Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » DRAGOSTEA – ETERNA POVESTE ÎNTRE PASIUNE ȘI SUFERINȚĂ

DRAGOSTEA – ETERNA POVESTE ÎNTRE PASIUNE ȘI SUFERINȚĂ

            Relansând tradiția pașoptistă a epistolei literare, dar îmbrăcată în veșminte postmoderniste, IOAN ROMEO ROȘIIANU, cunoscutul om de litere cu origini teleormănene devenit băimărean, „Poetul ucis de Cuvinte”, a deschis calea, mai întâi, unor Scrisori deschise trupului Tău, dedicate exclusiv ființei iubite, iar, după ce s-a preocupat de Înnomenirea cuvintelor, a revenit la formula preferată, transmițând cititorilor, prin Scrisori despre demoni și sfinți,  zbaterile sufletului său aflat între Bine și Rău, între Sacru și Profan.

Nedându-i pace, dragostea cu toate fațetele ei, de la cea pentru familie, până la cea pentru femeia care i-a cucerit inima, îi inspiră Scrisori de dragoste neexpediată, iubita devenind confesorul imaginar căruia îndrăgostitul își dezvăluie trăirile afective, visele și visurile, sentimentele adânci ce-i înflăcărează existența. Și pentru că, la un moment dat, are convingerea că sentimentele sale și-au găsit un destinatar, poetul îl îmbie cu Scrisori de dragoste expediată. Imaginația debordantă a poetului îl va conduce către conceperea unui volum de SCRISORI DE DRAGOSTE ETERNĂ, reluând creații din volumele anterioare într-o concepție inedită, unic, după știința mea, în lirica românească de astăzi.

De această dată, volumul cuprinde răspunsurile „destinatarei”, nimeni altcineva decât ALINA FLORICA, o talentată poetă pasionată de creațiile din volumele mai sus amintite, care ia ca model  operele lui Ioan Romeo Roșiianu, creând, la rându-i, alte scrisori, ca răspuns la cele ale mentorului său, astfel încât cartea, cu un număr egal de poezii aparținând bărbatului care își începe  fiecare poezie cu vocativul „Iubito”, pe de o parte, celelalte aparținând femeii care folosește echivalentul masculin în același caz, „Iubitule”, în debutul fiecărui poem, continuând, într-un mod cu totul inedit, o veche tradiție a lirismului românesc.

Deși devenit desuet în noua eră a tehnologiei moderne, ca, de altfel, și obiectul denumit, prin dispariția acestui mijloc de comunicare atât de agreat cândva, mai ales de îndrăgostiți, cuvântul „scrisoare” capătă o nouă conotație în volumele lui Ioan Romeo Roșiianu, prin sensibilitatea, talentul și rafinamentul artistic al unui poet care își poartă cititorul într-o lume fascinantă, plină de simțire, de spirit, de cultură, cu frumusețile și neliniștile ei, cu întrebările inerente asupra vieții cu paradoxurile și absurditățile ei.

Scriind aceste „epistole” (ca să folosim și sinonimul arhaic pentru cuvântul care tinde, și el, să se arhaicizeze), pe care nu le expediază una câte una, ci într-un tot unitar, negându-și, totuși, calitatea de „expeditor”, Ioan Romeo Roșiianu nu are nici un anumit „destinatar”, subînțelegându-l pe acesta în oricare cititor potențial care se va regăsi în noua formulă poetică sau își va regăsi propriile gânduri și trăiri afective echivalente celor pe care poetul le etalează împletind rațiunea cu oniricul, sensibilitatea romanticului cu imaginația lexicală a neomoderniștilor și cu prozaismul, ludicul, intertextualitatea și autenticitatea postmoderniștilor. De altfel, creațiile, multe dintre ele preluate din volumele anterioare într-un fel de antologie, ne descoperă un creator original al poemului-scrisoare, cum îl numea cineva cu ani în urmă, o „«aventură» arar întâlnită în literatura română”, cultivată doar de „poeții reprezentativi ai câtorva generații” (Marian Ilea).

Trăirile poetului își găsesc locul în toate cele 50 de poeme-scrisori, cu titluri inspirate, în care viața sa cu tot ceea ce înseamnă ea, bine și rău, bucurie și tristețe, fericire și necaz, este tutelată de dragoste, căci „așa e lumea făcută, iubito, din demoni și sfinți/ din blestem și binecuvântare adâncă și grea”. Regăsindu-se în versurile pornite din inimă ale acestui poet iubitor al „dulcelui stil clasic” îmbrăcat în haine moderne, cititorul își retrăiește, nolens, volens, poate chiar cu un mare zbucium, în propriile amintiri, într-un mod antitetic, speranțele și dezamăgirile, împlinirile și eșecurile, idealurile și obstacolele inerente vieții de zi cu zi, cu convingerea „că-n lumea asta cu miros de moarte nu există/ victorii fără înfrângeri”.

