Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » Exilul este o moarte

Exilul este o moarte

Exilul este o moarte micӑ. Ileana ar fi putut mӑrturisi totuși cӑ nu era așa. Pentru ea, exilul fusese o moarte mare. Cӑ deși era dispӑrutӑ și uitatӑ ȋn satul ei, nu avea cruce-n cimitir, oamenii nu o plȃnseserӑ niciodatӑ. Rudele ei nu vӑrsaserӑ o lacrimӑ pentru ea, lumea nu fӑcuse , așa cum se obișnuiește, o judecatӑ extinsӑ asupra vieții ei. Cӑci ea ȋncӑ exista undeva . Se putea presupune cӑ trӑia bine ori cӑ trӑia rӑu dar o presupunere rӑmȃne o presupunere.
. Dar lumea, era lume- oarbӑ și uitucӑ, precum o femeie bӑtrȃnӑ , bӑtrȃnӑ, cu pӑrul alb și zdrențe, care ȋn fiecare an, cand bate ceasul , uitӑ cine e și ce-a fӑcut ȋn anul trecut, zice ea- ca sӑ poatӑ pӑși ȋn noul an cu fericire, prospețime și seninӑtate.
Lumea , la fiecare generație a ei , se crede mereu tȃnӑrӑ, și cu drept de a-și trӑi viața , de parcӑ nimeni n-ar mai fi trӑit vreodatӑ pȃnӑ atunci. Drept pentru care niciodatӑ nu și-o trӑiește. Apoi mereu apare cȃte-o cloanțӑ care sӑ ȋi arate Lumii oglinda- Oglindӑ oglinjoarӑ, cine-i cea mai tȃnӑrӑ și mai frumoasӑ din țarӑ? Chipul plin de riduri, de negi, de coșuri, de zbȃrceli, se ivește pe sticla argintie, iar Lumea suferӑ teribil vӑzȃndu-se așa cum e ȋn realitate , dar Cloanța știe cӑ ea Lumea, vrea sӑ fie mințitӑ, și zice din nou, și din nou- tu ești.Tu ești, fata mea…
Pentru Ileana, frumusețea nu mai conta, cӑci ea era déjà cӑzutӑ ȋn moartea micӑ. Așa, scӑpase de arӑtӑrile Cloanței. Maria se uita de bunӑ voie ȋn oglinda cea curatӑ a apei, la lumina zilei, admirȃndu-și zbȃrciturile ca pe o colecție de bijuterii- iatӑ ӑsta a apӑrut cȃnd eram ȋn spital, ӑsta a apӑrut cȃnd m-a sunat mama și am plȃns, ӑsta cȃnd a murit bunica -Dumnezeu s-o odihneascӑ și eu nu am fost acolo nici mӑcar dupӑ un an…
Fӑcu o scrisoare lungӑ , scrise pe plic o adresa unei manastiri . Destinatarul era un vechi prieten retras din ale lumii.
Numai poezia şi rugăciunea pot fi desăvârşite , ele permit veşniciei să-şi roteasca tornada , coada creatoare, făurind mărul infinit ce se curbează – şarpele cu pene ce-şi urmăreşte capul, înţelepciunea.. conştiinţa..
Dar.. Dumneata.. sporeşti lumina din mine…’’
Ileana se opri, reciti, apoi, cu un oftat, trage de hȃrtie , o rupe ȋn bucӑți.
Nu avea unde s-o trimitӑ și chiar dacӑ ar fi trimis-o, nu era nevoie s-o trimitӑ. Cӑ așa cum ea știa ce simte el, și el, mai mult ca sigur cӑ știa ce gȃndește ea. Toate erau déjà acolo in acea tacere , in acea lumina curatӑ ca apa nenceputӑ, in acea energie necreatӑ ȋn care sӑlӑșluiesc toate.Si pe care oamenii care vorbesc limba tacerii o aud.