului au fost plămădite de Domnul să fie aşa cum sunt, că sunt ca şi pietrele care se nasc din inima pământului, au dreptul lor acolo unde se nasc, drept de viaţă, care e sfânt, şi dacă au fier în mădularele lor , dară sunt roşii poate, ori dacă au aur sunt galbene pai, strălucitoare.. şi dacă n-au decât praf , sunt cenuşii. Făpturile create sunt aşa pentru că oglindesc ceea ce le cuprinde. Omul de la munte e îndrăzneţ, cela de la mare e trist. Omul care îşi petrece viaţa sub soare, e binedispus şi vesel, cela ce vine din ţinuturi geroase e ursuz.
Dar când vei vedea un lup ce se gudură şi dă cu râtul precum un porc ,pupând când pe unul când pe altul, ori un şarpe care nu-şi face datoria de şarpe, ori o oaie care sare şi împunge pe altele .. .. abia atunci poate să te gândeşti- ceva nu-i întru bine acolo. De la asta pornesc toate răutăţile şi toate războaiele lumii..Că unul calcă legile firii numa’ pentru burta lui, ca să aiba el mai mult şi să se ingraşe , să stăpânească pe ceilalţi. Omul nu poate stăpâni pe alt om. Astea nu sunt ale lui. Astea sunt ale Domnului. Că ceea ce a facut Dumnezeu are rost şi are sens. Dacă un lup pradă o ciută, ea nu mai rumegă iarba, iarba ceea creste şi peste ani hrăneşte alte ciute. Iacă aşa o pasere mănâncă o păstaie si poate cade peste mări şi ţări iar boaba din ciocul ei ajunge copac.Copacul ajunge codru.
Mandri codri sa acopere teasta pamantului.Fă-ţi şi matale rost aici, că este loc, uite, dă binete unuia, dă un ulcior cu apa altuia şi lasa locul mai frumos decat era când ai venit. Că nu vei sta mult . Când ai pleca, are să vină clipa să dai socoteală pentru fiecare lacramioară de pe ubrazul tău sau al altuia, iar socoteala are s-o dai matale nu mie. Ci sufletului matale, care e ăl mai de temut.
-Da’ taci, ciotorog bătrân , mai taci odată. Şezi cu faţa la perete şi nu mişca.
-Puşcă-ma, Vasea, de ce nu mă puşti? Doar mă cunoşti, am trăit împreună colea pe tăpşanul acela, ori -amu nu mă mai ştii? Erai mititel de-o şchioapa cand mumă-ta mi te-a dat în grijă, la stană. Ai crescut.. zise el, încuviinţând din barba albă, tremurândă. Eşti mare-acuma.
-Ba te cunosc, hârâie cu glas ruginit soldatul, împungând puşca mai în coastele moşneagului. Aruncă o privire camarazilor. Invârteau un proţap ad- hoc, hrănindu-se cu orătăniile- una găsite în bătătura bătrânului.
Ii era foame şi îi era sete. Ii era însă mai degrabă lehamite de tot şi de toate.
– Du-te! Davai! Dispari! N-auzi? Se răsti la el, arătându-i portiţa de lemn de langă fântană , larg deschisă, în dreptul căreia, pe un par , răcorită în bătaia vântului, bălăngăneşte o găleata de lemn întărită cu tablă .
-Nu mă duc.
Soldatului i se impaienjenesc ochii. O tulburare straină ii necajeşte sufletul.Poate din cauza băuturii , un fel de tărie tulbure , năclăita in drojdie, (din ce- or fi făcut-o? ) suptă dintr-un clondir furat, de pe drum. Dacă nu se mişca mai repede , ceilalţi aveau să-i bage de seamă slăbiciunea. Deodată îl apucă o spaimă, o durere şi-o teamă, o oboseală peste măsură. Nu mai putea, nu mai putea, nu mai putea! Işi puse arma la propria-i tâmplă să tragă. Ii scraşneau dinţii.
– Stai cuminte, băiete, şopti bătrânul, mângâindu-i uşor braţul cu degetele lui pline de noduri. Stai cuminte .. că mă duc.