Volumul debutează cu o „scrisoare” a unui om dezgustat de viață, înfrânt de soartă și doborât sub povara amintirii acelor „femei pe care le-aș fi putut iubi”, dar și a celorlalte „care m-ar fi putut iubi”, stare care îi creează un gol de netrecut în inima care „bate de una singură și nesilită de nimeni”, trăind dureros momentele când „chipul frumos” al iubitei „nu era să-mi aline orbitele goale” (Scrisoare de pe patul de spital).      

            De aici se declanșează amintirea a tot ceea ce a însemnat iubita pentru el, retrăind nostalgia și disperarea provocate de despărțirea de „ochii care mă admirau și/ de lângă inima care bătea pentru mine”, când a plecat „spre nefericirea mea vastă și lungă” (Scrisoare despre abandon și timpul trecut). Dragostea a fost și rămâne atât de puternică, încât îndrăgostitul își va asuma toate păcatele probozite de preot din amvon, zicând „că tot ce iubesc eu la tine-i desfrâu și că voi fi ca un/ prinț în iadul ce vine”, convins că Dumnezeu „era acolo și știu când respira iubire/ și pace” luminându-le iubirea, în timp ce „sfinții ne făceau complice cu ochiul sufletului”, fiindcă, de când lumea, ei „țin trena și Dumnezeu mila”, asigurându-i un caracter sacru (Scrisoare despre binecuvântare și blestem).

Creația și creatorul constituie o temă esențială pentru cel care se simte hărăzit să exprime „gândurile” ce „se îngrămădeau bezmetice-n vârful peniței acesteia”, din moment ce „Dumnezeu a inventat poezia”, iar aceasta „a curs de la sine” atunci când „a crescut din negura firii cuvântul” înlăturând tăcerea de dinainte (Scrisoare despre cuvânt și tăcerea dinaintea lui). De multă vreme, poetul a simțit nevoia să dea glas simțămintelor sale („curgea prin venele mele durerea și dorul îmi gâtuia speranța săracă”), poezia devenind iubita sa pe care o „simțea gemând sub/ mângâierile” sale. Dacă, la început, a „dansat pe muzica altora”, lăsându-se ispitit de creațiile predecesorilor săi într-ale lirismului, uitând cum „sună muzica sufletului” său, mai târziu a simțit cum „îngerii lui Dumnezeu au prins chip în ochii[…]obosiți de atâta deșertăciune și gol”, găsindu-și drumul propriu, mulțumind Dumnezeului ocrotitor care l-a ajutat să-și găsească un stil personal, când „am simțit cum mi-ai pictat viața în culorile sufletului tău”, constatând că „timpul îmi este prieten pentru că am spus adevărul” (Scrisoare despre dansul în ploaie și starea de dor).

Există un „Dumnezeu al cuvintelor”, iar poetul are datoria să găsească „moaștele silabelor răpuse pe altarul hârtiei”, când poezia se află în mintea sa „desculță prin gânduri pășind apăsat printre amintiri și speranțe”, așteptând să fie scoasă la lumină convins că „Dumnezeul cuvintelor mă inspira în toate clipele lumii” (Scrisoare către Dumnezeul cuvintelor și Dumnezeul tăcerii).

O adevărată profesiune de credință a poetului conștient de menirea sa, înzestrat cu puterea de a folosi cuvântul potrivit la locul potrivit pentru a-și exprima gândurile îndreptate către cititorul ce-i așteaptă creațiile, transpare, în mod evident, din toate versurile, îndemnul adresat iubitei evidențiind faptul că „metafora mea s-a înălțat la ceruri și că-n versul/ nescris s-a ascuns lumina slovei/ vei ști că-n poemul cu franjuri la colțuri am ascuns/ sentimente pentru lumea întreagă/ vei ști că din cuvintele mele se vor desprinde mătănii de/ șoaptă adâncă” (Scrisoare despre victorii și înfrângeri).

