Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Printesa sburatoare

Printesa sburatoare

Era odată şi odată, în pustiul întins al ceriului , departe, depaarte..tocmai la capătul lumii, o boabă de smarald . Bobiţa stralucitoare dansa ȋn jurul unui soare mare, se rotea, zburând singurică printre nourii morocănoşi ai Invîrtitei de azur , ca o minunată floare de piatră, fermecând pe toţi cei care o puteau vedea. Nu mulţi ştiau însă că boaba verde -albăstruie venea dintr-un şirag împărătesc ce cu multi ani înainte căzuse de la gâtul unei frumoase împărătese , pe timpul când aştrii s-au luptat între ei într-un război nimicitor.
Si legenda zice ca a mai fost odată ca niciodată, pe când neica Timp nu-şi mai aducea aminte, în Gastropodia, pe culmile cele mai necunoscute al muntelui Cap, unul foarte semet, pe care-l chema Moş Om. Era mare, înalt şi mătăhălos, dar înăuntrul lui- curat la inimă precum o fecioară. Purta cuşma de lână pe frunte, era tare curajos şi tare voinic, mutând stâncile şi izvoarele din loc numai cu degetul mic.
In grădina lui , Curcubeul , Marele Prinţ, care pe vremea aceea era vorbitor precum oamenii, ouase cândva un ou de aur, zicandu-i mosului:
–Te rog să ai grija de odorul meu, om bun. Ca am să mă-ntorc dupa el , când războiul din Bolta de smarald se va sfârşi. Bucura-se va sufletul tău şi să moşteneasca cerul.
Moşul, înalt, dar cu ochii sprinteni, avea o barbă verde, lungă, ce îi atârna pe jos. Aşa de lungă era barba lui încât, chiar şi acum, oamenii din satele acelea încă mai spun, când înfloresc copacii, primăvara, că trece peste ei barba lui Moşu Om. Copiii întreabă adesea- dar cum era moşu Om? Oo.. exclamă bunicii şi bunicele.El era şi tânăr şi bătrân. Iar oul de aur din ograda lui fermecată era când ouat, când neouat, toate şi niciuna în mod special.
Vezi dumneata, atunci existau toate lucrurile. Chiar şi cele neîntâmplate încă. Dar ele pluteau lipsite de griji în tăcerea eternă, învârtindu-se din nou şi din nou, ca un titirez care zbârnâie la nesfârşit. Asta pentru că oamenii erau foarte intelepţi . Ei ştiau trecutul şi prezentul, viitorul şi chiar şi gândurile tuturor vietăţile de pe Pământ, aşa că nimic niciodată nu îi putea surprinde.
Precum un mecanism de ceas foarte exact, toate frunzele înmugureau, creşteau şi cădeau în acelaşi timp fără ca cineva vreodată să fie mirat.Până într-o zi. Când, din curiozitate, o veveriţă cam poznaşă îi fură moşului oul şi îl căţără într-un sicomor de vată de zahăr unde îşi avea ea cuibuşul. De acolo l-a şi scăpat, în ziua aceea, iar toate vieţuitoarele lumii, care nu prevăzuseră treaba asta în viitorul lor, şi -în mod evident, nu se aşteptau la aşa ceva, au exclamat în cor:
-Vaaaaaaaaaai!
Moşul , supărat că nu ştia nimic din cele ce se întâmplaseră acasă, când a venit şi a văzut că oul lui de aur nu mai e, a pornit cu disperare să-l caute, şi l-a tot căutat şi căutat, zile şi nopţi. Când l-a găsit în sfârşit, în iarba de la poalele sicomorului nu mai era decât coaja….
Tare se mai supără moşul, încât deodată începu să plângă şi a plâns, a plâns, atâta a mai plâns încât toate câmpiile s-au inundat si toate dealurile . Libelulele plangeau, şi cosaşii, şi bondarii, albinele, cucuvelele, privighetorile, şi toţi oamenii, care pe vremea aceea erau toţi uriaşi, plângeau cu lacrimi de lavandă. Până la urmă, de atâtea lacrimi, Pământul- bobita cea verde din colierul Domniţei de purpură , s-a desprins din ineluşul ei împărătesc şi a căzut în neant.
Degeaba au cautat o centaurii…degeaba au cautat-o casiopeile şi unicornii din cer, fiarele reginei, constelatiile, degeaba au căutat-o câinii de vânătoare, Dragonul, Sarpele şi Scorpionul, ca nu au mai găsit-o. Se spune că Pamântul s-a desprins pe veci şi a căzut şi a căzut până când s-a oprit drept într-o căpiţă de fân , pe care un ţăran o învârtea în furca lui .Şi acolo a ramas.
Iar moşul Om, tare trist si trist si trist, a aruncat sumanul lui de nori în ţărână , zicând:
-Oh, codrule şi pârâule, plaiule şi raiule , luna cu stelele , şi tu horă cu sânzâienele, că nu mi-ai zis tu şi nu ai ştiut şi ochiul tău de lapte nu a văzut , nu mi-ai proorocit tu că oul curcubeului, copilul Prinţului, fi-va pierdut . Blestemat să fii tu Pământule. Asupra ta să cadă ceaţa cea de purpură din grota uitării. Viitorul să se ascunda pe veci fiilor oamenilor. Să nu mai ştie ei – unul ce gândeşte altul, să nu mai vadă viitorul şi să uite trecutul, iar prezentul să-l trăiască tânjind între cele două. Toate fiinţele umblătoare să înceapă a vorbi în multe limbi şi astfel să se amagească pe ele însele şi unele pe altele şi să sufere aşa cum am suferit şi eu că am pierdut odorul cel de mult preţ .
Astea fiind zise, şi-a luat desaga şi a plecat în pustiuri. Nu stia că în urma lui, din oul cel de aur, ieşise in noaptea aceea o minunată prinţesă.O coconiţă frumoasă, dar frumoasă, chiar ca-n poveşti, de la soare te puteai uita dar la ea –ba.Că avea părul de cleştar şi ochii de purpură , pielea de fildeş, mijlocul subţirel şi mâinile fine, precum firişorul de lână cându-i tors. Când se văzu singură şi orfană , păşi încet -încet , pornind dupa nori, să se călătorească prin lume.
Lacrimile coconiţei, cu parfumul lor minunat de lavandă, au căzut peste ierburile câmpului , scânteint la lumina stelelor. De aceea, până şi-n ziua de azi, dimineaţa, înainte să răsară soarele, poienile se umplu de rouă , iar curcubeul apare până în zilele noastre peste toată Lumea, pentru numai câteva clipe, căutându-şi odorul. .