Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » De anul nou ( Featuring Gogol)

De anul nou ( Featuring Gogol)

Acu’, dacă ne-am aşezat aici la gura sobei şi toată lumea a spus câte o –ntâmplare, eu ce poveste să vă spun? Era aşa, prin anii 80. S-au auzit multe despre cătunul de sub negură. Acolo, în munte, pădurile sunt aşa dese şi întinse, că până şi ursul se rătăceşte în propriul lui bârlog. Pocnesc bicele peste dealuri , omătul scrâşneşte pe sub tălpile cizmilor . E iarnă . Anul nou, mergând pe vârfurile picioarelor, a venit cu ger de crapă piatra şi stele mai mari ca niciodată.
Gospodinele , pe la ora asta îşi întind pe plită turtele, pe mese cârnaţii, caltaboşii, plăcintele şi nucile umplute. Vacile morfolesc la fân prospăt în grajdurile de lut ridicate pe furci , în timp ce bărbaţii satului, cu urechile îngheţate sub cuşmele din pielicică de oaie încă aruncă toporul în lemne să facă vreascuri pentru foc. Până şi luna, înveşmântata în caiere de lână multicoloră, pâlpâie ca jarul, la foc mic, aurind figurile puţinilor drumeţi care-şi fac cale pe drumul înzăpezit.
O sanie de lemn mică, ieşită de curând se sub mâinile tâmplarului , se iveşte în zare . Ion Ciolan , care vine de la târg, îşi mână roibii zburând prin pădure. Ninge iute, nu mai poţi zări nimic la doi trei metri distanţă, iar zăpada, abia bătătorită , începe a se depune repede la loc.
-Diiiiiiii, le strigă cailor, nu zăboviţi, că dacă ne prinde noaptea acilea în pădure, cu atâţia lupi ce-am auzit urlând , numai oase şi ulcele or rămâne din noi până dimineaţă. Ia să mai trag o duşcă, se sfătuieşte singur cu voce tare, că tare-I frig. Mi-o îngheţat mâinile pe hăţuri.
Vinu-i dulce , i se suie la cap cât ai clipi. Poc cu vergeaua , una în aer , una să atingă razant crupele bidiviilor, aprinşi şi asudaţi de efort.Poc înc-odată, caii nechează.Când insă să cotească la stânga la deal în sus, numai ce vede el aşa, doi pitici mergând pe marginea drumului .
Unul -are nasul mare şi-ncovoiat, nişte urechi mari si lungi, ca la şoareci, un gheb mare în spate , privirea albastră, stranie şi strălucitoare.Poartă o bundiţă alba de oaie , straie albe şi opinci. Celălalt- o fi vreun boier, gândi Ion. La fel de mic la stat, dar poarta pălărie, anteriu scump şi îşi ţine musteţile negre, unse bine cu ulei, încârligate simandicos. Când râde, se vede-un singur dinte, de aur. Frumos la faţă şi tânăr, dar ochii negri , îi sunt umbriţi şi nu-ţi dai seama unde se uită.
-Stăăii, nu bate caii, bre, ce dai în ei aşa? Nu vezi că-s plini de spume? Il dojeni mustăciosul cu glas mieros. Stăi aşa, om bun. Să ne iei şi pe noi.
Da’ moş Gheb, care merge încruntat şi ursuz pe cealalta parte de drum , se uită aşa, parcă ar fi vruit să-I spuie , tot şoptind în barbă şi dând din cap a nemulţumire: ”Nu opri, mă, nu opri.”
Ion încetini: Hoooo, staţi aşa. Caii se poticniră, fornăind.
-Sara bună!
-Sara bună , Ioane!
– Dar , de unde , Doamne iartă-mă, ştiţi dumitale cum mă cheamă pe mine şi unde mergeţi la ora asta, la cumpăna dintre ani, asa, pe jos prin pădure?
– Ei şi matale, zice mustăciosul, păi cum altfel să te cheme decât Ion? Este vreunul să nu-l cheme Ion pe aici? Ha ha ha ha, râde tot el, cu poftă.
-Ha ha ha, face şi Ion, îndreptându-şi căciulaa mai pe vârful capului.
Cum încetineşte, mustăciosul sare repede în săniuţă, îmbiindu-se singur la vinul drumeţului , mai petrecându-l pe acesta pe după umeri , mai spunându-i acestuia tot felul de snoave deocheate, si dându-i tot felul de urări prieteneşti .Dar moş Gheb, ar fi urcat, n-ar fi urcat, până la urmă sări si el în sanie, mai în spate.
Mai dădu un bici cailor care , îşi iau din nou galopul pe drum. Cei doi tovarăşi , curând terminară vinul dintr-o sticlă şi se încibgeră la cealălaltă, în timp ce Moş Gheb tot îşi mormăia singur în barbă . Si aşa , în curând, Ion , după ce le povesti el toată viaţa lui şi terminară tot vinul, începu a vedea patru cai , ba chiar şase, în loc de doi câţi avea , cât despre drum- ori un capăt ori celălalt, lui începuse a I se părea totuna.
-Da, şi cum vă spuneam, zice el, mulţi au fost înşelaţi de arătări în pădurea asta.
-Chiar aşa, bre? Râse mustăciosul.
