Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NĂSTASE MARIN: Din ciclul AVENTURILE UNUI VECHI TURIST MONTAN

NĂSTASE MARIN: Din ciclul AVENTURILE UNUI VECHI TURIST MONTAN

Judecătorul Aurel Balaban nu a fost doar un talentat povestitor, ci s-a dovedit și un împătimit al munților, cărora le-a dăruit o mare parte din viața și sufletul său. Simțămintele sale față de toți munții țării noastre nu au fost de simplă admirație sau iubire, ci o totală dăruire într-o adorație sacră, lăsându-se copleșit de măreția și frumusețile uimitoare ale acestor forme de relief. De aici, nenumăratele drumeții și escaladări montane, deseori riscante, cu periculoase peripeții transpuse în fascinante povestiri.

Dar, în descrierile acelor hălăduiri pe coclaurile munților, povestitorul a împletit fâșii din sufletul său cu fiori lirici, poleiți cu extazul adorației față de măreția sălbatică și misterioasă a semeților înălțimi.

În povestirile sale, Aurel Balaban se dovedește un altfel de Calistrat Hogaș al drumețiilor montane. Călătorind prin munți, el transfigurează dimensiunile și formele vizualității în imagini fantastice de basm, cu personaje fabuloase și peripeții de neuitat.

Din numeroasele sale povestiri montane, am ales o nestemată montată în frazări baroce, cu arabescuri stilistice pe măsura surprinzătoarelor forme ale munților descriși, bijuterie narativă, pe care o redau mai jos.

Năstase Marin

 

UN FENOMEN RAR ÎN MASIVUL PIATRA CRAIULUI

Acest masiv calcaros, cu aspectul său fantastic, este unic în țara noastră și-l îndrăgesc mai mult decât pe oricare dintre munții noștri. Dacă ondulările domoale, pline de farmec ale Apusenilor și cu tainele lor subterane m-au impresionat în mod deosebit, dacă Retezatul, cu înfățișarea lui sălbatică și rece, cu lacurile lui înșirate ca mărgelele sau răspândite ca boabele din șirag, mi-a apărut impunător și totuși cald, dacă singurătățile Parângului, cu lacurile sale  m-au infiorat, dacă munții Făgăraș, cu vârfurile lor semețe mi-au părut majestuoși și dacă răsăritul soarelui cu Toaca de pe Ceahlău m-au inspirat poetic, cu totul alt sentiment mi-a inspirat Piatra Craiului. Fabulosul de basm sculptat în piatră al formelor sale, simfonia de frumuseți sălbatice care te întâmpină la tot pasul îmi dau impresii din cele pe care mi le stârneau în copilărie povestirile cu zmei și balauri ale bunicii.

Pe o lungime de douăzeci și doi kilometri, Piatra Craiului se prezintă ca o creastă îngustă, ascuțită, șerpuită, din care se prăvălesc năpraznic falii (muchii) ascuțite ce flanchează strâns prăpăstii amețitoare, adânci între șase sute și o mie de metri, adevărate canioane, pe care nu le mai găsești în munții noștri.

Privită de pe Bucegi, Piatra Craiului pare un gigantic Stegozaurus cu platoșe de-a lungul spinării, culcat pe labe spre nord-est. De pe Păpușa (masivul Ezer-Păpușa) această creastă calcaroasă strălucește în lumină cu sclipiri argintii. Când soarele apune, roșu, între norii vineți, totul pare o diademă de perle, rubine și ametist. Pentru aceste particularități originale, acest masiv intră în itinerariile mele din fiecare an. La început l-am colindat de unul singur. Prea mi se spunea mereu că ascensiunea în Piatra Craiului este egală cu o sinucidere. “Pèreți abrupți, prăpăstii adânci, muchii ascuțite, creastă îngustă, primejdioasă…” Cu timpul, m-am convins că toate acestea erau baliverne servite de fricoși care nu cunoșteau muntele. Desigur, un traseu și un orar greșit întocmit, neatenția, abaterile de la regulile drumeției montane pot aduce uneori accidente.

După un timp, am luat cu mine un tovarăș tânăr, serios, disciplinat, lipsit de viții, anume Petrișor din Brașov. Făcusem cu el Bucegii, Făgărașii etc., dar nu fusese niciodată în Piatra Craiului. Trebuie să adaug că, deși era puțin timid, totuși a primit cu plăcere să mă însoțească și în această ascensiune.