Scrise sub semnul amintirii, poemele dau glas sentimentelor de nostalgie, de tristețe („astăzi sunt trist”) provocate de solitudine („m-am însingurat în singurătatea mea din mijlocul acestei lumi”), suferind din pricina pierderii iubitei, căci „e greu să fii om fără iubire și să respiri fără să ai fluturi în/ stomac”, dar Cel de Sus nu-l părăsește când își simte sufletul gol, convins că „numai de la Dumnezeu mi-am luat respirația și/ speranța când ai plecat luându-mi până și amintirile toate”, deși rămâne apăsat de gândul depărtării care a pus spațiul și timpul între cele două suflete pereche (Scrisoare despre însingurat și însingurare). Necazurile nu-l îngenunchează, tăria sa de caracter, dragostea de viață, credința în binecuvântarea lui Dumnezeu fiind stâlpii care-i sprijină voința și puterea de a trăi în spiritul înaltelor valori morale ale Binelui, Frumosului, Înțelegerii și Adevărului, căci sufletul „se îmbracă mereu cu bunătate, simplitate și frumos/ […]cu ajutor, înțelegere, compasiune și/ dor/ cu iertare” (Scrisoare despre vederea departe și ochi frumoși).

Deziluzionat de demitizarea sentimentului de dragoste în zilele noastre, altădată înălțător, dătător de viață, de speranță și de fericire, acum, când „fecioarele sunt pe cale de dispariție”, fiindcă, în zilele noastre, „se poartă desfrâul[…]ca o eliberare amară de tot și/ de toate/ acum iubirea înseamnă doar sex furibund și desfrâu în colțuri/ uitate de lume”, poetul dezavuează societatea aflată în degringoladă morală, incapabilă să cultive adevăratele sentimente într-o lume unde „nimeni nu mai ajută pe nimeni căci nimeni nu mai are încredere-n oameni” (Scrisoare despre zorii care ne-au bătut în geam).

Însușindu-și regulile și stilul lui Ioan Romeo Roșiianu, ca un ucenic credincios dascălului său și, în același timp, asumându-și rolul de „destinatar” al epistolelor acestuia, ALINA FLORICA îi răspunde cu aceleași mijloace artistice, adresându-i 50 de poeme reprezentând reversul medaliei, toate debutând cu apelativul masculin „Iubite” și înscriindu-se în aceeași tematică, în semn de admirație pentru „vastele[…]poeme de dragoste irepetabilă”, ale căror „mănunchiuri de versuri/ și flori” fac ca „zările plânse-ale fericirii” să se trezească la viață sub semnul „dragostei infinite din care creștea răsăritul/ și ziua mijea liniștită” (Scrisoare despre ideea iubirii de noi).

Și în poemele Alinei Florica principala temă o constituie dragostea, căci, într-o „nuntă de vise”, iubitul își exprimă sentimentele trăite sub binecuvântarea divină „în cele mai tulburătoare poeme”, într-un decor paradiziac „de pe terasa cu vedere la împărăția lui Dumnezeu”, departe de „lumea obscură,/ îmbolnăvită de ură…” (Scrisoare despre o nuntă de vise). Aceste sentimente profunde le-a trăit, mai întâi, la „primirea” primei scrisori din care „metaforele revelatoriu-albastre îmi mângâiau/ sufletul cu o forță necunoscută”, epitetul cromatic simbolizând sinceritatea și puritatea simțămintelor trăite cu respirația tăiată de „fiecare cuvânt tainic”, de „fiecare silabă” din care răzbăteau „adevărurile existenței/ cu materialul și imaterialitatea sa…”, redate „atât de mirific în vers” de un poet „însetat de cunoașterea luciferico-paradiziacă” (Scrisoare despre prima scrisoare).

Pentru că „iubirea adevărată n-are vârstă niciodată”, tânăra îndrăgostită trece peste convențiile sociale, chiar asumându-și focul infernului „pentr-un vis maiestuos”, și își exprimă în mod deschis dragostea pentru „ochii, surâsul, sufletul tău curat,/ plămădit din atâta risipă de bine și de frumos” (Scrisoare despre liturghia din zori), mai ales că ea este pură și sinceră atunci când „dorința de tine-mi fusese neprihănita fiică din flori/ a iubirii”, ca o taină a nemuririi” (Scrisoare despre lacrima depărtării). Un prim semn al iubirii l-a simțit când i-a citit primele poeme, simțindu-și sufletul „răvășit nespus cu lumea de vis a poemelor/ […]de dragoste orbitoare”