VII.Suruceni, Basarabia, 1940

Mama Galina se uită la cerul văduvit de nori, miroasă vânticelul stârnit din senin parcă de alaiul de albine care de câteva zile roise într-un măr. Zum şi zum, blestemate de albine, că două îi intraseră sub basma şi tare se temea să n-o-nceapă. Parcă ar îndrăzni da’ parcă nu. Se hotărăşte pân la urmă să scoată apă din fântâna de pe partea cealaltă a drumului, dar nici acolo nu-i dă pace Rina, oloaga satului. Mărunţică, slăbuţă, cu o duzină de negi pe faţa ai cărei vârstă n-o putea nimenea ghici, oloaga îşi pieptănase părul lins pe spate cu o coroniţă din sârmă. Işi târâia picioruşele ei mai mici decât restul corpului de ici colo, zâmbind cu atâta fericire şi bunătate la orişicine ar fi trecut pe uliţă.
-Galină ai văzut podul? Intrebă ea.
-Ce tot spui? Răspunse femeia, cu mintea prin alte părţi.
-Podul peste râpă. Măcar de l-ar termina, că stă aşa acolo..
-Dar ce s-au mai apucat acuma să construiască poduri? Asta le mai trebuie –n Suruceni acu’? Numai nesătulul acela de Corbu ..că ..să stăpâneasca..să tot acapareze.. să stăpânească. A vrut grădina, s-a dus în judecată, a luat grădina. Amu, tot nu-i ajunge. Mai vrea şi râpa. Pentru că n-avea drept, ce să facă el? Ia s-a gândit, i-a şi adus dracul ideea . De ce să nu se apuce el să construiască un pod. Ca să pună mâna şi pe aia. Hultan ..şi nesătul. Pe ăsta -nici apa Prutului nu l-o sătura de pământ, mânca-l-ar raiu’.
-Manca-l-ar…Repetă oloaga bucuroasă. Aşa zicea şi mămica.
Galina o privi oarecum uimită de tonul firesc al femeii. “Mămica” era o babă de optzeci de ani, poate şi mai şi. Dar pentru ea, sărăcuţa, cu părul ei de fetiţă trâns şcolăreşte, ordonat, în coroniţa de sârmă, tot “ mămică” era. Ideea asta o făcu să zâmbească, înduioşată. Ce-o fi făcând feciorul ei în România? Nu mai avea veste de la el.
Rina, vazând zâmbetul Galinei, prinse curaj:
-Mai ai de spălat , Galină? Că eu tătă ziua stau. Dacă ai de spălat, eu leşie am, lighean am. Isnovăţul –i colea.
-N-am. Ii zise femeia , întorcându-i spatele deodată, schimbată la faţă . Că visase nu de mult râul plin de peşti croncănind ca nişte ciori, şi parcă râul era tulbure, plin de putregaiuri, de sânge.. Băgase piciorul să-l treacă şi se prăpădea în el, şi nu-l vedea pe Ion…Ioane.. Ioane.. Urla şi se trezi..
Toarnă apa din găleata fântânii într-a ei şi se întoarce spre casă.
-Bună ziua Galină, o salută vecina, azi cu un batic albastru aprins, stand , rezemată, neagră de supărare, cu mâna la gură , ca un strigoi în pragul porţii.
-Te bucuri că ţi-am ieşit cu plinul? Strigă ea, în loc de salut.
-Ce să mă mai bucur..Nu mă mai bucur, fată hăi..Nu vezi …zise, lăcrimând, arătând înspre uliţă..
-Om trăi ş-om vedea.
Dar vecina nu mai auzea de mult , înceţoşată parcă în plapuma ei de griji. Deschisese poarta largă sub agud, îndrumând gâştele , gâscanul şi vreo douăj’ de bobocei cu cârja ei de lemn.
-Hai la mama, puişori, hai.. ţuri..ţuri-ţuri-puişori….V-o fi foame..Hai că vine ploaie..Ia te uită ce nori negri vin..De la răsărit..

