Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » ILDIKO GABOS FOARȚĂ, UN ROMAN AUTOANALITIC: „CELESTA” DE MIRELA-IOANA BORCHIN-DORCESCU

ILDIKO GABOS FOARȚĂ, UN ROMAN AUTOANALITIC: „CELESTA” DE MIRELA-IOANA BORCHIN-DORCESCU

În general se spune despre mine că sunt o fiinţă pozitivă şi bucuroasă. Iar astăzi, motivul meu de bucurie este că, din nou, se adevereşte principiul „nimic nu-i întâmplător”, că între lucruri, oameni şi evenimente există dintotdeauna conexiuni ascunse, neştiute, care uneori, în mod neaşteptat, ies la iveală, părând de-a dreptul miraculoase.
Pe la sfârşitul anilor 70, pe când eram încă studentă, mă întâlneam aproape zilnic, la lift sau pe stradă, cu o fetiţă frumoasă din vecini, cu ochi mari, adânci şi curioşi, care-mi spunea „sărumâna”, acceptând cu greu să mă tutuiască până la urmă, deşi diferenţa de vârstă dintre noi nu era prea mare. Şi tatăl meu o iubea foarte mult, mereu mi-o lăuda, iar mamele noastre stăteau des de vorbă. Apoi eu am plecat la repartiţie, ea a crescut, a terminat facultatea, şi-a întemeiat o familie, eu m-am mutat de la părinţi… Multă vreme nu ne-am văzut. Niciodată n-aş fi crezut că peste ani şi ani vom fi din nou vecine, că soţii noştri vor fi ambii scriitori celebri şi vechi prieteni, iar eu voi vorbi despre o carte a ei care spune o poveste izbitor de asemănătoare cu propria-mi poveste…
Poate de aici şi frumoasa imagine pe care am avut-o-n minte pe tot timpul lecturii romanului: într-un lan de margarete, o fetiţă cu ochi întunecaţi, mari şi vioi, cu părul încălzit de un soare timid şi zburlit de vântul primăvăratic. În mână ţine o floare, smulgându-i petalele una câte una: mă iubeşte? Nu mă iubeşte?
Pentru mine personal, citirea acestei cărţi a fost ca şi cum mi-aş fi privit viaţa într-o oglindă, dar cu alţi ochi, retrăind, aproape pas cu pas, propria mea – propria noastră – poveste. O reflexie la propriu, fizicală, însă cu mici devieri, ca în testele acelea de atenţie când trebuie să găseşti într-un timp dat cele 10 diferenţe dintre două desene. O poveste spusă de geamănul din spatele oglinzii, care din când în când îţi face cu ochiul.
*
Dacă autoarea ar fi luat loc vreodată pe canapeaua mea, solicitându-mi o analiză personală, cea mai bună metodă de psihoterapie pe care aş fi putut-o aplica în cazul ei ar fi fost scrisul terapeutic. Adică s-o pun să scrie o poveste în care se regăseşte şi în care să-şi înfrunte demonii.
În opinia psihologului Erich Fromm, cea mai imperioasă trebuinţă a omului este aceea de a-şi depăşi izolarea, de a ieşi din închisoarea singurătăţii sale. Pentru aceasta el trebuie să vorbească, să spună ceva, cuiva, care nu numai să audă, ci să şi asculte, să ştie să asculte. Dar astăzi, în general nimeni n-are timp să asculte, ba mai mult, în era noastră digitală, modalitatea de receptare a unui mesaj este cu precădere una vizuală. Adică mai pe şleau: suntem obişnuiţi să ne holbăm aproape non-stop la diferite ecrane pe care se derulează mesaje scrise, rar mai avem ocazia să citim mesaje aşternute pe hârtie – să ne gândim numai când a fost ultima oară când în cutia poştală, alături de facturi şi reclame, am găsit şi o felicitare de Sărbători sau (mare minune) o scrisoare?
Despre scris, psihologii spun că este ca un bun prieten, care nu ne ceartă, nu ne critică, nu ne întrerupe, ne înţelege de fiecare dată şi este întotdeauna disponibil. Tocmai din acest motiv, recomandă scrisul ca terapie, fie ca jurnal, fie – pentru cine poate – ca literatură, ca ficţiune. Umberto Eco merge mai departe: lasă cu limbă de moarte să nu abandonăm scrisul de mână, desenul literei fiind un bun exerciţiu de disciplinare a anarhiei manuale. Scrisul este terapeutic pentru oricine, iar un scriitor este întotdeauna – în mod conştient sau nu – propriul să terapeut.
Funcţia eliberatorie a scrisului este evidentă. „Exprimarea prin scris ajută nu doar depăşirea unei traume sau a unor experienţe neplăcute, ci şi procesul vindecării fizice, pe care îl poate reduce la jumătate” – spun specialiştii.
Deci dacă am reuşit să citim printre rânduri, în cheie psihoterapeutică, frumoasa poveste de dragoste din roman, ar trebui să felicităm autoarea pentru curajul dezvăluirii totale, fără ifose şi fără a căuta efecte speciale, pentru curajul introspecţiei profunde, dusă până la extrem, adâncind cu oarecare mazochism durerea pe care o trăieşte, transpunând-o personajului Arina. Căci toate frământările, întrebările fără răspuns, visele obsedante, nesiguranţa, dilemele, revelaţiile, neîncrederea, frica de nou, gelozia care-şi arată din când în când colţii, singurătatea existenţială, în ultima instanţă nu sunt altceva decât durere.
Ea ar fi fost clientul ideal pentru orice psihoterapeut, având o mare capacitate de a-şi deschide sufletul, de a se dezvălui total, fără ifose, de a se confesa cu seninătate, cu uşurinţă, fără inhibiţii, ştiind că toate acestea sunt spre binele ei. Cum tot spre binele ei – şi, bineînţeles, al cititorilor – a fost şi scrierea acestui roman autoanalitic. Propria-i analiză, având ca pretext sinuoasa, inedita şi târzia relaţie de dragoste dintre Arina şi Teodoru, este profundă şi francă, efectuată cu o sinceritate dezarmantă, cu mare delicateţe şi sensibilitate, conferind romanului calitatea de roman psihologic, terapeutic şi mai ales autoterapeutic.
Mirela Borchin-Dorcescu se prezintă în faţa cititorilor în toată splendoarea sufletului ei sensibil de scriitoare, de iubită, de femeie căutându-se şi, în cele din urmă, regăsindu-se pe sine în şi prin dragostea cu bărbatul trimis, ca prin minune, de Celesta.
În fine, ca traducătoare, aş putea spune că acest roman ar fi un adevărat deliciu pentru un traducător de orice limbă. Purtând pecetea formaţiei şi vastei experienţe de filolog şi de lingvist a autoarei, frazele sunt frumos rotunjite, bine aduse din condei, dialogurile, vii, incitante, cu accente de profunzimi filozofice şi teologale, ca să nu mai vorbim de topica impecabilă. De aici şi efectul de scriitură „limpede ca roua” – ca să folosesc o metaforă clasică.
Închei, parafrazându-l pe Şerban, şi mă întreb: oare CE LEST a avut pe suflet autoarea când a scris CELESTA?
*
Până la urmă, cel mai bun terapeut e Dumnezeu, iar cel mai bun leac, CREDINŢA.