Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Olguța Luncașu Trifan: Frânturi de viață – Fragment de roman

Olguța Luncașu Trifan: Frânturi de viață – Fragment de roman

Capitolul 1

 

             Din camera 101 răzbat ţipetele disperate ale unei femei.

            – Vă rog să mă ajutaţi! Cineva să mă ajute şi pe mine! Ajutooor!

        Locatarii camerelor vecine încep să se agite, neştiind ce se întâmplă. Cineva încearcă uşa de unde se aud, fără oprire, gemetele femeii. Este încuiată. Altă persoană sună la recepţie şi, aproape imediat, apare camerista, învârtind pe degetul arătător un inel de care erau prinse mai multe chei.

Cu dexteritatea datorată obişnuinţei, fireşte, o alege pe cea cu numărul 101 şi, însoţită de câteva persoane curioase, dar şi destul de îngrijorate, pătrund în incinta camerei de hotel, unde, căzută între paturi, cu pantalonul îmbrăcat pe un picior, cu o plagă deschisă în zona capului, de unde sângele îi şiroia pe după ureche şi pe umărul stâng, Romelia, o femeie frumoasă, blondă, ce nu-şi arăta vârsta nici măcar în această postură, printre gemetele ce nu încetau, nu contenea să mulţumească salvatorilor, deşi biata femeie făcea eforturi vizibile să se abţină. În afară de cameristă,  nimeni nu înţelegea ce se întâmplă, cum căzuse această femeie pe jumătate îmbrăcată şi de ce, deşi conştientă, nu se ridicase singură şi făcuse atâta zarvă.

         Un bărbat din grupul curioşilor o întreabă dacă o mai doare şi altceva, dacă nu cumva în cădere s-a lovit şi la coloană. Romelia răspunse că nu, că nu este lovită decât puţin la cap, dar are nevoie de ajutor pentru a se ridica deoarece suferă de Hemiplegie sechelară stângă.             

         În încăpere se instală liniştea. Nimeni nu se aşteptase la asta. Era într-adevăr o staţiune pentru tratament şi recuperare medicală, dar,  pentru această femeie, totul părea prea mult. Cei prezenţi, încă sub efectul celor auzite, fac loc asistentei medicale a hotelului, părăsind, vizibil marcaţi, încăperea, murmurând: „Sărăcuţa! Dar cum de a venit singură?”

          Asistenta Jeni Romaşcu examinează cu atenţie rana Romeliei, o curăţă, aplică un mic pansament, şi-i spune:

        – Doamna Radu, aţi avut noroc! Nu este decât o zgârietură de suprafaţă, dar putea fi o lovitură foarte periculoasă. În situaţia dumneavoastră ar trebui să fiţi mai atentă şi nu ar fi rău să aveţi o colegă de cameră.

        – Aveţi dreptate, doamna asistentă! De obicei mă descurc, însă, în această dimineaţă, nu ştiu ce s-a întâmplat, cred că am alunecat şi m-am dezechilibrat puţin. Până să-mi dau seama, eram blocată între aceste paturi, aflându-mă în imposibilitatea de a mă mişca. Cât despre o colegă, da, am înţeles de la recepţie că va veni cineva astăzi. Eu am ajuns de ieri.

         Asistenta îşi închise trusa medicală, privind-o  pe Romelia zâmbind. I se adresează blând:

          – Doamna Radu…

          – Romelia… Vă rog să-mi spuneţi Romelia!

          – Romelia, eu sunt Jeni. Te rog să ai grijă de tine şi dacă ai nevoie de ceva, atâta timp cât stai aici, te rog să-mi spui!

           – Mulţumesc, Jeni! Mulţumesc mult!

          Asistenta părăsi încăperea, iar Romelia, rămasă singură, se aşeză pe patul de lângă fereastră, aprinzându-şi o ţigară. Se gândea cât de uşor se poate întâmpla ceva care să-i curme viaţa. O simplă căzătură îi putea fi fatală. Se-nfioră la gândul că se putea lovi mai rău. Îşi promisese în atâtea rânduri să nu se mai gândească la moarte, dar, ca de fiecare dată când se întâmplă ceva, gândurile o iau razna…

         Cu privirea rătăcită undeva, spre coama munţilor, îşi trece prin sita amintirilor cei 63 de ani pe care-i adunase. Multe amintiri, foarte multe, dar atât de puţine frumoase, încât îi este tare greu să-şi amintească măcar una dintre ele.

                             Capitolul 2

 

                             

          Era iarna lui 1950, în 9 februarie. Iarnă grea. Crivăţul se dezlănţuia pe câmp, urlând ca o fiară. Pomii, dezbrăcaţi de frunze, se frământau pe loc, parcă încercând cu disperare să rupă nişte lanţuri imaginare şi să fugă din calea gerului năprasnic. Doar vântul alerga liber, făcându-şi de cap pe câmpurile ce păreau că nu au margini şi prin coşurile caselor, şuierând şi băgându-şi nasul pretutindeni, azvârlind fumul înapoi în sobe, înecându-i şi storcând lacrimile celor din casă.