-Da…. Cine nu ştie? Păi numai toamna asta, Vasile a lui Clonţ a trecut pe aici, la cules ghebe. Uite-asa cum te văd eu pe mata, i-a apărut un om, prieten de-al lui din copilărie, care murise în război, i-a ieşit în faţă , ca din pământ, şi zice- hai cu mine , hai să trecem dealul ăsta p-aci. Dus a fost ştii cum? L-a făcut, măi , arătarea, pe Vasile , de- a înconjurat dealurile de zăce ori şi abia după cinzi zile s-a întors acasă nemâncat, nu ştia nimenea unde-a fost. Da’ nu se-ntâmplă treburi din astea, crezi? Aşa au zis şi Culiţă Mutu, vecini cu ăsta, cu Vasile a lu Clonţ, care nu l-o crezut. Ce să vezi? Nici n-a trecut bine anu’, fiică-sa, care se căta la măritat, şi-a dat de ursit într-o noapte, ba cu nişte oglinzi nush’ cu ce, o babă de la Pucioasa a venit, zice că- s-o înveţe. Să stea adică fata goală cum o făcut-o mă-sa , la niezul nopţii, uitându-se peste umăr în oglinzi, şi zice- are să-şi vadă ursitul. Dar.. la cât de urâtă era, cred ca s-o fi văzut ori pe sine or pe mă-sa, că aşa balaur I s-a arătat, pe loc s-a scrântit, măi. De atunci, nu mai iese din casă.Umblă Mutu să o dea , dar nu mai vrea nimenea s-o ia, dacă mă-nţelegi. Nu ştiu dacă o lua careva nici înainte.Domnule ştii ce urâtă mai era? Urâtă măi, urâtă, aşa, ca.. ca dumneata, ca să zic aşe, nu te supăra, ha ha ha ha ha…
-Ha ha ha, se amuză acela la rândul lui. Ei, om bun…Acu, că ne-ai luat în sanie , râde Mustăciosul, să-ţi spunem cine suntem şi de unde venim, nu-i aşa? Daca vezi bine, nu ne-ai recunoscut .
-De bună samă. Nu.
-Apăi noi , să vezi, venim de departe şi suntem aici cu o slujbă. Este un cetăţean aci în sat , în cheama pe el Ionel, Ionel a lui Bogătoi, noi la el mergem, ca să vorbim cu dumnealui. Că are şăful ăl de sus o pricină cu el şi.. ar trebui să ne lămurim cu el, cam încotro.
-Despre ce?
-Eu sunt un drac , experimentat, gradul unu, iar ăsta de-l vezi aci în spate, ghebos şi pitic, e un înger, vai de capul lui, nu vezi că abia merge.. Hmm..Eu am venit să-l cunosc pe cetăţean, să vad şi eu, vorba aia, ce are sub căciulă, să mai glumim să mai vorbim şi să-l aranjez, aşa, cât pot mai bine. Iar ăsta, îngerul, a venit, zice- să-l scape.
-Aaa, carevasăzică, el , ghebosul, e un înger ..ha ha ha.. şi matale tovarăşe, eşti un drac, ai ? he he? Impieliţatule, râde Ion , şi .. asta, cum ziceai.. Mai dă o duşcă..Nu mai e? Cum nu mai e? Hăăăi Uuuu iuiu…. ia să vezi ce horă-I asta, cum o cânţi , cum se-nvârteşte, hai să cântam, toţi aşa, că-i Anu Nou, să bem şi să petrecem, hiiii.. sughiţă el.
Dar împieliţatul, zâmbind pe sub mustaţă, îi şi dă un ghiont- hop, şi Ion caaade pe o parte şi se dă de-a berbeleacul , ca un dovleac, în mijlocul drumului, în timp ce sania, goală, goni spre sat în neştire, cu caii vraişte, zornăind din zurgălăi.

*

– Ptiuuu, drace.. Ia uite-o domnule cum se prelige pe lângă pereţi, mai mult pe la umbră, şi cu pletele-n ochi, ca să n-o văd . Aceea-i fustă de mers în sat, cocoană ? Ce-or să zică oamenii de tine?
-E noapte, mamă,ce să zică?
-Nici să nu te gândeşti că ieşi asa din casă. Treci înapoi şi te schimbă, că de nu, ţi-oi croi doă vergi pe spinare de nu ţi-o veni a crede ochilor!
– Ba nu mă schimb, că n-am cu ce. Nu-i de ajuns că n-am o haină ca lumea, şi pe asta când o îmbrac, trebuie să îmi săriţi în cap, şi nu vă lăsaţi amândoi, până nu mă faceţi de râs în tot satul, ca să rămân nemăritată ! Termină fata , într-un urlet aşa disperat – ar fi zis cineva că se deschide acuma-ia pământul , ca o gură de balenă.
Visarion crapă uşa de la odaie şi strecoară jumate de ochi prin ea, să vadă ce se-ntâmplă. Are o basma legată în jurul capului să ţină strâns la tâmple feliile de cartofi puse de leac pentru migrena cumplită. Se vede că a ieşit de sub oghial, că-i tăt numa-n izmene şi un cămâşoi lung până la genunchi, , pe care îl adună cu mâinile, să nu-l tragă curentul. Dar de lângă soba nu se dă deslipit.
-Ce-i acolo?
– Nimica, ce-i? Ai auzât şi tu acu’ vorbă şi ai venit repede, nu-i aşa? Nu te mai doare capul?
-Ba mă doare. Dar unde merge fata şi cu cine?
-D’apai unde să meargă , Visarioane, în noaptea de Anu nou? La bal merge, unde altundeva?
-La bal? Nu cumva merge la discoteca lui Nicu , peste deal, unde au dat băieţii aceia muzica la magnetofoane , trăncăneşte doba şi darabana, că sar şi găinile pe leaţuri în coteţe? Se plângea Anuţa dăunăzi – i-a fugit o curcă de-acasă si- de când cu hărmălaia- nici nu I s-a mai întors.
– Măi, taci, ascute ea vocea până la tonuri foarte înalte, dar de unde ai putea măcar să te gândeşti că merge fata noastră într-o asemenea şandrama , ca aia de la Nicu , de la deal? Ce să caute acolo? Merge la bal, acasă la secretaru de partid , că face serată. Doar ţi-am zis că merge, îţi tot zic de două săptămâni, dar nu ştiu unde- ţi stă mintea.
-Da, bine. Merge- nu merge, să se ducă odata dacă are de dus, că o aşteaptă cine-o aşteaptă şi latră cânele acela la poarta .