Casa Galinei suna a gol de când îşi dăduse fata la şcoală în Chişinău. Mare noroc cu vecinul, s-au gândit ei, ce pomană şi-au făcut..Dar acum, când treceau prin asemenea momente, se gândi că poate n-o fi fost de bun augur. Ascultaseră toţii la radio ultimatumul şi ordinul de evacuare. Zice că- dacă nu dau Basarabia, România are să intre în război, ce puteau să facă, atâtea capete importante la Bucureşti, oameni mari, cu mare samă.. S-or fi sfătuit ei unii cu alţii şi.. au dat ţărişoara Moldovei strainilor.. Au dat pe românaşi..
Vorbise cu Ionică tă-tăăa noaptea nu putu închide un ochi, ce să facă -ce să faacă. Unii chiuiau.. da bine că nu- cum să nu chiuie , ruşii, tătarii, turcii, ucrainenii, dar ei românii verzi ?Plecaseră deja. Care cu boi , căruţe.. care la talpă.. care la bicicleta.. Puţini au mai rămas, ca şi ei, care nu se dădeau duşi, parcă nu le venea a crede.
Casa, aşezată, lată şi umbroasă pe talpa vetrei, parca râdea la soare cu dinţii ei de pari în care stăteau nişte ulcioare. Nucul din fundul grădinii cu zumzăitul lui păsăresc muţise.
Se făcu de scutură nişte ţoale şi le aşează pe scăunelele din lemn.
Ionică, fără căciulă, cu părul mai albit ca de obicei şi pasul palid, se aşează la masă genunchi lângă genunchi, cu un oftat greu.
-Aşa…
-Cum , ce-ai vrea acu? Sa las porcu’’ în coteţ, vaca, găinile, să moară de foame? Da’ cânele? Pe el cui să-l las? Să mergem să luăm fata de la Chişinău , încuiem poarta şi.. De omul cinstit nu se leagă nimenea.. Om mai vedea noi, când venim înapoi.
Numai atâta a mai găsit să spună. A doua zi dimineaţă , pun amândoi câteva cămăşi curate într-o desagă , nişte mâncare , câteva acte, documente trebuincioase, Ion înhamă căruţa şi au ieşit pe poartă cu tot cu câne, înainte de-a cânta cocoşul.
Când dau să iasă din sat, calul se spărie şi sare mai-mai să-i răstoarne. In mijlocul drumului, doi oameni prăbuşiţi în praf, ţepeni, cu sânge pe camăşi. In apropiere se aud împuşcături.Un junghi de spaimă îi străpunse pe-amândoi , din tălpi şi până-n mijlocul capului .
-Mână caii, şopti Galina , şi nu nu te uita înapoi, Ioane!

VIII. Stanca. România, 1940

Lilica veni acasa într-o fugă. Aproape să-şi piardă suflarea alergând, cu foaia telegramei în buzunar.
-Nicuţă, Nicuţă! Dar nimic.
-Unde-i tata? Intrebă pe fetiţă.
-In grajd . La cal.
Bărbatul , cu spatele îndoit, de parcă ar fi dus pe umeri greutatea lumii în plumb, ţesăla animalul, mai mult să uite de gândurile de tot felul care-l împresurau.
-Telegramă de la ai tăi! Tăticu zice că să stai pe loc, nu cumva să vii după ei, e nebunie acolo, să-i aştepţi în gară la Iaşi că se pornesc la tren .
Studie foaia pe toate părţile. Era adevărat.Se simţea uşurat, cu toate că- două riduri în colţul ochiului drept arătau o oarece teamă.

IX. Bucureşti, România, iunie 1940
-Sa traiti, domnule general! Strigă cele două gărzi de la intrarea în Minister. Bucureştiul, deşi scufundat în acalmie , fierbea.Ofiţerii care aşteptau în jurul mesei , cu pahare de apă în faţă, se ridică salutând la intrarea superiorului.
Generalul Zbere le ceru să intre direct în subiect .
-Ce ştim?