          În casa lui Nicolae Ionescu, în comuna Breasta, la vreo 10 km de Craiova, în odaia cu pereţi subţiri, tencuiţi, unde nu exista duşumea, pe jos fiind lut galben clisos amestecat cu balegă proaspătă de cal, având aşternute pe jos două rogojini, dada Gheorghiţa a lui Vasile Badea venise s-o moşească pe Floarea Ionescu căreia se pare că îi venise sorocul.         

          Focul trosnea în soba din lut, aşezată în colţ, încălzind un cazan cu apă aşezat pe plita de fontă încinsă. Floarea era la a doua naştere. Mai avea un băiat, George, de 3 ani. Îl născuse tot cu dada Gheorghiţa şi tot acasă. Acum stătea ghemuit după sobă, atent la fiecare sunet din casă. Chiar dacă aflase de la părinţi că în curând va avea un frăţior sau o surioară, în ochişorii lui migdalaţi se citea teama.

          Dada Gheorghiţa grăbea pregătirile, cu mare atenţie, aşezând cu minuţiozitate toate cele de trebuinţă pe o masă acoperită cu un cearşaf alb imaculat: o păturică curată din bumbac, un prosop şi cearşafuri albe pentru înfăşarea copilului. Patul îl pregătise cu cearşafuri curate şi o rogojină nouă aşezată cu grijă dedesubt. Pe plită, lângă cazanul cu apă aburindă, într-o cratiţă curată fierbea un cuţit de metal. Acesta urma să fie folosit la tăierea cordonului ombilical, iar mai multe şuviţe de albită stăteau aşezate lângă celelalte obiecte, pregătite fiind să lege cordonul copilului. Ştia foarte bine bătrânica ce are de făcut, doar adusese pe lume peste două sute de copii în comună, de-a lungul vieţii. Multe femei, pe care acum le moşeşte, au fost aduse pe lume de bătrănica Gheorghiţa.

          Floarea se simţea din ce în ce mai rău. Contracţiile se îndesiseră, iar aducerea pe lume al celui de al doilea copil al familiei Ionescu se apropia. Bătrâna Gheorghiţa, scoţând capul pe uşă, strigă:

         – Mă, Nicolae! Vin’ de ia copilul ăsta de aci, să nu se sperie de ţipetele maică-si şi mai adu ceva lemne!

           Procesul naşterii începuse de ceva timp, iar Nicolae Ionescu nu avea stare în nici un chip. Făcuse cărare bătută prin omătul din faţa casei, trăgând dintr-o ţigară făcută din tutun uscat şi mărunţit, învârtită în hârtie de ziar. Îl încolţise un gând rău şi se muncea să scape de el. „Parcă data trecută a durat mai puţin şi parcă Floarea nu urlase aşa mult” îşi aminti el.

Din casă, la diferite intervale de timp, răzbăteau prin pereţii subţiri şi ferestre urletele de durere ale femeii, însoţite de îndemnurile dadei Gheorghiţa. Fătul, parcă hotărât să lupte împotriva unui destin risipit în fumul înecăcios al durerilor, refuza cu îndârjire intrarea copilului în acest destin, prin naştere, fără un motiv medical vizibil. Chinurile femeii au durat aproximativ trei ore. La ora 11.45  printr-un ultim efort, extenuată din cauza chinurilor facerii, Floarea dă naştere unei fetiţe. Cu dexteritatea specialistului, moaşa execută toate procedurile, ocupându-se atât de mamă cât şi de copilaş: tăierea şi legarea cordonului ombilical, îndepărtarea secreţiilor, curăţarea copilului şi înfăşarea lui, să nu piardă din căldură. Totul era făcut ca la carte. Nu o uitase nici pe Floarea. Vorbea permanent cu ea pregătindu-o pentru eliminarea placentei şi încurajându-o :

          – Hai, draga mea! Ce a fost mai greu a trecut… Ai o fătucă tare frumoasă! Să nu adormi! Mai ai un pic şi ai scăpat. Trebuie să faci locul, să te arănjăm… Ai încredere în baba ta şi să ţi-o dăm pe a mică, că de, i-o fi tare foame… Auzi-o cum ţipă!

          Între timp, Nicolae Ionescu, intrase în casă şi mai băgase câteva lemne în foc. Povestea cum a fost la vecini şi-i spusese lui George, fiul cel mare de acum, că are o surioară. Întrebat de vecini cum îi vor pune numele, Nicolae a spus Cornelia… George, a repetat bucuros: Romelia!  

         Acum, Nicolae se uita întrebător către Floarea şi către dada Gheorghiţa, încrucişându-şi zâmbetul cu al lor.

          – Romelia, să fie! Să ne trăiască şi să ne fie sănătoasă!