Numai zis şi făcut. Fata, nici n-aşteptă bine să se termine vorba, că a şi dispărut.
In urma ei, mă-sa pune zăvorul la uşă şi stinge luminile. Se uită pe masă la oala de lut în care ţine nişte bani , să vadă dacă sunt toţi. Aruncă o privire şi la cocoşeii de aur , două salbe pline, rămaşi de la bunică-sa zăstre pentru fată, ascunşi sub nişte cuverturi în odaia cea bună, apoi la bancnotele ce tocmai le luaseră astă toamnă pe grâu- şapte teancuri, băgate sub covor , care stau aşezate aşa cum le-a lăsat ultima dată. Dar nu se poate-abţine să nu le mai scoată să le numere odată, după ce aruncă o privire să vadă- nu cumva o vede cineva?
Trage un gât de ţuica dintr-o sticloanţă , pe care o pune la loc încetişor, într-un dulap, muşcă dintr-o frunză de garofiţă, să se ducă buhla rachiului , “a dracului meteahnă “, îsi zice , şi se baga-n pat lângă Visarion.
Da’ dracu, că se auzi chemat, se şi înfiinţă a faţa locului să vadă- o fi ceva acolo ca pentru el ori nu.
-Cu cine s-a dus? Intreabă Visarion, pe jumate sforăind.
-Cu Ionel a lui Bogătoi.
-Cu Ionel , cu Mormolocu’? Dar altul n-a mai găsit în tot satul decât malacul ăla mare cât un deal şi prost ca un lighean?
-Ia mai taci, că se aude pe la geamuri. E băiat prezentabil, cuminte, şi la o adică, e băiat de familie bună. I-a pus Dumnezău mâna-n cap dac-o ia. Ţine tat-su atâtea hectare de livadă. Bine că-i place fetei, dacă ei se înţeleg, ce vrei, ce-ţi pasă ţie? E mare minune, că- tu nu vezi, ce mare prăpăd e acuma zilele astea să fii părinte de fată? Nu le mai ţii nici cu arcanul în bătătură , domnule, ce văd pe la televizor, văd de prin străinătăţuri, văd de la oraş, emancipare, emancipare, emancipare. Dă-te mai încolo, buhaiule, nu ocupa tot patul, că aşa ai făcut toată iarna si de asta mă ţine-un junghi în şale.
-Te ţine-un junghi , da de la ţuică nu te ţine nimica?
-Care ţuică, dar ce, ţi s-a năzărit a ceartă acuma, boşorogule? Umblă dracu-n sat să işte scandal , de anul nou?
De bună seama ca o fi fost umblând, ca ceva îl gâdilă pe Visarion sa nu stea locului şi pace.
Sfârrrrrrrrrrrrrr, hhrr sfârr.. , sforăie el horhăind ca un bivol, cu un ochi închis, dar cu celălalt deschis, să vadă când adoarme cotoroanţa.
Odaia , pe întuneric, se lumina uşor prin fereastră, de la lună. Pe afară, omătul de un cot, aproape să astupe geamurile. Brazii din faţa casei dorm şi ei grei, strălucitori, iar stelele scânteie, lăsând să se vadă câte-o umbră a duhurilor ce se preumblă peste cer în noaptea dintre ani.
La o casă ,două, mai la deal, se aud pocnind voci de flăcăi ce încă au tuleie pe la nas şi râsete şi săniile cu clopoţei -caii îşi tropăie potcoavele noi pe asfaltul îngheţat al drumului.O ceată de urători încep a hăi şi hăuli la poarta vecinei de peste drum, ca să scoată iarăşi afară toţi câinii pitulaţi în cuştile lor , covrig, cu botul sub cozi.
Visarion se perpeleşte-n pat . Se ridică, vorbind de unul singur-
-Vai ce mi-I cald, femeie! Asta-i febră, dacă-ţi spun! Epifanie, am răcit cobză! Să mă duc să mai pun nişte leaţuri din alea bune pe foc.
Dar numai la sobă nu se duce. Ia oală de lut cu bani de pe masă, aruncă ştergarul ce o acoperea cât colo, şi cu ea sub braţ, la uşă, unde se uita prin geamlâc afară.
Când i-i lumea mai dragă, hop, femeia îl sparie aproape să-şi dea duhul, apărând cu mâinile-n solduri la spatele lui.
-Dar ce-am vorbit noi , Visarioane că anul ăsta nu ne trebuie urători? Dar ce, la noi plouă cu bani? N-am văzut să crească banii ca semninţele în dovleci, prin grădina. Lasă , măi, să deie alţii, care au. Pune oala cu bani înapoi la locul ei.
-Da, da, ca să ne meargă rău tot anu!O apără Visarion, zornăind-o în braţe.
-Ei las’ că nu ne merge rău. Ai auzit ce zice popa. Aista-i obicei păgânesc, măi, eşti păgân? De parcă m-as mira, îşi râde singură în barba. La neamul vostru de ghiogari şi de oieri..Ce mari speranţe să aştepţi?
-Are să ne râdă şi curcile, femeie, că tot satul primeşte urători numai noi nu. Ce acră la maţ muiere am mai putut găsi pe lumea asta, zgârcită de până şi pietrele le-ar căuta prin buzunare .
-Acră -acră , dar ţi-a fost bine cu gologani la teşcherea. Hai, taci si nu mai sta aici ca un ţipar , cu izmenele-n mână.
Visarion mai să se ducă înapoi spre pat, când deodata o ceată de flăcăi apar ca din senin la uşa , cu fluiere, cu bice, cuşme de miel velurate şi ţuguiate gospodăreşte , roşii în obraji ca fetele cele mari.
-Primiţi cu uratul?
-Primim, primim, zice Visarion cu glas duios, privind prin geamlâcul aburit, dar femeia îi închide pliscul cu un bobârnac peste cap.
-Sunt feciori de însurat, bărbate, au venit s-o ure pe fată, bre, dacă fata nu-i acasă, pe cine să ure? Ce rost are?