– Evacuarea se desfăşoară conform planului.
-Mi-a fost raportat că situaţia a scăpat de sub control.
Se uitau unul la altul, radicand din umeri.
-Păi.. , domnule general..
-Niciun păi. Aştept un raport la obiect.
Unul dintre ei tusi, si cu un fel de acord tacit din partea celorlalti, luă cuvântul.
-Nu mai avem niciun control asupra situatiei în Basarabia. E adevarat. S-a dezlănţuit.. potopul.
-Explica-mi te rog. Si te rog- pe loc repauz. Vreau parearea dumitale sincera.
-Păi.. Ce să zic.. Era de aşteptat. Noroc că încă din aprilie armata a executat recunoaşteri în vederea organizării de capete de poduri peste Prut. In felul acesta am reuşit să evacuăm armata, cu toate dotările, bunurile mari.. Tot ce s-a putut lua, am luat din timp. Militarii, rezerviştii, miliţienii, oameni politici, personaje importante şi mai ales intelectuali, au fost evacuaţi primii, cu tot cu familiile lor.Animalele mari au fost trecute peste Prut pe cât posibil, în funcţie de valoarea lor. Totul organizat de prefecturi şi jandarmerie.
-Aha. Si?
-Cam atât. Am făcut toate necesare.
-De ce a fost destituit subprefectul?
-I s-a adus la cunoştinţă că populatia civila trebuie ţinută pe loc, că altfel creem haos. Si el ce s-a apucat sa facă? S-a dus la o fiţuică de ziar în Chişinău şi a îndemnat lumea să pornească înspre Prut.
– Care e situaţia acum?
– Căile de evacuare sunt blocate. Azi dimineaţă a plecat ultimul tren din Ungheni. Ticsit. De fapt era cat pe ce să nu mai plece. Ni s-a raportat că –deja- bande de huligani , bântuie pe străzi, trag fără avertizare. Sparg clădiri, dau foc. Ucid în o ameni pur şi simplu.
-Cine sunt aceşti huligani?
-Minorităţile. Ruşi, evrei.. Chiar şi români..Hoţi.. Toate felurile.. Tâmpiţii de la minister au evacuat toţi jandarmii .. nu mai e nicio ordine nicăieri , nimic.. Legăturile telefonice sunt blocate, funcţionarii de la telefoane au fost şi ei evacuaţi. Noi am zis să plece o parte, ei au plecat toţi. Au lăsat totul de izbelişte.Populaţia civilă a rămas, în aceste condiţii, pe cont propriu. Nu ştiu dacă v-a fost comunicat, dar există deja voci care comentează. Nu va rămâne fără ecou.
-Nu a fost ordinul nostru, Dorele. Stii foarte bine. A fost ordin. De sus.
-Da domnule General , desigur. Nu comentam. Eu doar v-am raportat.
-Bine. Toată lumea pe poziţii. Să se constituie un comitet de supraveghere continuă care să-mi raporteze la fiecare doua ore.
-Am înţeles.
Generalul se ridică, salută şi le întoarse spatele, înnegurat. Stia, în sinea lui, că această zi, asa cum era ea, va rămâne săpată cu sânge în sufletul a milioane de oameni . Nu îşi putea asuma responsabilitatea de a avea opinii personale , în niciun caz de a le da curs. Nu putea face altceva decât să-şi facă datoria, din poziţia in care era. Si daca o fi, istoria îl va judeca.
X.Chişinău, Basarabia, iunie 1940
Irina , cu ochii lipiţi de somn, de dimineaţă nu mai ieşi din casă. Consilierul, doamna , fetele şi toţi funcţionariii fuseseră evacuaţi. Nu dormise mai mult de frică. Tot felul de pocnituri, împuşcături, larmă.. Cămeruţa ei cu fereastra ce dădea spre grădină, transporta însă acum, deodată, o linişte spăimântătoare. Aştepta pe mămica şi tăticu de la Suruceni -şi pe urmă să plece spre gară împreună. Işi făcuse bagajul. Câteva rochii.. pensoanele.. culorile. Care o făcură să-şi amintească de Vladimir şi mâinile lui calde.
