Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Imbracă-te în părul ca o leoaică , alb, sălbatic, vorbeşte în franceză

Imbracă-te în părul ca o leoaică , alb, sălbatic, vorbeşte în franceză

1 Septembrie 2016, Londra

-Good afternoon, sir!
-La Royal Albert Hall, te rog, îi urlă în ureche taximetrului bărbatul, în schimb de salut. Maşina neagră, un Austin FX4 scump conservat, plecă elegant, silenţios, evitând în ultima clipă coliziunea cu un autobuz dublu etajat , pe locul căruia parcase ilegal.
Odată ajunşi, professor Manuel Cortez , dirijor de mai bine de douăzeci de ani de-acum, cu păr cărunt şi ten creol, elastic şi graţios , coboară încet , cu multă grijă la spaţiul dintre asfalt şi trotuar, îşi aranjează gulerul, inspirând îmbătat aerul tomnatic londonez . Ca o observaţie în gând- îşi şopti- ia te uită…ieri ce mai ceaţă şi acum, înainte de spectacol…ea poate manipula până şi vremea! Nici urmă de ploaie. Soarele poleieşte băncuţele de lemn ale parcului din apropiere, transformând orice tinichea în luciri de semiramidă.
Se asigură din ambele direcţii să traverseze, cu toate că se află pe trecerea de pietoni. Păşeşte grăbit , oculind trecătorii.
Pe un postament, în stânga, un artist tatuat, aproape dezbrăcat, cu cercel în sprânceană şi scalp ras, apărat numai de o sumară “fustă” de carton, pe care scrie cu litere mari Go vegan, protestează împotriva supermarketurilor: “Nu mai poţi cumpăra mâncare decât de la ei, ei îţi spun ce gust au cartofii, ei îţi încasează banii, ei îti dictează ce să îmbraci, ei îţi dictează când să te îmbolnăveşti şi când să mori , tu eşti hrana lor, tu crezi că animalele sunt ferma ta, tu eşti ferma lor.Tu eşti produsul. Tu porţi eticheta. Salvează animalele. Salvează ..”
Câţiva turişti chinezi îl fotografiază , alţii îşi fac chiar şi câteva selfiuri.
Trecând prin faţa clădirii, mai aruncă o privire la afişul uriaş de pe geamuri-
Mariea Didas Festival.
London meets Paris
Sold out
Oamenii trec –de la fereastră, din afiş, ea zâmbeşte misterios , cu sufletul încuiat în seif, cu mâna pe inimă- degetele, tot butucănoase- ochi curaţi, de statuie încă sub daltă..păr aspru, aspru..şi negul ei misterios pe obraz..
Piano concerto No.1 în E minor Op.11.Câteva ore până la spectacol.
Profesorul intră în clădire printr-un hol mic , o uşă din spate. In hol, câteva fete , în spatele a două mese lungi servesc un public agitat.
-Doriţi un piano clip Mariea Didas?
-Da, şi un program official , vă rog. Thank you!
-Cell phone cleaning kit please, se aude o altă spectatoare, agitând în mână câteva cărţi şi reviste cu Mariea Didas pe copertă.
-Cuvee Didas?
Profesorul privi, interesat. Cuvee? Când au mai făcut şi şampanie cu numele ei?
-Good afternoon , professor! Il recunoscu una din hostess.Ii răspunse cu un zâmbet .-Everything all right?
-Yes..Unde preferaţi să aibă loc semnarea de autografe? Holul din stânga sau din dreapta?
-Dreapta pentru Mariea. Eu în stânga.
-Oh, n-o să vă vină să credeţi cine va fi în sală, anunţă femeia cu lacrimi de emoţie în ochi, o englezoaică tânără, cu accent de Yorkshire , ce i se păru insipid, şocant de frumoasă.
Hm..cu ce mână largă poate uneori Dumnezeu să arunce frumuseţe , tinereţe, în unele vase, reflectă Manuel, oarecum îmbufnat azi. Uneori, privind în spate, la ariditatea lumii, la suferinţile ei, această perfecţiune , această abundenţă de frumuseţe , de fapt..orice fel de abundenţă i se înfăţişa câteodată.. ciudată.
Petrecuse un an in Egipt când era copil, fusese abandonat acolo la o mătuşă într-o sărăcie cruntă , unde mâncase doar pâine veche, înmuiată în apă şi supă de linte . Odată revenit acasă , petrecerile familiei, încununate de torturi decadente , înnecate în frişcă, stropite cu băuturi scumpe, i se păreau o tristă trădare. Se retrăgea de obicei într-un colţ, unde continua să comande, de fiecare dată, până şi în ziua de azi, o simplă supă de linte.
Nu-l interesa cine avea să fie în sala. Totul e în regulă, poate să meargă la hotel să vadă ce face steaua lui . O strangere în spate îi aminti –ea nu era o stea, era o întreagă tornadă.