-Cum ce rost are? Păi dacă se mărită mâine- poimâine, cine are să-ţi vină ţie la nunţa , crezi, dacă tu stai de anul nou cu poarta-ncuiată şi cu zăvorul tras? Vine mă-ta de la Gâştelniţa, călare pe matură? Ori poate vine bunică-ta , cu tot neamul tău de pescari, de prin rai sau mai degrabă de prin iad , unde şi-or mai odihni ciolanele pe sub fustele lui scaraoţchi, şi cu gologanii puşi la păstrare , ca să-i pui la masă şi să-ţi mai deie şi dar de nuntă?
-Mai taci. Lasă-mă să văd. Cine-s ăştia?
Se schimbă când unul când altul la geamlâc, uitându-se pe rând la băieţii care cântă urături, cu gurile în căscate în formă de ou şi ochii scânteind la lumina felinarului de-afară.
-Auzi tu, ăsta nu-i băiatu lu’ Mititel, care a băgat vitele în câmp astă vară de ne-a pus tot trifoiul palancă la pământ?
Visarion se uită şi el prin vizor, să vadă mai bine.
-Mititel are baiat mare? Taci, Epifanie, din gura, n-are cum . Na, că fimeia i-a murit, că ştiu eu bine, acu’ douăzeci de ani.
-Aaăăii, pe ce lume trăieşti? D-apăi de când trăieşte, măi, cu roşcata aceea ţâţoasă, cu mustaţă, de la Moară?
-Nu mai spune, se cruci Visarion, şi are copchil cu ea?
-Copchil are da’.. o fi a lui ori nu, la câţi flăcăi merg la ea la…măcinat.. Cine ştie ce face ea la moară.
-Numai la rău te duce mintea.
-Las’ că ştiu că şi ţie îţi cădeau ochii în decupeul ei . Am văzut eu, crezi ca-s proastă, sau cum?
-La anul şi la mulţi ani, încheie flăcăii la uşă, cu gâturile uscate , aşteptând colacii si banii.
-Şşşşşşşttt, da’ stinge lumina aceea odată şi stai locului, să nu ne audă! Il înghionti muierea, mai sorbind o înghiţitură din sticloanţa de ţuica dosită la subsuară.


Graţilina intră la bal, cu fusta ei scurtă din piele –imitaţie, pe sub care trupul de felină I se vedea unduind în mers, pe sub colanţii negri şi bluza cu ţinte. Ionel o urmă , cu obrazul lat şi aspru, venind mulţumit ca un urs îmblânzit în urma stăpânului. Talia ei subţire , îi dădea băiatului emoţii la fiecare mişcare , atâta de firavă ce era că el nu mai putea de grija ei la tot pasul.
Nici bine nu era venită, că o cohortă de fete o luară pe sus, cu hohoteli, cu giugiuleli, cu bârfe şi cu râsete, iar ea strălucea, nu alta, ca un soare în plină vară, privind delicat când în stânga când în dreapta, să vadă cine o mai admira, ce victimă se mai întrezărea la orizont.
Chiar şi ţaţele cele mai înţepate şi mai rele cedau când fata, cu faţa ca de cretă, de atâta pudră şi roşu cât îşi aruncase pe obraji, îşi arunca asupra lor ochii cei negri mari, ca de căprioară, galeşi, mărginiţi de gene lungi bine rimelate .
Când se uită la tine te face să crezi că eşti cel mai norocos om de pe pământ, gândi băiatul , cu voce tare.Toate o invidiau. Toate ar fi vrut să aibă picioruşele ei drăgălaşe, încălţate cu cizmuliţe îmblănite , cu toc. Toate ar fi vrut aşa o bărbiţă ca a ei, nişte degete lungi şi fine.. părul lucitor, întins cu fierul – bucle bucle. Iar băieţii- se uitau după ea ca dulăul după os. Tot ce era despre ea, trebuia tratat cu mare respect. Aşa de mare încât – erau babe cu stare care nu îndrăzneau a vorbi în faţa ei. Invăţaseră, după lungi discuţii avute în casă cu bărbaţii lor, că un mijlocel tânăr şi aşa de zvelt era un subiect care putea pune capăt căsniciilor de zeci şi sute de ani vechime, fapt pentru care , între împărţitul grajdului, oilor, fânaţului, averii , şi răbdatul propriilor consoarte căzute în admiraţie faţă de nurii domnişoarei, deciseseră să aleagă a doua variantă, cu gândul secret că o veni ea şi ziua ceea când o va lua vreun bou s-o strângă de pe drumuri, sau poate- cu puţin noroc o crăpa întâmplător şi n-or mai trebui s-o suporte.
-Pui, hai , ştiu că ai vrea să-ţi aprinzi o ţigară, îi strigă, deodată, fata.
Ionel, care tocmai înfuleca dintr-o pulpană de găină friptă, lăsă totul baltă, înghiţind în sec. O urmă afară, deşi nu fumase niciodată-n viaţa lui.
-Cum să nu, haide.
-Auzi, pui, ce-ai zice să mergem noi la discotecă la Nicu? Ne plictisim aicea cu pârţăgoşii, nu vezi că dorm în picioare? Numai discuţii de politică, de societate, numai prostii, ce ne trebuie nouă aşa ceva? Noi suntem tineri, ia te uită, pufisor, ce noapte frumoasă, ai mai văzut aşa o lună mare?
Ionel nu mai văzuse niciodată luna, nici lumea, nici măcar pe sine însuşi, tot ce putea să-şi aminteasca era numai glasul ei ca mierea- ce putea fi mai frumos?
Fata se avântă înainte în noapte.
-Vai, dar ce omăt! Cum să trec eu pârleazul cu aşa cizmuliţe ?
Nici bine nu termină vorba că Ionel o şi ridică în braţe ca pe fulg. Când de odată, parca zări doua arătări, ca doi pitici stând pe bancă în faţa porţii , sub lumina slabă a felinarului.