Privirea lui tristă îi spunea , în instinct, că –acolo unde era, era acum, în pericol, dar nu ştia nimic de el.Işi împleteste părul castaniu într-o coadă groasă, se priveşte în oglindă , se răzgândeşte . Desface coada, împleteşte alta. Părul pare să iasă din orânduire când şi cum vrea el. Până la urmă , mâinile îi tremură, îl strange într-un coc neglijent, cu o nelinişte şi-o teamă.

In sfârşit, au aparut. Se urcă în căruţă, după ce adapă calul. Ies pe porţile cele mari şi mână în stradă, spre gară.Era mijlocul verii. Dar Irinucăi i se facu frig. Se înfăşură cu pledul de lână. Ii era milă de Gică, parcă prea îl mâna tata. Şi cu biciul.. Nu mai da, lasă-l, îl rugă, duios, mama. Pe toate străzile, lumea- încoace şi-n colo.. Cu mobile.. cu maşini.. căruţe..coşuri.. copii urlând.. Ceva pocni drept în roatele căruţei. Deodată asurzi. In jur, lumea se învârtea pe lângă ea, ca un carusel stricat.
-De ce ai oprit aici? Nu aici! Suntem prea departe. Trage mai lângă gară, ordonă Galina .
-Taci, femeie!, îi zise bărbatul. Ia de aici, Gicule, mănâncă, şopti bărbatul, aşezând un sac cu fân la botul calului. La gândul că nu-l va mai vedea niciodată, căluţul lui, crescut de mânz, apoi.. casa, cu pridvorul.. mărul din poartă..butucii de vie şi cerul lui de fiecare zi, ţara lui.. locul lui.. cimitirul cu moşii .. satul.. patul lui, scaunul şi masa lui.. toate.. rămân.. unde se duce el? De ce se duce? Pentru ce? Să mai trăiască?.. Si aşa e bătrân.. şi aşa e şubred. Lacrimile îi izvorăsc din ochii obijdiţi. Calul îl readuse în simţiri, moşmăindu-i mâna înclestată cu botul lui catifelat şi umed.
Iau fiecare bagaje în spate, pe umeri, atât cât pot să ducă. Pe peron, abia pot înainta. O mulţime de oameni disperaţi, sfâşiindu-se unul pe altul. Se împing, se înghesuie.. Nici gând să mai ia bilete. Ce bilete?
-Ti-am spus eu că trebuia să plecam mai devreme, îl apostrofşă Galina, cu ochii împăienjeniţi .
Irina se ţine tare,păşeşte, fără să spună nimic. Trenul era deja pe peron şi era plin ochi. Il putea vedea de de pe partea cealaltă a liniei. Un vacarm asurzitor.O femeie îşi îndeasă copiii mici pe fereastră, în braţele oamenilor care asistă indiferenţi la lacrimele ei. Ia-I, nene, Te rog ţie.. Ii aşteapta cineva la Bucureşti. Ia-I .. Dar nimeni nu o asculta.Copiii ţipă, e de nesuportat. Se îmbrâncesc. Trenul dă semnale. Uuuu.. Uuu..
-Pleacă..
-Nu, nu încă.
-E ultimul tren!
-Incă se vând bilete la casa, de ce ar mai vinde dacă n-ar mai fi niciun tren?
– Nu avem, mamă, nicio şansă să mai prindem trenul la coada asta.. Când e următorul?
-Nu mai e niciun tren, femeie, nu mai e..
Irina intră într-o spaima .. spaimă.. Se uita la maică –sa, slabă, trasă, cu baticul ei bun.. Si tata..Cum stau tremurând, speriaţi, pierduţi şi ea şi el..
-Staţi aici, nu vă mişcaţi de lângă stâlpul ăsta. Mă duc să iau bilete. Trebuie să mai fie un tren.