Imbracă-te în părul ca o leoaică , alb, sălbatic, vorbeşte în franceză

Intră discret, fără să bată. Ea îl simţi totuşi, căutându-l cu coada ochiului printre tulpinile trandafirilor din vaze, în oglinda mare din sufrageria camerei de hotel. Sigur.. Ce credeai? E îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de in crem, de stat prin casă, cam strâmţi de vreme ce luase un kilogram sau două în greutate în ultimul timp, bluză largă, sânii vizibili sub ea, şi un fel de sfoară simplă în jurul taliei .
Nici gând sau urmă de concert. Ca şi cum ar fi fost o simplă turistă de şaizeci şi ceva de ani , din lumea bună, îşi usca părul cu feonul, aşezată cu fundul pe tălpile picioarelor, încrucişate sub ea.
Televizorul, un ecran plasat undeva într-un perete, zumzăia plicticăros –de fapt- atât de banal încât Manuel cască instantaneu, cu un nod căzut greu în coşul pieptului.
“O coliziune cataclismică între galaxia noastră Calea Lactee şi galaxia Andromeda este inevitabilă, însă ea se va produce abia peste patru miliarde de ani, potrivit previziunilor făcute publice joi de Agenţia spaţială americană NASA.
Andromeda, denumită şi M31, se află în prezent la circa 2,5 milioane de ani-lumină (1 an-lumină corespunde unei distanţe de 9.460 de miliarde de kilometri) şi se îndreaptă spre Calea Lactee. Această atracţie provine din forţele gravitaţionale respective exercitate de cele două galaxii, dar şi din materia neagră invizibilă care le înconjoară.Calea Lactee, care este o galaxie plată, va ieşi din această coliziune complet transformată..”, se auzea vocea unui prezentator .
-Dar bine că nu.. Mormăie Mariea cu glas tare, în franceză . Va ieşi.. Normal că va ieşi.Vezi, Manuel? Acesta e viitorul. Nebun , teribil. Stiinţă…Călătorii pe lună, în Soare, cine ştie unde. Oamenii vor reuşi să învingă moartea, îţi spun eu. Vor crea un medicament. Moartea va fi ceva ce lumea va putea trata. De fapt, vor exista oameni care vor alege să moară natural, decât să trăiască la nesfârşit , artificial, oameni care vor fi consideraţi un fel de excentrici ai zilelor lor, aşa cum sunt azi mamele care nasc acasă, cu durere, pe covoraşul de yoga.
Manuel mângâie cu vârful degetelor lemnul de nuc frumos lăcuit , în trecere.
-Cum e? Intreabă, cu o voce catifelată, caldă.
-Sunt foarte nervoasă, răspunde Mariea, perindându-se de ici colo, fără stare. Trece pe lângă el , ca şi cum ar vrea să confirme faptul că el e mai înalt şi mai impunător, ca să se simtă mai femeie. Işi unuie corpul, legănat , graţios, flirtează cu el. Ca întotdeauna. Femeia asta flirtează cu el de peste douăzeci de ani , îl vânează, îl captează, îl hipnotiozează, cum farmecă mâţa şoarecele, şi …încă-l prinde-n plasă. Roşi, simţind un fior de ..un fel de ..dorinţă ..suind în sus prin piept , în gât, murind până la urmă înecat într-un oftat tăiat.
-A, da?Asta se întâmplă când interpretezi Chopin. E normal.
Impătureşte un prosop , aşezându-l colţ la colţ, după care îl netezeşte bland.
-Da, dar.. nu asta e problema, oftează ea. Problema e mai adâncă, cred.
-Vezi..
-Iţi spun, problema e mai adâncă!
Bărbatul o ascultă cuminte, curios. Deschide o sticluţă de parfum aflată pe marginea noptierei, o miroase, privind-o sfios.
-Hm.