-Cine-i acolo? Se răţoi la ei. Pesemne, două umbre.
Graţinela prinsese cu mâinile de gâtul lui , râzând , amuzată de fulgii de nea care-I gâdilau nasul.Căldura corpului ei îl aprinsese pe Ionel, astfel încât nu mai vedea decât stele.
I se arătă unul din acei pitici , om mic,cu mustăţi încârligate, suflându-I în tâmplă:
-Pup-o, măi baiete, măi. Strânge-o , nu-i da drumul, tu nu vezi că te iubeşte?
Dar celălalt omuleţ, care făcea eforturi să se ţină după dânşii, îi tăie curajul-
-Ştii ce zicea bunică-ta, Dumnezău s-o ierte? De fiecare data când treci pârleazul, să-ţi faci cruce cu limba.
Ionel o şi văzu în faţa ochilor pe bunică-sa, cu un pumn de zmeurica ce-i plăcea lui. Creştea vara în tufa asta, lângă gard.
Până să se dumirească, iată-i si ajunşi la Nicu la poartă, la discotecă. Geamurile laminate zăngăne- dum-dum, dum, dum, după cum cânta muzica disco, dată la maxim în magnetofoane. Un nor de fum şi abur iese din încăpere, odată cu câţiva tineri îmbrăcaţi în blugi, ciocnind sticle cu bere.Inăuntru e cald. Fete, băieţi, din sat şi din alte sate apropiate, se strânseseră- cercuri, mişcându-se cu spor în lumina stroboscoapelor.Nicu, tuns scurt, cu părul făcut cu gel, şedea în mijlocul unui grup de fete, distrându-le , nevoie mare.
Barmanul le aşeză în faţă două pahare de votcă .
-Auzi, Ionel, îi şopti fata, de ce nu mă cuprinzi tu de mijloc, îi ceru, poruncitor, luându-I braţul cu forţa.
Acesta, roşu în obraji, nu mai încăpea în piele de mândrie şi fericire. Se desprindea de pe pământ şi plutea, când îşi amintea că fata îi fusese promisă în căsătorie. Nu mai era nimenea ca el. Toata lumea era la picioarele lui de când taică-su îi dăduse vestea. Ba chiar , mă-sa le şi arătase, pesemne , zestrea, o odaie plină de oghiale şi cuverturi ţesute de mână , un viţel si doi cai. Ionel se simţea de atunci ca proprietarul unei comori găsite , aşa de strălucitoare încât nu o putea ascunde nicăieri. Numai ca el chiar nu voia s-o ascundă defel. Ba dimpotrivă. Ar fi pus-o în geam s-o vadă tot satul cât era de ochioasă.
-Dansezi? Se apropie Nicu, păşind cu emfază. O gumă mirosind jumate a ţigară , jumate a mentă , pocni între dinţii puternici şi albi. Mâinile şi le agaţase de buzunarele blugilor.
Fata se desprinde cu greutate din braţele lui Ionel , acordându-I lui Nicu mâna de la depărtare , numai cu vârfurile degetelor, cu o privire înduioşatăSe depărtară în paşi de dans, în timp ce Ionel , cu privirea încrucişată, mai ceru un pahar cu votcă.
-Ce stai, mă, nu vezi ce faţă de spart cuie are ăsta? Numai un pumn să-i dai şi zboară. , Apăru iar omuleţul mustăcios, sorbind cu paiul dintr-o sticlă de wisky de provenienţă straină.
Când să se ducă spre ei, se vârâ în vorbă şi ghebosul-
– Mai bine ia-ţi şuba, că-i frig.

-Cărui fapt se datorează această mutrişoara acră? O întreba Nicu, ciupind-o amuzat.
-Nu stiu ce vrei să spui, i-o taie fata, baţoasă. N-ar fi recunoscut niciodata că aproape crăpa, văzând că nu venise la dânsa de cum intrase pe uşă , zăbovind cu fetele.
Se sarută cu patima, odată ajunşi într-o odăiţă din spatele discotecii.
Văzând că Ionel se apropie, Nicu o prinde de mână şi o trage pe scară.
-Hai în pod.
-Hai!
Se cuprind în pod, se săruta şi se dezmiardă, şoptind vrute si nevrute si râzând.
-Da… ăla al lui Mititelu s-a dus la ai tăi, cu trupa, să te colinde de măritiş. Ţi-I drag de el, ai?
– Ei da, mi-I drag cum mi-I dragă fierea, se strâmba fata , intrigată. Ce am eu de-a face cu asta? Lasă, n-avea grijă, ca mama a încuiat poarta şi a tras obloanele, că nu primeşte urători. Cât e ceasul, Nicule? Cât mai e pân la miezul nopţii? Ia uite ce lună ! Ai mai văzut aşa lună de frumoasa?

……………………….
Epifania numără iar gologanii din oală, înainte să-I pună la loc pe masă. Când să tragă iar zăvorul, ce să vezi?
Privind pe geamlâc o vede pe Zaveta a lui Cotcodac , vecina, cum vine tiptil, cu un făraş plin de ciucălai şi cenuşă , pe care îi varsă , după ce se uită în toate părţile, boscorodind ceva, drept la ea pe preş.
-Ia aşa să-ţi meargă Epifanie anu ăsta, cum îs şi ciucălăii ăstia, uscaţi şi goi. Aşa să te usuci şi tu, ca să nu-ţi mai trebuiasca să pârăşti la Consiliu orătăniile oamenilor. Că uite-aşa, ce cui şi ce îi păsa că are vaca mea viţel? Dar tu nu şi nu, n-ai putut încăpea de vaca mia şi de viţălul meu. Poc si ţop, hopa te-ai şi dus la primărie sa mă pârăşti că n-am predat eu viţălul la cooperativă. Ia aşa să-ţi meargă si ţie cum mi-a mers mie că mi-o luat partidu’ viţălul. Sărmănuţul. Viţăluşul meu cum o vinit şi mi l-o luat de la ţâţa vacii, aşa şi ţie să vină să-ţi ia şi ţie , că tare cutră eşti şi pestriţă la maţe. Na ia de-aici, na ia , na ia, se văita ea, împrăştiind cenuşa şi ciucalăii, ca pe urmă să se facă nevăzută în noapte.