Nu mai aveau timp să se împotrivească, Ion se înfipsese deja în mulţime, înnotând din coate, din genunchi, cu disperare să-şi salveze viaţa, familia. Parcă deodata viaţa lor , a lui, conta mai mult ca oricând.. Ce ciudat. Nu-şi dăduse seama niciodată mai mult ca acum, cât de mult voia să trăiască.
O matahală în cămaşă cu dungi îl izbi însă la pământ. Il izbi şi el se prăbuşi, cu ochii la cer, sub paşii oamenilor care îl călcau pe faţă , pe piept.. pe oriunde.. Căzuse cu capul de o piatră. Nu mai văzu nimic.Negru, apoi.. o durere surdă.. un firişor de lumina.. O doamna bine îmbrăcată, cu accent străin, îl târăi afară din mulţime. Irina şi maică-sa au venit, maică-sa bocind. Bocind.
-Lasă, nu boci.. sărmana de tine..Eeee.. chiar aşa? Dar se poate? Eşti femeie în toată firea..zice femeia bine imbrăcată, de unde sunteţi, oameni buni?
-Din Suruceni, raspunde Irina, uitându-se la salvatoarea lui taică-su, cât poate să fie această femeie, în asemenea clipe , de puternică şi senină..Iţi dădea asa , un sentiment ca.. nu era totul pierdut..Mata?
-Bărbată-miu e român. Hai cu mine că e în faţă şi intraţi la rând .Haideti cu mine.
Au avansat , împreună cu ea, cu tată-su purtat mai mult pe braţe, cu fruntea însângerata, în sfârşit s-au văzut la ghişeu.
-Trei bilete pentru Iaşi vă rugăm, repede, vă rugăm, doamnă, vă implorăm! Pleacă trenul, vă rugăm!
-Trei bilete, pofţiţi, costă..
Ion, ştergându-şi sângele de pe faţă cu basmaua Galinei, ameţi. Servieta!
-Galină, Irina, unde e servieta? Servieta cu acte , banii!
Doamna bine îmbrăcată dispăruse cu servieta. Nici urma de ea.. Nici de vreun soţ.. Ion se pierdu şi în clipa aceea , asistară cu toţii cum trenul , cu uşile deschise, cu oameni agăţaţi de ferestre, plecă din staţie, fluierând.
Femeia de la casa de bilete lăsă postul, dispărând în mulţime.Nu mai era.. niciun.. rost..
Galina privi în urmă la trenul care avea să ajungă în România fără ei.
Cu mare greutate, până norii strecoare primii picuri de ploaie, au ajuns la locul unde lăsaseră căruţa. Gicu, căluţul lor, necheza speriat, sărind în două picioare. Se linişti la auzul vocii Galinei.
-Sezi încet, Gicule, şşştt.. gata, gata , băiatule.. Hai..Dii.. Că mergem , îl mângâie ea cu glas bun.
-Irină, suie-l pe taica-tu în spate şi nu te mai uita pe câmpii, că se lasă noaptea acuşi, o îndemna hotărâtă.
-Unde mergem, mămucă? Intrebă fata,cu teamă-n glas.
-Acasă.

XI. Suruceni, Basarabia, iunie 1940

-Galină! Auzi? Deschide că eu mi-s, Rina. V-aţi întors? Deschide!
Ridicată pe vârfuri, cu picioarele ei subţirele şi strâmbe, oloaga bate în poartă cu speranţă şi bucurie. Se înserează. Cei doi plopi de pe uliţă -stâlpii cerului. Frunzele lor cântă , legănându-şi vântul venit dinspremiazănoapte precum fustele dichisite cu bănuţi mici, ale turcoaicelor . Soarele pleacă , lăsând în urmă , deasupra satului, o cetate de fum aurie, ca o pictură ce nu se poate distinge de departe.
Femeia vine să deschidă. E desculţă . O pofteşte înăuntru.
In casă, Ion întins pe pat, legat la cap, galben ca luna, o măsoară din priviri în lumina palidă a lampei. Irinuca îi schimbă nişte cârpe cu altele noi şi curate.
-Are nevoie de medicamente. Mă duc peste deal, sa aduc doctorul.
