Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » PELERIN DE IERUSALIM

PELERIN DE IERUSALIM

Opera literară a prozatorului CONSTANTIN T. CIUBOTARU ni se revelează prin luciditatea și spiritul incisiv însoțite de un umor sănătos, de sorginte populară și livrescă deopotrivă, al unui scriitor cu un talent indeniabil și cu harul narativ cu care a fost binecuvântat, toate acestea aflându-se sub semnul înțelegerii și al respectului față de om. În ultima vreme, după douăzeci de volume de proză, scriitorul a abordat alte genuri literare, semnificativ fiind volumul de memorialistică Memorii aproape oblice evidențiind un om și un scriitor la care sinceritatea, buna-cuviință, modestia și sociabilitatea se împletesc cu responsabilitatea și conștiința artistică a unui creator care iubește și respectă valorile dintotdeauna ale culturii și literaturii naționale.

Deși în volumele anterioare nu este exprimată în mod evident, cucernicia omului Constantin T. Ciubotaru este în afara oricărei îndoieli, reflecțiile sale asupra propriei identități spirituale concretizându-se în credința în Dumnezeu Tatăl și în Fiul Său, Iisus Hristos. Așa se explică publicarea monografiei Bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Roșiorii de Vede, al cărei enoriaș și consilier, participant frecvent la slujbe, mai ales duminica și la sărbătorile de peste an.

Mai mult, prin credința sa în Mântuitorul Iisus Hristos, impulsionat de evlavia din intimitatea sa interioară în care umanul își dă mâna cu divinul, cucernicul octogenar n-a pregetat în a se aventura într-o excursie-pelerinaj în Țara Sfântă, din dorința de „a înțelege tainele” acesteia, istoria ei, fără a cărei cunoaștere nu ar fi posibilă înțelegerea creștinismului. Această „întâmplare minunată” din viața sa de om cucernic se află la originea noului volum al scriitorului, Șhalom. Via Dolorosa (Editura AIUS, Craiova, 2018), marcând abordarea unui nou gen, cel al jurnalului de călătorie, cuprinzând gânduri adresate celor „care descoperă că, dincolo de ființă, există și credință, suflet, sentiment, afecțiune” de către un om care a trăit „fericirea de a călca pe pietrele pe care Mântuitorul și-a dus Crucea”, împlinindu-și, astfel, „visul vieții”, adică „idealul religios” al tuturor creștinilor. Folosirea cuvântului Shalom în titlu (în ebraică înseamnă „Pace la suflet tuturor!”) este semnificativă, întrucât exprimă tocmai „bucuria, încântarea, mulțumirea sufletească”, pelerinajul fiind experiența trăită ca o adevărată „revelație”.

Plecat de acasă cu o „imagine mitică, fabuloasă”, formată prin lecturi și informații din diverse surse, a locurilor unde „Mântuitorul s-a născut, a crescut, s-a botezat, a propovăduit creștinismul, a fost crucificat” și de unde s-a înălțat la Cer la dreapta Tatălui, scriitorul urcă „pe pietrele vechi de două milenii” ale Viei Dolorosa (toponim folosit și în titlu, pentru a marca Drumul Durerii parcurs de Mântuitor spre locul crucificării sale și, totodată ținta pelerinajului întreprins de omul evlavios dornic de cunoaștere). În tot timpul vizitării locurilor străbătute de Iisus Hristos în timpul martirajului său, scriitorul trăiește sentimentul că își duce în spate „propria Cruce a păcatelor[…]însoțită de rugăciuni și mărturisiri făcute mie și duhovnicului”.

Târându-și picioarele pe această Cale a Durerii, alături de o masă imensă de oameni de toate rasele și națiile de pe toate continentele, „murmurând, intonând imnuri religioase, rugându-se, închinându-se, vorbind ca la Turnul lui Babel”, evlaviosul pelerin trăiește o adevărată deziluzie când  imaginea mitică a acesteia este maculată de aspectul de bazar cu magazine, dughene și vânzători ambulanți insistenți care ofereau tot felul de mărfuri, de la suveniruri la alimente, băuturi răcoritoare și textile, locuri aflate, nu sub semnul cuvioșiei, ci sub acela al puterii atotstăpânitoare a Zeului comerțului.