Odată strecurată înapoi în casă, se schimbă de haine, aruncă făraşul înapoi după soba, pupă o icoană , se stropi din cap până-n picioare cu apă sfinţita, îşi schimbă basmaua şi se gătă iar să primească urători.
Copii vin, sună clopoţeii, ea zicea Mulţămesc şi le dădea colaci şi mere, poate ş-un bănuţ. Dar din când în când, o lăsă pe cumătră-sa care venise în ospeţie cu toate cele o sută de kile ale ei , uitându-se cu furişul pe geam, să vadă de ce nu mai venea Ion. Ca trebuia să se fi întors de câteva ceasuri şi el tot nu venea.

-Ei, cutra dracului, făcu Mărioara, în sânul ei, văzând de după uşă toată tărăşania, vas ă zică de asta-mi iesti matale. Dar de când te pândesc eu să te dovedesc că umbli cu din astea. Dare-aar dracu-n făraşul tau cu ciucalăi si cu bozgoade, ei las ca vezi tu ce-ţi face eu.Ei las ca am eu ac de cojocul matale, că numai asta- de cznd aşteptam.
Da’ dracu, auzându-se iar pomenit, ba de Epifania , ba de Zaveta, ba de Epifania, ba de Zaveta, nu mai ştia nici el încotro să se ducă, şi tot sărind pârleazul când spre una când spre alta, ameţise. Iacă-tă, căzu lat drept în coteţul gainilor.
-Mărioară, da-i dimineaţă? Se auzi vocea lui Visarion de sub plapumă. Parc-am auzit cocoşul cântând.
-Ia scoală-te barbate, ca am ceva treabă cu tine.

In timpul ăsta, Ion Ciolan, care se trezise din aburii vinului singur singurel, fără cai fără sanie, în mijlocu pădurii, începu a tremura , zicând şi el singura rugăciune ce şi-o mai aminte: înger îngerelul meu. Da o uita pe la mijloc şi iar o lua de la capăt, şi când se mai auzea câte un lup urlând la lună, iar începea- înger înger îngerelul meu. Grăbea pasul, ca acuma , de spaimă, îi trecuseră toţi aburii băuturii nu-i mai era de nimica decât să iasă din padure. Asa de tare mergea, încât să fi avut sania şi caii la galop, şi pe ăia i-ar fi întrecut.
Cum dadea de răscruce , la buturugă, să facă la stânga, aproape de intrarea-n sat, hop, nu ştiu cum făcea, iar se pomenea sub brazii din pădure . Asudat şi cu nădragii uzi, pornea iar la sănătoasa la vale, pe drum, pe urmele saniei, juruindu-se de o mie de ori că nu mai bia şi straini nu mai ia în căruţă cât i-o fi lui şi câte zâle o mai avia.

-Nu te iubeşte Graţilina, nu te iubeşte, nici în cot n-o doare de tine, şi râde când vede cât poţi să fii de prost, îl ispiti ăla cu mustaţă. Tu nu vezi că îşi râde de tine cu toţi băieţii din sat?
Ionel lua înghiţitură după înghiţitură din votca din pahar, în timp ce lumea, cu tot cu discotecă se muta în capul lui- când pe jos, când în tavan, când în stânga, când în dreapta.
-De ce nu pui tu capul aşa pe masa, flăcăule, îi zice omul cel cu gheb şi cu bundiţă , că te scol eu dimineaţa, n-avea grijă, stau eu şi pândesc pe Graţilina să nu i- se întâmple ceva. Că taaaare ţi-i somn..
Nici nu termina moşul bine de zis, că acesta şi scăpă capul pe masă şi începu a sforăi, mai să dărâme discoteca şi nu altceva.

Graţilina şi cu Nicu, care nu mai conteneau a se pupa şi a se desmierda, erau în culmea fericirii. Pesemne li se făcuse foame, că Nicu începu a se uita prin pod la lumina lanternei.
-Tii, dar ce miroase a muşchiuleţ afumat şi a şunculită, unchiu-meu Csandru o fi având tot porcu atârnat aici. Ia să gustăm, porni a tăia el cu briceagul dintr-o slana atârnată la uscat. Ia gustă şi tu o bucăţică, hai că n-o fi bai.
Fata strâmba din nas.
Cănd să mute lantern mai încolo, înspre farfuriile cu piftie de porc puse la prins, o umbră mare apăru într-un colţ.
-Aaaaaaaaaaa! Ţipă Graţilina si leşină.
*
Secretarul de partid Bebi Armăşel patrula pe drumul mare , cu paltonul descheiat , ca de obicei, cu cheile de la Dacia lui nouă in mână, chiar şi daca mergea pe jos. Plin de având şi bună dispoziţie, îşi mângâie părul tuns scurt cu palma umeda, îşi pipăie barba, salutând tinerii care se dădeau la o parte din calea lui pe trotuar. In urma lui păşeşte şi Alexandrina, plină de ea, scrutând cu privirea casele ivite în cale. La cine să intre ei prima dată ? La cine să intre ei? Alexandrina, care era mai mult lată decât înaltă, fu luată aproape pe sus de sania lui Ion Ciolan, a cărei cai tropăiau asudaţi spre o destinaţie necunoscută. Pâna la urmă se opriră- şi sania si caii, în faţa porţii , în faţa casei lui Zaveta, acolo unde omul îi adăpa şi îi băga în grajd de obicei.
Secretarul, pus pe gânduri că aici nu se petrece lucru curat, , se gândi că ar trebui să intre la Zaveta, să vadă unde-i Ion Ciolan şi de ce nu –i acasă , acuma de Anul nou.