Dar vine o vreme când „pulsul visului nostru îngeresc” scade, când „glasul lumii” primează în fața „luminii iubirii din noi”, iar „pasărea fericirii nu-și mai poate face cuib” în inima iubitei și, cu toate că iubitul a fost „sufletul meu pereche/ din singura viață avută”, aceasta îi scrie că „niciodată n-ai să știi cât de mult m-am rugat/…/să nu mai întorci zborul sufletului tău spre mine” (Scrisoare despre neputință și zbor). Regretul exprimat de iubită atunci când își asigură persoana adorată că a fost „singura iubire din singura viață avută” (laitmotiv prezent în multe poeme, chiar și în titlul unuia) devine un strigăt dureros al disperării când „au scăpărat zorii cumplitei urgii a iertării/ și-au urlat prin odaia de gânduri fugare”, trăind amar „suferința grea pentru glasurile mute” din sufletul său zdrobit „de-atâta tristețe și moarte” și de „căile întortocheate-ale umilului și/ absurdului nostru destin”. Această nenorocire s-a întâmplat numai pentru că „lupii flămânzi de inimă caldă mi-au înhățat carnea, tăvălind/ adevărul la pământ” și a crezut în „oamenii cu ochii sclipind de interese meschine”, conducându-i pașii spre „dulceața trădării insidioase”, consolarea venind de la faptul că „numai Dumnezeul dreptății îmi mai este prieten adevărat” (Scrisoare despre tine, oameni și Dumnezeu).

Uneori îi reproșează iubitului trădarea considerându-l „un Don Juan înfocat al epocii moderne” care a uitat că ea l-a iubit cu tot sufletul său „mai presus decât/ propria mea ființă scindată, cu toată iubirea moștenită de la/ străbunii/ de-acasă ce se odihnesc în morminte…”, un alt laitmotiv revelând ideea că dragostea sa a fost la cel mai înalt grad de desăvârșire, de frumusețe și de tandrețe (Scrisoare despre angoasă și gol). Și destinul a avut rolul său major „în tot ceea ce[…]s-a întâmplat”, dar este convinsă că același destin îi va ajuta să nu dea uitării iubirea lor înflăcărată, căci „ne-a fost predestinat din sura veșnicie” și „vom reveni/ mereu pe-acel drum hărăzit cândva de natură”, asigurându-și iubitul că-l va iubi „de-a pururi” (Scrisoare de pe terasa cu vedere la mare). Iubita nu poate uita chipul adorat, declarându-i, și acum, că „te iubesc, așa cum poți iubi o singură dată în singura viață avută”, sufletul arzându-i „de dor pentru ochii tăi calzi”, convinsă că „fericirea ce-o culeg din surâsul tău larg” o face să creadă că „viața merită trăită pe-ndelete, cu toate rănile ei acerbe…” (Scrisoare despre singura iubire din singura viață avută), și nu-l va uita, sigură că „pasul/ umbrei mele tăcut îți va căuta veșnic aripa ta de înger căzut” (Scrisoare despre singurătăți lugubre).

Deși cei doi poeți își exprimă în mod direct sentimente, trăiri sufletești, gânduri, inserarea în text a unor citate, aluzii sau referiri la creații și personalități din literatura și cultura română sau universală, deci intertextualitatea, lipsa semnelor de punctuație, mai ales la Ioan Romeo Roșiianu,  ludicul, augmentarea ideilor prin resemantizarea cuvintelor din limbajul cotidian, valorificarea creativă a prozaismului printr-o combinație originală a narativității cu lirismul, poate chiar propria biografie, asigură autenticitatea textului și ritmul curgător al versurilor, toate acestea îndreptățindu-ne să încadrăm poemele în estetica postmodernismului, ale cărui trăsături sunt aplicate în mod creator, cu talent și măiestrie artistică, stăpânind cu certitudine mijloacele și procedeele prozodice necesare, chiar dacă, pe ici, pe acolo, mai apar teme și motive literare romantice sau ingambamentul modernist.

Volumul impresionează prin profunzimea ideilor, prin multitudinea ipostazelor în care este surprins sentimentul de dragoste, de la apariție, la superbia ei și, apoi declinul producând regrete, dezamăgiri, deziluzii, acestea dând naștere reproșurilor, „el” și „ea” acuzându-se reciproc, considerând că „celălalt” a pricinuit despărțirea sufletelor pereche. Oricum, nici de această dată, Ioan Romeo Roșiianu nu se dezminte, rămânând același poet talentat dintotdeauna, iar emulul său, Alina Florica, se ridică la nivelul mentorului.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA – TELEORMAN