-Nu ştiu ce să fac, dar e urgent. E destul de urgent, îi strigă drept în faţă, ţintindu-l cu ochii ei –deşi maturi, fără riduri, de o culoare incertă.Se opreşte în dreptul uşii de la toaletă, unde se propteşte, cu un cot ridicat în sus , cu sânii ridicaţi, obrazul uşor înclinat, într-o poză de o sexualitate şi frumuseţe orbitoare.
Manuel încercă totuşi să stabilească ce culoare au ochii Mariei, dar eşuă. Când îi îndreaptă asupra ta, nu mai vezi nimic, te orbeşte. Foarte departe de a fi frumoasă, Mariea , deşi umblând prin cer cu pas de muzică, şoptit, pare să aibă rădăcini adânci în miezul pământului, ca într-un ou primordial, arhaic, de unde extrage o putere ..o substanţă paralizantă cu care îşi imobilizează , facil, prada.
-Ce?
-Devin tristă, deprimată, nu mai am niciun fel de plăcere a vieţii, înţelegi? Nu am!. Nu mai râd.Simt..parcă aş impinge vagoane tot timpul ..iar eu nu fac mai nimic. Nu mai e nicio plăcere. Pentru că totul a devenit un ..bla bla bla continuu. Pe care-bine –îl înţeleg, dar ..acolo ..înăuntru..e ceva care nu e bun.Chiar deloc.
Nu o poate lua înserios. Sună melodramatic ce spune, dar el chiar nu o poate lua în serios. Ştie că e un moft .De fapt, chiar nu-i pasă. Îşi umezeşte buzele.Nici măcar la trupul ei nu se poate gândi. E îmbătat, paralizat. Se lasă acaparat de căldura care îi traversează venele. Mâinile îi umblă într-un sertar, fără să vrea.
-Ce cauţi?
Trebuie să se regăsească, totuşi. Cine ştie, poate că ea avea nevoie de.. tandreţe..
-Un lucru e clar, totuşi. Când eşti pe scenă, eşti fericită, o încurajă.
-Depinde.
-Dar după?
-Depinde ce am cântat şi cum.
-Va să zică…Inainte e un dezastru şi după…
-Nu, depinde ce am cântat.N’ auzi?
-Oricum, eu nu te-am văzut niciodată necăjită după un concert.
-Da, dar depinde. Bine.Gata. Las-o baltă.Mergi şi vezi-ţi de viaţa ta.
-Tu eşti viaţa mea.
-Nu prea cred.
-Eşti o mare parte din ea.
-Serios?Cât?
-Destul, mormăi Manuel, dar ea era deja la duş.
Rătăcind cu privirea prin cameră, admiră a mia oară poza veche, alb negru, încadrată într-o ramă baroc, a mamei Mariei, pe care o purta cu ea mereu. Când se apropie , zări pe masă un bilet de avion rezervat -dus spre Bucureşti, şi o scrisoare deschisă , pe care o citi fără măcar să ezite.
“Draga mea Mariea, mă bucur să te găsesc sănătoasă…(… ) au fost găsite oseminte ale unor oameni în pădurea V, în judeţul I. ce par să fi făcut parte din rezistenţa .Dispersați, dar numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate se auto-denumeau uneori „Haiduci”, refugiați în munții Carpati sau în păduri, unde au stat ascunşi timp de zeci de ani din fața autorităților. Se fac cercetări. Există documente care arată că este foarte posibil ca acolo să se afle şi rămăşiţele unchiului tău . Parte din hainele lui ( pălăria şi cureaua, cizmele) sunt încă intacte. Se organizează un serviciu religios şi un praznic, te voi ţine la curent..”
Ar fi vrut s-o întrebe, dar nu mai era timp de discuţii.
La şase fix, erau pe scenă. Mariea alesese o rochie roşie coral, cu mâneci inegale care se ridicau ca două paseri în zbor deasupra clapelor pianului negru-albăstrui. De la primele note muzicale şi până la ultimele, două ceasuri mai târziu, părea să nu fi trecut decât o secundă. Dacă ei doi şi ceilalţi din orchestră n-ar fi avut pe frunte boabe mari de sudoare şi ropotele de aplauze s-ar fi oprit, ar fi zis că era doar un vis.