Cele 14 Popasuri existente pe Via Dolorosa se diferențiază prin diversitatea lăcașurilor de cult, a monumentelor și a inscripțiilor care marchează, pe cele șapte coline ale Ierusalimului, diversele „stiluri datând din epoci și civilizații diferite”, purtând amprenta imperiilor care au încercat să subjuge acest „oraș cu un trecut impresionant”. Popasurile se diferențiază prin lăcașurile sfinte (biserici catolice sau ortodoxe, minarete, sinagogi, capele), acestea ilustrând momente ale jertfirii lui Iisus, „judecat, huiduit, batjocorit, «pregătit» pentru ultimul drum, înveșmântat în haine de purpură, purtând pe cap coroana de spini, simbol al calității de «împărat»”, locuri unde l-a așteptat mama îndurerată, unde fața plină de sânge i-a fost ștearsă cu năframa pe care „s-a imprimat chipul însângerat” al Mântuitorului, unde se află Poarta Judecății, unde a avut scurta întâlnire cu Maica Sa. Cele trei căderi ale lui Iisus epuizat sub povara Crucii și de chinurile îndurate, simbolizând „cele trei zile cât Acesta a stat în mormânt”, sunt marcate de coloane romane sau de capele ctitorite de diverse culte religioase.

Golgota este „locul unde Mântuitorul a fost dezbrăcat și pironit pe Cruce”, înțeles de pelerin ca „locul unde s-a pus început mântuirii lumii, locul unde moartea a fost omorâtă, locul unde dragostea a biruit toate”. În vârful stâncii se află „Crucea pe care este răstignit Hristos”, în centrul Bisericii Sfântului Mormânt. Deasupra Rocii Calvarului, se află cele crucile lui Iisus și ale celor doi răufăcători condamnați, și ei, la crucificare, înfipte în piatra muntelui, alături aflându-se altarul de lemn care „sugerează DUREREA MAMEI, durerea eternă a tuturor mamelor care își văd fiii murind”.

PIATRA DURERII, numită și Piatra Ungerii, din Popasul următor, „tot timpul miroase a mir”, dovadă irefutabilă a martiriului, pelerinajul încheindu-se cu „popasul veșniciei pentru trupul și apoi pentru sufletul Domnului”, locul unde „omul își sfârșește drumul pe pământ”, cel mai sfânt loc, căci aici, prin Înviere se naște Fiul lui Dumnezeu”, adică „loc ul unde s-a păstrat trupul Mântuitorului, de la Răstignire până la Înălțarea sa la cer”.

Scriitorul pelerin, copleșit de semnificația fiecărui Popas din lungul drum al calvarului lui Iisus, își notează gândurile, reflecțiile, simțămintele pe care i le sugerează acestea, trăind aievea durerea mamei copleșite de „teama că nu-L va mai putea mângâia, că nu-și va putea lua rămas-bun de la El”, dar și durerea Fiului, care „trăiește cumplita dramă de a nu putea să-i șteargă de pe obraz lacrimile Maicii Sale”. El trăiește plenar „ciudatul sentiment al vinovăției universale pentru care a plătit un singur om”, gândind că pelerinii de astăzi sunt urmașii acelor oameni de cândva care, „instigați la ură și răzbunare, strigă, insultă”, îi lovesc cu pietre ori îi înțeapă cu sulițele pe condamnați.

Următorul capitol, Ierusalim, o poartă către credință și istorie, este dedicat Orașului Sfânt, în care, cu regretul de nu putea vizita cât mai multe obiective, mai ales muzeele celebre în care se găsesc mărturii ale culturii milenare, se rezumă la Zidul Plângerii. Vizitarea acestui loc sfânt îi prilejuiește câteva reflecții asupra semnificației „zidului” ca simbol al neînțelegerilor dintr-o familie, al apărării unei cetăți sau a unei țări, al despărțirii prin rapt a unor țări, așa cum a făcut-o, în anii de după ultima conflagrație mondială, Zidul Berlinului ori granița trasată abuziv de rușii cotropitori, tot un „zid”, între „frații bucovineni lăsați României și cei dați pradă de război sovieticilor”.

Un întins capitol, Minunea Sfintei Lumini de la Mormântul Domnului, surprinde „minunea înfricoșătoare” reprezentată de „venirea Sfintei Lumini, lumină neaprinsă de mână omenească, ci trimisă oamenilor de Însuși Dumnezeu”, fenomen săvârșit în Sâmbăta Mare a fiecărui an. Scriitorul prezintă ceremonia desfășurată din Vinerea Patimilor (închiderea Sfântului Mormânt), până la miezul nopții din Sâmbăta Mare, când Patriarhul primește lumina și o transmite mai departe, inserând mărturiile unor martori sau fragmente din tipíce și documente liturgice din cele două milenii care au trecut de la Învierea Domnului.