Am ales drumul cel mai scurt din Zărnești, urmând pieziș coasta de sub Piatra Mică până la intrarea în Valea Crăpăturii, pe unde curgea un pârâiaș. De aici am intrat între arbori, urmând firul apei. În curând copacii au rămas în urmă, iar pârâul a dispărut sub grohotiș. Am intrat    într-un ținut fantastic: Valea Crăpăturii, ruptură tectonică cu milioane de ani în urmă, între Piatra Craiului și Piatra Mică, cu înălțimi între o mie nouă sute șase și o mie opt sute doi metri. Valea Crăpăturii se prezintă ca un culoar gigantic, cu pèreți abrupți, vineți, în care soarele nu răzbește decât la amiază.

Blocuri de stânci, bolovani, grohotiș pe sub care se strecoară nevăzut pârâul și tot timpul răcoarea pătrunzătoare, miros veșted de stâncă jilavă veșnic și nicio vietate. Doar pâlcuri de buruieni rău mirositoare, iar pe stânci câte un brăduț agățat cu disperare înfigându-și rădăcinile prin crăpături.

Intrasem la o mie de metri altitudine și trebuia să urcăm până-n Șaua Curmăturii, la o mie șase sute de metri altitudine. Drumul era greu, panta dură, fără serpentine și pășeam numai peste bolovani și grohotis.

După o oră și jumătate de urcuș, peretele din dreapta se depărta de celălalt. Locul se lărgise, lumina soarelui cădea pieziș, iar pe o prispă căptușită cu mușchi verde, un buchet de campanule pitice ne salută cu bun venit, așa îi păruse lui Petrișor, care exclamase cu bucurie: “Am ieșit din întuneric și pustietate la lumină și viață!”.

Locul începea să se populeze, pâlcuri de margarete, poienițe verzi între jnepeni, iar de pe marginea peretelui zvâcniră două capre negre, care pășteau liniștite la soare. Am tresărit amândoi, dar ne-am bucurat că le-am văzut.

Peste încă o oră, am ieșit la lumină în Șaua Crăpăturii, o poiană verde înconjurată de brazi, dominată de o parte de Piatra Mică, iar de cealaltă de vârful Piatra Craiului. (la Turn) Petrișor era încântat, dar când se duse să privească spre fundul Văii Crăpăturii pe unde urcaserăm s-a îngrozit. Cum, unchiule, pe aici am urcat noi? Dar e aproape verticală. Apoi își aruncă privirea spre avalanșa de stânci și țancuri pe care urma să urcăm spre “Turnul” din creasta Piatra Craiului. “Pe acolo trebuie să urcăm? Prin infernul acela de stânci rostogolite parcă de însuși diavolul?”.

“Nu te speria, așa pare de departe. Vom traversa o bârnă dintre blocuri și vârful brazilor ce se înalță din adânc, apoi, după o pădurice de brad, prin care vom urca în serpentină, vom ieși la lumină! Vom trece cu grijă pe lângă un perete vertical, vom păși ușor peste pârâul de grohotiș ce curge lent spre buza Crăpăturii, vom escalada două blocuri și apoi ne vom angaja în adevărata ascensiune. Cabluri, colțuri de stâncă, mănunchiuri de iarbă, ne vor ajuta să urcăm mai mult în patru labe până mai sus de jumătatea traseului. Mai departe va fi mult mai ușor și în două ore vom fin sus, în vârf”.

Băiatul părea vădit emoționat, dar până la urmă a urcat perfect, trecând toate obstacolele cu succes. Când am ajuns la vârf, a pus mâna pe steagul de metal și a exclamat plin de veselie: “Ura, am învins!”.

Bucuroși, ne-am așezat pe câte o piatră, am luat o gustare substanțială și în scurtul popas am contemplat de sus priveliștea măreață dimprejur.

Câmpia verde a Țării Bârsei, traversată de râul cu același nume, era înconjurată de înălțimile Perșanilor, Măgura Codlei, Păstăvarul, Bucegi. Deasupra noastră cerul albastru părea strălucitor în lumina vie a soarelui. Tovarășul meu era încântat, dar eu presimțeam în arșița soarelui că ne amenință o ploaie. Ne-am echipat și am plecat să facem creasta. Prăpăstiile din dreapta noastră îi păreau abisuri fără fund și le ocolea cu grijă. Am trecut de pasajul spre Padina Închisă, de vârful ascuțit și încă multe forme fabulos sculptate în calcarul crestei și după o oră am auzit bubuituri înfundate dinspre nord. În adevăr, nori întunecoși veneau dintr-acolo. Presimțirea mea se adeverea. Norii înaintau vertiginos spre noi, tunetele se auzeau tot mai aproape, fulgerele sfâșiau întunericul de sub ei. Am scos repede hanoracele și fulgarinele din rucsac, în așteptarea evenimentului. Masa întunecoasă se apropia ca o apă neagră ce cuprindea tot pământul în fața noastră și în curând o mare de păcură ne împresură. Dar, ciudat! Deasupra lor cerul rămânea senin și soarele strălucea. Norii negri se aflau sub nivelul crestei pe care ne găseam, părând că ne aflăm pe o insulă. La fel păreau și culmile Bucegilor, Masivului Ezer-Păpușa, Făgărașilor. Bubuiturile tunetelor, exploziile trăsnetelor, urletul vijeliei năprasnice, zgomotul infernal al șuvoaielor ce rostogoleau bolovanii făceau să se cutremure muntele sub noi și să vibreze aerul cu atâta putere, încât ne clănțăneau dinții în gură și trebuia să vorbim cu dinții strânși, ca să nu ne mușcăm limba.