*
-Visarioane, ia îmbracă-te , ia cojocul, uite ce vreau eu de la tine. Cocoşelule, că dacă nu mi-ai fi tu drag, apăi nu ştiu cine mi-ar fi, mâncate-ar mama, rupt eşti din tat-tu, iată-te nene la el, câtu-I de semeţ aşa, şi de mândru când vrea el. ..Ptiu! Să nu te deochi!
-Epifanie, dar ce-i cu tine, de ce nu dormim noi la ora asta, sau- dacă e la o adică, dacă tot e Anu nou şi noi nu dormim, de ce nu petrecem şi de ce nu primim si noi urători ca toată lumea, şi mai ales, de ce orbecăim pe întuneric de parcă am fi un soi de mata hari ?
-Da! Să ştii că ai dreptate, barbate. M-am hotărât şi eu – dacă-i Anul nou, păi de ce să nu petrecem, ca o viaţă avem. Uite ia tu oala asta cu bani, bumboanele de pom, ţuica, şi – dacă mă ajuţi, după aia, poţi să stai tu toată noaptea să primeşti urători şi să petrecem .
Visarion , imediat si luă oala cu bani de pe masă, adăpostind-o la sânul lui .
-Ce vrei de la mine?
-Nimica, doar un fleac, sare Epifania, scărpinându-şi negul mare din barbă. Ţi-am zis eu că dihania , sclifosita asta a lui Ion Ciolan, umblă cu bozgoade?
-Cine, Zaveta?
-Chiar ea. Ia uite ce ciocălăi a venit şi a turnat la noi la uşă, cu cenuşă cu tot.
Visarion ridică din sprâncene.
-Sa-ti faci cruce!
-Imi fac.Ei Domne..
-Auzi Visarioane, ia te rog eu pe tine, aşa draguţ cum eşti tu, ştii broscoiul acela râios care a căzut la noi în beci si orăcăia?
-Ee?
-Ia să te duci tu şi să-l scoţi sărmanul, că şi el e o creatură pe lumea asata, nu se merită să stea vai de capul lui singur în beci, şi mai ales care va să zica de Anul nou, când lumea petrece şi trece în noul an, nu-i aşa? Ai tu inimă să dormi când ştii că o fiinţă nevinovată zace acolo-n beci în întuneric?
-Dar..Epifanie, acela-i.. un broscoi râios, cum ai vrea adica sa îl găsesc în primul rând şi daca îl găsesc, ce să fac eu cu el?
-Il iei în pălărie şi te duci sa-i dai drumul saracu , la uşa nesimţitei şi nepricopsitei ăsteia de Zaveta, ca să nu-i mai trebuiască altă data să se puie ea cu mine , ca şi cum eu as fi de nevelul ei, auzi dragă!
Visarion, cumpăni una,cumpăni alta , decizia era- la atac.
După vreo jumate de oră de orbecaială în beci, până la urmă reuşi să prindă broscoiul în pălărie, şi ieşi cu el la lumină.Sări gardul la Zaveta, ştiindu-se urmărit de Epifania prin geamlâc, păşi în vârful picioarelor să nu trezeasca cu zgomot cânele, ajuns la uşa Zavetei, văzu el, asa, mai mulţi papuci aşezaţi frumos acolo şi lăsă pe monsieur broscoi în cei mai buni dintre ei, care pareau aşa, mai scumpi. După cum erau indicaţiile nevestei. Numai că- odată executată misiunea, când să se –ntoarca şi să plece, Zaveta apăru hop, în pragul uşii, toată numai scumpeturi- -Vai Visarioane, dar ce frumos din partea dumitale să vii să ne uri, ia te rog pofteşte înăuntru, ce păcat că nu ai venit şi cu Epifania, că avem nişte prăjiturele a-ntâia şi –uite, tocmai a venit pe la noi şi domnul secretar!
Visarion, care nu ştia ce să facă, dădu să intre, şi când să intre, Zaveta, hop cu pieptul ei plin se izbeşte de el, care înroşit tot, se face că îşi caută scuze, încercând să se strecoare cumva pe holul strâmt, dar hop- se loveşte iar de pieptul femeiii, care-l îmbărbăteaza toată , rujată, numai un zâmbet .
Epifania, privind de la geamplâc, îşi smulgea părul din cap.
-Bună seara, tovarăşe, îl salută secretarul, care e viaţa dumitale şi de ce nu vii regulat la şedinţele de partid?
-Păi să vedeţi..
-Ha, ha ha, ei , lasă, am glumit şi eu, ce ştii de vecinul dumitale Ion Ciolan? Sania şi caii sunt la poartă, dar el nu. Zaveta, nevasta dumnealui, e neliniştită, precum vezi. Mai ales că- unii săteni au raportat- sunt două persone de provenienţă străină , posibil vestică, umblând prin sat.
-Să trăiţi tovarăşe Bebi , ce să zic? Eu dormeam. De unde să ştiu eu unde-i Ion Ciolan şi – n-am absolut nicio idée de ce stătea el de vorbă cu acele elemente străine, care oricum, nu se află la noi în casă, nu se află nici în apropiere, nu i-am văzut pe cetăţeni, nu am stat de vorbă cu ei, nici măcar nu ştiu cum arată sau dacă sunt doi sau mai mulţi, şi.. să ştiţi că am să vin la şedinţa de partid, am fost cam răcit, aşa, dar vin .
-Tocmai ai zis că sunt doi. De unde deţii informaţia că sunt doi? Il chestionă secretarul, cu mâinile la spate.
-Nu am ştiut! Dumneavoastră aţi spus ca sunt două persoane străine umblând prin sat.
-Păi vezi? Eu am spus persoane, nu am spus că sunt cetăţeni.
-Păi şi.. persoane, nu e acelaşi lucru cu cetăţeni?
