Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » VASILE FILIP: 365 de zile în 275 de pagini

VASILE FILIP: 365 de zile în 275 de pagini

Dacă am socotit bine, acestea sunt dimensiunile… fizice ale celui de al doilea volum de „Note de jurnal american” semnat de scriitoarea Vavila Popovici. Al patruzeci şi cincilea pe parcursul unui interval de trudă literară de circa o jumătate de secol. Acestea sunt semnele trecerii ei prin această lume încă flămândă şi însetată de frumos, de înălţător, de lumină. Dar, din păcate, bântuită şi de vântuirile şi de valurile răului chiar din minţile şi inimile unor semeni de-ai noştri ţâşnite, precum nişte lave ale iadului. Nu este numai părerea mea, nu este doar părerea autoarei, cu durere şi cu regret exprimată şi în paginile acestei cărţi. De unde se poate înţelege că tristeţile sunt mai durabile decât bucuriile. „Scriu un eseu pe care îl intitulez Tristeţe şi speranţă…”

Nu la întâmplare a apelat Vavila Popovici la opinia lui George Călinescu despre specia literară numită jurnal. „Întreaga operă a unui scriitor autentic e un jurnal, din care nu e cu putinţă să rupi nici o filă fără să întrerupi cronologia sufletului. A rememora e un fel de a te uita în oglindă şi imaginea lumii depinde de calitatea cristalului oglinzii.” Toate cărţile autoarei – de versuri, de proză, de interviuri, de publicistică – sunt oglinzi din cristale veritabile, în care chipul omului şi scriitorului se vede în toate tuşele şi nuanţele unui portret viguros şi complet.

Vavila Popovici nu realizează, formal, un jurnal în maniera obişnuită. Clasică, să-i zicem. Organizat pe zile, să-i spunem. Ea preferă consemnarea evenimentelor comentate. Singura desfăşurare calendaristică sunt lunile anului. Substanţa fiind asigurată de importanţa întâmplărilor asupra cărora stăruie, pentru a le explora şi a sugera mesaje. Numai că…

Numai că ceva mi-a atras în chip mai aparte atenţia. Lipseşte luna februarie! Neînţelegând din care motiv, am dat cu presupusul… Pentru că această lună este mai mică chiar şi atunci când e mai mare cu o zi peste cele douăzeci şi opt? Sau, poate, din lipsa unor evenimente demne de consemnat şi comentat?! Nu, pentru că, la pagina 30, găsesc „ceva care nu se mai află” – vorba lui Sadoveanu. Transcriu o părticică din ce a scris Vavila Popovici în cartea ei: „7 februarie este ziua Teodorei. S-a născut în această zi. Doamne, este departe acum de noi, dar îi doresc sănătate şi fericire. Este atât de însemnată această cifră şapte în care s-a născut! Este atât de important pentru mine acest suflet venit pe lume!” Precizare: Teodora este nepoata scriitoarei. Mai departe, sunt prezentate o sumedenie de argumente care fac din această cifră, şapte, una deosebită: 7 minuni ale lumii, 7 continente, 7 culori ale curcubeului, 7 păcate capitale, 7 virtuţi ale omului, 7 zile în care Dumnezeu a creat lumea, 7 zile ale săptămânii şi aşa mai departe.

Anume parcă să nu se înfăţişeze lumii ca fiind una nu numai ceva mai… scundă şi mai nevoiaşă în evenimente, acea lună februarie a anului 2010 o scoate pe autoare din starea de poezie, oferindu-i o veste ce o pune pe gânduri şi o comentează astfel: „Ziarul anunţă că zilele acestea Curtea Supremă americană a confirmat că dreptul fiecărui cetăţean de a avea o armă este garantat de Constituţie”. După ce face o scurtă paralelă între America şi România – sub acest aspect – Vavila Popovici tresare, ca o pasăre speriată: „Şi eu, naivă, credeam că civilizaţia ne va scuti de pericole şi nu va fi nevoie de apărare…”

Dor nu este doar un cuvânt inventat de poporul român, indiferent cum s-a numit el de la facerea lumii şi până în zilele de acum. Este o stare! Deopotrivă mentală şi sentimentală, această particularitate a căpătat dimensiunile destinului şi, împreună cu acesta, a dobândit valenţele nemuririi prin cântece şi poezii, prin pagini de istorie. Fiind unul din cei care au avut şansa să citească (mai) toate cărţile autoarei române trăitoare de-o vreme în America, îmi iau îngăduinţa să afirm că Vavila Popovici, peste tot pe unde au purtat-o paşii, a luat ţara cu ea. Dorul acesta i-a fost cea mai dulce povară, dar şi toiag spiritual de susţinere a unei structuri uman-creatoare demnă de consideraţie şi de laude.