Alt obiectiv al pelerinajului este Bethlehem, locul nașterii Mântuitorului, unde a fost ctitorită Biserica Nașterii Domnului (313 d.Hr.) de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, care a acordat libertate cultului creștin, locaș care „a supraviețuit invaziilor, calamităților, fiind ocrotită de oameni de toate credințele și religiile”. Grota Nașterii Domnului evidențiază sărăcia și simplitatea care au marcat viața lui Iisus și a Maicii Sale, prezentarea acesteia aducându-i în minte dualitatea actualilor slujitori ai bisericii, blamând contrastul dintre opulența acestora și sărăcia enoriașilor, „neconcordanța dintre gând și faptă” a sacerdoților.

Un capitol despre Muntele Fericirilor este unul ce cuprinde numeroasele întrebări pe care autorul și le pune privind noțiunea de fericire, cum și când se manifestă aceasta ori cum se manifestă în trăirile unui om, constatând că se poate considera un om fericit având „o căsătorie fără probleme, patru copii” cu care se mândrește, că este acela despre care se poate spune că este om adevărat, fiindcă a construit o casă, a sădit un pom (el a sădit infinit mai mulți fie în curtea proprie, fie cu elevii săi) și a săpat o fântână. Vocația de literat și realizările în această calitate completează profilul său de om fericit, iar, ca dascăl, a îndrumat pașii a zeci de mii de elevi.

Legenda celor trei regi Irod (tatăl, cel Mare, ucigașul a 14000 de prunci „de frica nașterii unuia care să-i ia tronul”), fiul, Antipa (care l-a dat mulțimii pe Hristos pentru a-l batjocori) și nepotul, Agripa (asasinul Apostolilor Ironim și Petru), a Irodiadei și a fiicei acesteia, Salomeea, care au hotărât și au pus în practică moartea Sfântului Ioan Botezătorul, este prezentată în capitolul Irod, Irodiada, irozii, Irodița, aceste personaje sinistre din istoria creștinismului fiind puse în antiteză cu viața și faptele exemplare ale unor sfinți (Sfântul Ioan Botezătorul și râul Iordan, acum fără aura sfântă de altădată, care i-a trezit amintiri hazlii din vremea studenției), cu „Sfinții români din Țara Sfântă” și chiar cu credincioșii ardeleni și bucovineni „trecuți în rândul sfinților”, fiindcă s-au opus prigoanei religioase a Imperiului Austro-Ungar (aspect surprins în drama „Bolohanii”) care își dorea ca toți supușii să îmbrățișeze religia catolică. Același lucru s-a petrecut și în regimul comunist, când reprezentanții acestuia voia să scoată din mintea românilor ideea de religie, de iubire pentru Dumnezeu și pentru Fiul Său, fără nicio șansă însă.

Marea Galileei și Muntele Tabor sunt alte două destinații legate de viața lui Iisus Hristos, cea dintâi fiind inspirată de Sfântul Petru, cel care, alături de tovarășii săi, a devenit „pescar de oameni” întru credința în Mântuitor, iar cea de a doua de „Schimbarea la Față a Domnului”, biserica ortodoxă de pe acest munte fiind „prima mare ctitorie românească din Țara Sfântă”.

Câteva adnotări ale profesoarei alexăndrinence Marta Alina Stoica rezumă itinerarul pelerinajului completând cele scrise de scriitor despre activitățile la care au participat timp de cinci zile petrecute în Israel, urmate de nararea câtorva întâmplări, unele hazlii, ai căror eroi au fost cei 24 de pelerini, încheie o carte atractivă nu numai pentru credincioșii veritabili, ci și pentru cei care se îndoiesc mai mult sau mai puțin de existența Mântuitorului din cauza ignoranței sau a dezinteresului pricinuite de lipsa unei educații în acest sens.

Certificatul oferit de Primarul Ierusalimului atestă faptul că autorul a îndeplinit chemarea biblică, a ajuns la Ierusalim, Orașul Sfânt, capitală a Israelului și prin urmare se poate mândri cu calitatea de PELERIN DE IERUSALIM.

Acest volum al lui Constantin T. Ciubotaru, deși, în aparență, un jurnal de călătorie, este o carte care se citește cu plăcere și cu interes, deoarece revelează talentul înnăscut și măiestria artistică a unui scriitor experimentat care a trecut printr-o experiență spirituală de neuitat narată stilul său personal, utilizând un lexic accesibil tuturor cititorilor și, în același timp, a unui om simplu, fericit că se poate bucura plenar de tot ceea ce-i oferă viața ca dar de la Dumnezeu.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA – TELEORMAN