Înfiorat de desfășurarea aceasta a stihiilor, tânărul meu tovarăș se îngălbeni, cu toate că deasupra noastră soarele ne zâmbea, parcă ironic. Un strat subțire de norișori albi ca niște marame diafane lăsau să cadă picuri reci și rari peste noi. Și, ca și cum n-ar fi fost deajuns, spectacolul inedit la care participam, deasupra mării de smoală a norilor, apăru un dublu curcubeu de toată frumusețea.

Eram tot atât de impresionat ca și atunci când am zărit Dunărea și Balcanii de pe vârful Negoi. În schimb Petrișor tremura ca varga și se schimbase la față. Era cuprins și de admirație, dar și de teamă. Războiul stihiilor de sub noi, vâjâitul apelor, vântului ce răscolea pădurile, bubuiturile ca de tun multiplicate de ecouri, vibrația muntelui și a aerului îl făcură pe băiat să creadă că totul va fi ras de pe fața pământului.

Apropiindu-se de mine, mă întrebă jenat, dar foarte serios, dacă nu cumva s-ar putea dărâma muntele cu noi, știind că, fiind de calcar, este plin de goluri create de apele subterane. L-am îmbrățișat și i-am spus: dacă în cele câteva milioane de ani nu s-a prăbușit, cum o să se întâmple un asemenea cataclism tocmai acum, când ești tu aici. A zâmbit și el, revenit la realitate și spunându-mi în sfârșit că a asistat la un asemenea spectacol rar, un grandios fenomen al naturii.

Norii de păcură se retraseră spre sud, pierzându-se în zare. Tot peisajul între munți rămase limpede, voalat doar de pânza cețurilor obișnuite după ploaie.

Privind în jos, Petrișor își arătă uimirea că am fost ocoliți în chip miraculos de ploaie, dar și că toți copacii de la poalele muntelui, peste care trecuse prăpădul, au rămas la locul lor.

Socotind că timpul pierdut în aceste ore nu ne mai permitea să facem toată creasta și să coborâm prin “Lanțuri” pe peretele de vest, ne-am înapoiat spre trecătoare și am coborât din creasta pe Padina Închisă, spre Plaiul Foii și cabana unde trebuia să rămânem peste noapte.

Cețuri groase urcau prin canionul strâmt ca niște balauri ce voiau să ne înghită. Nu mi-a plăcut niciodată să umblu pe munte prin ceață. Negurile care veneau din văi mă cam impresionau și pe mine. Dar, când am intrat în negură, am văzut că nu era chiar așa de deasă și nici primejdioasă cum mi se întâmplase odată, prin Ezer-Păpușa, când ne-am orientat destul de greu, tot grupul, mai ales că marcajul era acoperit de un strat gros de măzăriche.

Coborâșul prin Padina Închisă a fost îngreunat nu de cețuri, ci de faptul că poteca șerpuită era acoperită de bolovani cărați de șuvoaie. De asemenea, în pădure am coborât destul de greu, pământul fiind ud și lunecos. Din marginea pădurii și până la apa Bârsei am coborât aproape o oră prin fânețele înalte până peste genunchi, încă pline de apă. Deși ne-au udat până la genunchi, am cules câte un braț de campanule, margarete și garofițe, cu care am intrat pe seară în cabană. Aici am fost primiți cu multă voie bună, florile le-am pus într-o găleată cu apă, iar încălțămintea și ce mai era ud pe noi le-am dat la uscat la bucătărie.

După o asemenea zi excepțională, am avut și o masă la fel, o cameră odihnitoare, în care lângă noi se găseau și florile aduse, ca să ne amintească de acea zi de neuitat petrecută pe creasta Pietrei Craiului.

 

NĂSTASE MARIN