Iată cum începe scriitoarea cartea la care facem trimitere: „Ianuarie 2010. Am intrat într-un nou an. Este iarnă, dar aici încă nu au venit fulgii din cer. S-ar putea nici să nu vină. Îmi spun copiii că sunt ierni când mirosul zăpezii nu se simte. De dorul ei răsfoiesc albumele cu fotografii, caut imagini cu zăpada abundentă din România…” Şi, pentru ca alinarea dorului să capete calităţi de balsam, îşi aminteşte de versurile scrise cândva, acasă: „Ninge peste oraşul alb,/ ninge peste o parte a planetei,/ ninge./ Ninge-n cimitir/ şi morţii-şi pierd identitatea,/ ninge./ Ninge peste gândul trist,/ ninge”.

Aceste „Note de jurnal american” nu se limitează doar la evenimente de ordin personal. Nu este, deci, un jurnal intim, cum obişnuim să spunem în unele cazuri. Trăirile particulare sunt părţi ale unui întreg; întreg care capătă câteodată dimensiuni universale, sub imperiul creaţiei şi îndemnul diversităţii. În luna mărţişorului, autoarea îşi revarsă bucuriile în marele ocean al lumii. „Mă uit pe geam şi văd cum soarele luminează puternic şi parcă este mult  mai aproape de noi (…) Primesc în continuare mărţişoare din ţară (…) … rememorez legenda Dochiei (…) Frumoase poveşti avem noi românii (…) Vineri 5 martie am audiat un concert (…) Sala – plină ca de obicei (…) Pianistul anunţat a fost polonezul Rafal Blechacz (…) Am ascultat muzică clasică, clasic fiind tot ceea ce dăinuie, precum statuile greceşti, epopeile homerice, piesele lui Shakespeare (…) Am venit acasă şi până la miezul nopţii am scris impresiile despre acest concert. Articolul a fost publicat în luna aprilie 2010.”

2010 a fost unul generos în tot felul de evenimente. Multe sunt cuprinse în această frumoasă – şi necesară – carte. 6 martie – „ziua de naştere a scriitorului columbian Gabriel Garcia Márquez”; 8 martie – Ziua Internaţională a Femeii; 9 martie – ziua celor „40 de mucenici”; 27 Martie 1918 –  „Sfatul Ţării hotărăşte Unirea Basarabiei cu România”; 1 aprilie 1941 – masacrul de la Fântâna Albă (Basarabia), săvârşit de armata roşie (de sângele vărsat); Mai 2010. „Am avut parte de clipe de fericire la festivitatea de absolvire a nepoatei, în oraşul Hardford, capitala statului Connecticut.” Prilej de ample comentarii. Ceva mai departe – aducerile-aminte… Studenţia ieşeană… Multe referiri la scriitori, inclusiv români, la întâmplări cu scriitori, la cărţi de referinţă, chiar şi la nefericitele evenimente politice din ţară. Ţara dorului, dar şi a durerii. „Zilele acestea am recitit Fizica lui Aristotel”; „Recitesc cu atenţie „Tratat de descompunere” a lui Emil Cioran”; „Am terminat volumul antologic de poezie. Îl voi intitula „Scrisori de departe”; „Zilele acestea am citit cartea intitulată „Filozofia ezoterică a Indiei”, scrisă de gânditorul C.J. Chaterji”; „Mi-am amintit şi de cartea scrisă de omul de ştiinţă român (…) Bălăceanu-Stolnici, intitulată „Anatomiştii în căutarea sufletului”; „Scot din bibliotecă un volum de versuri al lui Nichita Stănescu, intitulat „O viziune a sentimentelor”; „Astăzi citesc „2 Timotei Capitolul 3”…

Şi, acest al doilea volum – „Note de jurnal american” – al scriitoarei Vavila Popovici încheie anul 2010 cu sărbătoarea Crăciunului. Un Crăciun sărbătorit… pe româneşte, cu tradiţii şi amintiri. După un bilanţ condensat în doar şase rânduri, care se referă la starea de atunci a românilor – „trişti şi lipsiţi de speranţă” – ea găseşte şi cuvinte de încurajare: „Dar pentru că e sfârşit de an să credem într-un an mai bun pentru ţara mea din care îmi trag rădăcinile, pentru America, ţara în care mă aflu, ţară cu un popor harnic şi luptător pentru dreptate”.

Vasile Filip