-Nu! Făcu Galina, apoi se răzgândi. Ridică doar din umeri.
Au tot aşteptat, până când soarele se prăvăli cu totul şi în locul lui se aprinseră stelele. Işi mai veniseră-n fire. Irina dormea sprijinită de soba rece, la capul lui tată-său. Galina, astupându-şi gura cu mâna ei zbicită de soare şi de sapă, noduroasă şi aspră , şoptea o rugăciune la icoana din perete. Işi îndreptă din când în când basmaua. Işi şterge lacrimile ce-i umezesc pleoapele obosite, roşii, bătrânite.
Deodată cânele începe a bătea cu un lătrat surd, tocit . Bate săracul, îşi zise femeia, uitându-se pe fereastră. Bate la lună. Doamne dumnezeule, ai milă de noi, păcătoşii..
Dar animalul nu se opri , ci începu a lătra şi mai tare.
-Da’ oare să fie Rina? Se întrebă .
-Mergi femeie , vezi cine e, nu te teme. îi zise Ion din pat, cu glas clar. Ia puşca din pod.
Galina se strecură pe scăriţa de lemn unde întinse mâna într-o parte, orbecăind pe întuneric până găsi patul puştii .O apucă bărbăteşte, păşind afară pe prispă.Chemă câinele, care veni , tot uitându-se înspre pârleazul din grădină. Păşi pe iarbă, cu lampa în mână şi inima zbătând încărcă puşca.
-Cine-i acolo, mă ?
Niciun răspuns. Indrăzni să mai facă un pas-doi, când- aproape să se împiedice şi să cadă peste o grămadă de om chircit între butucii de vie. Intoarce capul în lumina lampei, chipul îi pare cunoscut.
-Vasea tu eşti?
Acesta răspunse cu un geamăt. Cu puşca într-o mână, femeia, mai zdravănă decât credea că ar fi fost, îl târâi pe băiat în casă, unde îi puseră în faţă o strachină cu mâncare rece de cartofi.Holpăia ca un leu. Ochii duşi în fundul capului, mari si închişi , ca nişte pupile uriaşe, scânteie umed, ca apa în adâncul fântânii.
-Nu stau mult. Mă caută.
-Cine? Făcu Galina. Se adunaseră cu toţii împrejurul lui la masă.
-Ei cine..
-Mai vrei mămăligă Vasea?
-Nişte ceapă. Bogdaproste! Da să trageţi obloanele. Nu ieşiţi din casă orice-ar fi, auzi? Eu mă duc în drumul meu. Mă duc în partea ailalta, ştii mata.. Dincolo, făcu un gest cu capul într-o parte, aătând un colţ întunecos al odăii.
-Te duci să treci Prutul innot! Zice Irina.
-Nu! Sări el. Nu. Nu..Un prieten mi-a zis… Au prins a se aduna , cică să-i treacă Prutul în România, peste pod. In nord . Mulţi.. Sute.. Le-a zis că ..
-Cine le-a zis?
– Eliberatorii.Cu prefectul român .
-Si ce le-a zis?
-Că sa se faca un convoi , ca să îi poată direcţiona organizat să treacă Prutul în Romania. Barbati, femei, copii..
– Se poate trece Prutul pe acolo? Sări Irina, cu speranţă.
-Da, se poate. In partea cealaltă. Inţelegi? Răspunse Vasea , de data asta într-o voce hârâită. I-au dus în pădure şi i-au împuşcat.. Incepu bărbatul să plângă. Lingura ii sări din mână. Plângea , cu ochi pierduţi.
-Eu nu eram acolo, completă el. Nu eram acolo, eram.. în sat eram. Nu ştiu unde eram.. Auzi? Nu daţi drumul la uşă.!
-Vasea , nu-i nimenea la uşă.. Il mângâie Irina, înspăimântată.
-Bogdaproste pentru mâncare, oameni buni..eu mă duc. Se scoală în picioare şi cade la podea cât îi de lung. Galina îi face un asternut în casa mare.