-A da? Te-i fi crezând un fel de Vroid şi dumneata, de acuma îmi citeşti şi gândurile, crezi că dacă ai terminat un liceu , alţii nu au pus mâna pe carte-n viaţa lor, nu-i aşa? Faci pe deşteptul , nu?
-Nu, tovarăşe, să trăiţi.
-Auzi, Bebi, intervene Alexandrina, haide, măi, că ne aşteaptă neamurile, lasă că vedem noi dimineaţă ce şi cum, haide, te rog . Acuşi e miezul nopţii.
-Bine, încuviinţă secretarul, urmându-şi nevasta, fără să-l piardă din ochi pe Visarion.
Aceasta îsi netezi ciorapii cu mâna şi când să-i vâre în pantofi, simti ceva umed, atunci şi broscoiul de colo- Oaaac. Oaaac. Făcea el, pesemne, flămând, sărind de colo colo.Vânătă de spaimă, femeie începu a urla din toţi rărunchii.
-Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

*
Ion Ciolan, după ore de umblat prin pădure , în sfârşit nimerise si el drumul bun. Odată ajuns în faţa discotecii lui Nicu, în deal, văzu lumea urlând în coace şi-n colo – Aaaaaa! Şi Aaaaa!
-Ce s-a întâmplat, nene? Se pomeni şi el întrebând pe cineva?
-Il ştii pe Zbirlic văcarul, beţivul cela amărât ce se pripăşise şi el prin sat de la o vreme?
-Da, ce-i cu el?
-Pesemne că l-o- găsit Nicu şi cu Graţilina spânzurat în pod, între slanele afumate a lui nea Csandru.
-Ei? Apucă Ion să întrebe, nevenindu-i a crede. Dar.. Nicu şi Graţilina ce făceau în pod la nea Csandru?
-Păi ştiu eu.. Se miră acela. Gustau răcitura.
-Care răcitură?
-De porc , de care? .
-Porcul era spânzurat?
-Nu , nene! Slana afumata era atârnata în pod şi…
Năucit, Ion Ciolan , se îndrepta totuşi spre casă, unde , când să intre, o văzu pe doamna secretară ţipândşi ea, cu domnul secretar Bebi după ea, iar nevastă-sa , Zaveta, se cocoţase, unde crezi, drept în capul lui Visarion, care nu ştia cum să se fereasca de mătura Epifaniei pornită să-I croiască pe-amândoi:
-Ia de aici, vas ă zică din ăsta-mi eşti! Na şi na!
In dreptuil porţii deschise, şedea , mare şi înfuriat, un broscoi, pe care , Mustăciosul, apărut ca din pământ îl înşfăcă, zburând cu tot cu el pe sus, pe deasupra satului , probabil undeva spre vest de unde venise.
Iar moş Gheb , din sanie, îi ură şi el:
-La mulţi ani, nepoate! Să trăieşti măi, să fii sănătos! Şi cu asta, îşi luă şi el tălpăşiţa, pe un norişor plutind în sus.
Ca să scurtez povestea, că văd că aţi aţipit, în urma întâmplării ăsteia, fata Epifaniei, Graţilina, de tare ce s-a întristat, a doua zi a fugit la mănăstire de unde n-a mai ieşit toată viaţa ei.
Ionel, cu inima friptă de durere, nu s-a putut consola. Ştiind că fata era acuma măicuţă, şi părându-i-se lui că mănăstirea-I cam mică şi cam sărăcăcioasă , s-a gândit să vândă toată averea lui ca să-i construiască Graţilinei şi credincioşilor o mănăstire mai mare . Aşa o mănăstire mare şi mândră a construit, încât veneau oameni şi din alte ţări să se închine într-ânsa, până şi oameni înalţi de partid, cu studii superioare şi funcţii, care erau complet împotriva primitivismului bisericos de orice fel, veneau să se închine în mănăstirea pe care o construise Ionel , din dragoste pentru Graţilina .
Aşa de plin de râvnă era baiatul în sinea lui , încât, după ce a terminat cu mănăstirea asta, a mers din poartă-n poartă , din sat în sat, construind şi alte mănăstiri , aşa de multe încât a umplut toată ţara de mânăstiri, şi a continuat să construiasca până-n ultima secundă a vieţii lui, când, moş Gheb a venit cu o sanie de aur şi bivoli înaripaţi de argint de l-a luat pe sus, ca să construiască mănăstiri şi în cer.
Epifania şi Visarion, rămaşi singuri fără de fiică-sa, au început a economisi şi mai mulţi bani, pentru ca –nemaiavând ei nicio fiică să îi îngrijească, macar să aibă bani să îşi cumpere şi ei o pâinicică la bătrâneţe.După ce au trăit ei într-o sărăcie lucie, şi-au dat duhul în somn, dormind în petice şi mucegaie , pe lăzile de cocoşei de aur , bancnote şi gologani.
Pentru că nu aveau pe nimeni să-i moştenească, statul a luat averea şi a atribuit-o la partid, care a construit cu ea o altă coperativă de producţie, mai mare şi mai frumoasă ca cealalta, pentru a aduce rezultate cât mai mari ţării şi conducătorului iubit, la bilanţul sătesc.
Când a fost Revoluţia, în 89, oamenii, printre care şi Zaveta si Ion Ciolan,, au dărâmat cooperativa scândurică cu scândurică, au mânat vacile şi viţeii sӑ se ducӑ înapoi pe la casele lor
Ion Ciolan din noaptea aceea cu tărăşenia s-a lasat temporar de băut , după Revoluţie, s-a schimbat total. A înfiinţat el un Grup de Vizitare în pădurea , unde s-a angajat şi ghid cetăţenilor veniţi din Vest, care voiau să fotografieze zona, cu aparate de măsurători ectoplasmatice pentru investigarea fenomenului paranormal .
Cât despre Nicu- acesta s-a fӑcut scriitor.
Şi-am încălecat pe-o şea, şi v-am spus, uite-aşea, povestea mea.