Dimineaţă, pe la patru, se aud maşini în faţa porţii. Câinele latră până se aude un foc de arma.Casa- înconjurată de soldaţi şi civili.
-Ieşi afară, Vasea, urlă unul în faţa casei, bătând în uşa.
Ion , care nu închisese un ochi toată noapte, se ridica din pat, în capul oaselor, parcă mânat de o energie străină care-i dădea puteri. Puse mâna pe puşcă, dar îşi aminti cuvintele predicate de popă în biserică ultima dată. Nu pune mâna pe sabie, că de sabie vei muri. Lăsă puşca sub masă.
I-au scos pe toţi patru afară , cu mâinile sus, şi i-au împins în genunchi. Erau mulţi. Se încununa de ziuă, cocoşii cântau timpuriu. Cădea aşa, o ploaie sfântă, ca o mană subţire din cer, biciuind frunţile si capetele lor cu durere şi cu neputinţă. De ce ne laşi, Doamne, îsi zise Ion, privind la fată. Aceasta , cu părul zburlit, plângea, cum plânge ea încetişor, cu o gropiţă în barbă.
Unul din soldaţi, mai gradat, scoate pistolul şi îl pune la capul lui Vasea:
-Nemernicule!
Pac, un zgomot de fier străbate satul de la un capat la altul. Vasea cade pe o parte, în faţa lor , cu buza de jos atârnând.
Ceilalţi soldaţi îi împing pe ei, ceilalţi, cu armele, să se ridice. Unul din ei o trage pe Irina , smulgându-I haina. O pipăie, ca pe vită, câte kilograme, ce calitate, când ai vrea să ştii cam cât iei pe ea. Un rânjet satisfacut le arată celorlalţi că-i mulţumit.Fata se zbate , cade în noroi, urlând un plânset nevinovat al lumii. Pe care – nimenea nu-l mai auzea.
Ion , pierdut cum era, sări să o apere, cu ochii stinşi.Unul , matahală, cu obrai roşii şi urechi mari scoate puşca şi i-o pune la tâmplă .
Ion se uită la Galina , care-şi pierduse minţile, tot ducea degetele la gură bâlbâind ceva, apoi se uita la Irina, parcă ar fi vorbit din priviri.
-Traiască România! Strigă el din toţi rărunchii, cu ochii mari înecaţi de lacrimi, să răsune satul. Trăiască Regele nostru, regele Romanilor! Atunci închise ochii, să-şi îmbrăţişeze cinstit moartea, să plece de pe lumea asta cu ochii la cer, nu la pământ. Aşa cum venise.
Dar ostaşului i se păru al dracului de comic- toată zbierătura omului. Incepu a râde, întâi gâlgâit, printre dinţii rupţi din faţă, apoi cu hohote care –I molipsiră şi pe ceilalţi.
-Ha ha ha ha! Ha ha ha ! Mergeţi în casa şi luaţi-va ce vă trebuie. Că plecaţi. Le zise.Tu mergi cu noi, îl impinse pe Ion într-o maşină militară. Ele merg în cealalta, arătă spre femei. Luaţi-vă ce aveţi, că o să vă cam trebuiască. Mergeţi departe. Si-acolo e frig.Galina aduse cele două ogheale de lână, pe care le făcuse zestre fetei.
-Astea le luam noi, le înşfăcă un soldat.
Şi aşa s-au despărţit atunci, în clipa aceea. Numai lătratul câinelui avea să şi-l mai aminteasca.. şi durerea. După câteva ceasuri , maşina în care erau ele, femeile, a oprit în faţa portii, în alt sat, de unde au scos patru copii pe care i-au vârât cu ele înăuntru, unii peste alţii. I-au ridicat si pe ei să-i ducă. Departe. In Siberia. Masina se hurduca prin hartoape. Nu mancare. Nu apă. Nourii se ridicau la miezul zilei , iar printre ei, ciocârliile se înălţau spre soare. O lacrimă de spaimă şi dor pe obrazul fetei, striga la cer, fără cuvinte: Vladimir..