Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Olguța-Luncașu-Trifan-Frânturi de viață -fragment de roman (4)

Olguța-Luncașu-Trifan-Frânturi de viață -fragment de roman (4)

 

 

Capitolul III

 

Era ora trei dimineaţa. Romelia deschise ochii şi privi către felinarul cu lumină slabă, din colţul străzii, ce-şi dăruia lumina dulce ca o binecuvântare, tocmai cămăruţei acestei copile. Adusese în seara trecută mai multe găleţi cu apă şi umpluse cazanul pregătit pe plita de fontă, iar acum trebuia să dea foc să o încălzeasca pentru înmuiatul rufelor.  Cu ochii încă mijiţi, se îmbrăcă repede şi aprinse focul, îşi aşeză patul şi sortă rufele pentru înmuiat. Privea la focul care ardea trosnind în vatră şi o năpădiră amintirile. Cât trecuse oare? Trecuseră cinci săptămâni de când venise cu mama şi tata la Craiova să-i cumpere cadouri pentru faptul că luase premiul I. Mătuşa insistase să i-o lase să mai stea la ei. Când părinţii au plecat, Romelia a simţit că-i fuge pământul de sub picioare, mama şi tata aveau lacrimi în ochi, au plecat grăbiţi de parcă-i alerga cineva, fără a privi înapoi, doar mama avusese o încercare , dar tata a prins-o de umeri, oprindu-i gestul a apropiat-o uşor de el…şi au plecat. Romelia, parcă presimţind ceva, a încercat să alerge după ei, însă braţul ferm al Lenei a strâns-o, oprind-o în loc, a împins-o în curte. La câteva zile, găsind-o pe Romelia plângând Lena i-a strigat nervoasă copilei:

– Nu are rost să te mai smiorcăi atât ! Gata ! Tu nu mai eşti fata lor…tu eşti fiica noastră…tu eşti Romelia Petrescu. Te-am adoptat…cu acte-n regulă, ar trebui să ne fii recunoscătoare!  Bagă-ţi bine asta în cap şi treci la treabă că se face noapte!

Câteva zile, Romelia nu a putut scoate un cuvânt, uneori simţea cum gândurile-i năvălesc în minte cu o viteză năucitoare, alteori simţea că mintea ei este un imens vid. Se refugiase în muncă. Executa tot ce-i spunea Lena, mecanic, cu dibăcie şi precizie fără a protesta, fără greşeală, deşi nu erau munci pentru un copil de vârsta ei. În această linişte aparentă, în mintea ei se ducea o luptă, o luptă infernală. Erau sentimente amestecate…silă pentru părinţi gândind că nu au iubit-o, că au minţit-o dorind să scape de ea  apoi întrebarea care o chinuia cel mai mult… „Dar dacă am fost eu un copil rău, dacă i-am supărat eu de m-au dat ? De ce tocmai pe mine? Trebuie să-mi accept pedeapsa. Dacă aş fi un copil bun, mătuşa nu s-ar purta frumos cu mine ? Mătuşa…cum să-i spun mamă? Nu este mama mea…” Lena îi ceruse în nenumărate rânduri să-i spună mamă, de câteva ori o trăsese şi de păr din această cauză. Jocul limbilor de foc din vatră mângâiau cu blândeţe lacrimile ce-şi croiseră drum pe patru rânduri înnodându-se sub bărbia fragedă a Romeliei, prea timpuriu inundată în lacrimi amare. Tresări când în plită trosni un lemn de salcâm, îşi sterse repede lacrimile cu poala rochiţei şi băgă două degete în cazanul cu apă. Se încălzise.

      După înmuiatul rufelor, îşi şterse bine mâinile de apă, luă sacoşa cu sticle şi fugi repede la lăptăria din colţ, aşezându-se la rând. La cinci venea maşina  cu lapte. Reveni repede cu sticlele cu lapte, intrând în grabă în odaia ce îndeplinea atât rol de bucătărie, camera ei, a Romeliei, dar şi cameră de zi. Odaia nu era deloc frumoasă: tavanul scund, ferestrele întunecoase, pereţii coşcoviţi şi înnegriţi din cauza fumului. De când venise Romelia, însă, încercă să o facă cât de cât primitoare, având grijă să o menţină curată, ordonată, să şteargă praful permanent.

      Puse laptele la fiert şi aşeză pe ochiul alăturat fiertura pentru porc. Privea cum arde focul, gândindu-se la treburile pe care le are de făcut în acea zi, atentă să nu scape laptele în foc. Se obişnuise cu toate treburile casei şi le făcea cu toată inima, în acest fel nu mai avea timp să se mai gândească la ale ei.

     – Hm! Ce faci? Dormi cu ochii deschişi? Ai să scapi laptele-n foc, adormito! Nu pot avea nicio bază pe tine ? Ce mama naibii visezi acolo, copil prost? Ce mi-o fi trebuit? Şi capul Romeliei, avu o tresărire bruscă-nainte sub greutatea palmei Lenei, care tocmai îşi făcu simţită trezirea şi prezenţa în bucătărie.

        Romelia nu-şi putea exprima emoţia, durerea şi tristeţea nici prin cuvinte, nici prin lacrimi. Doar un sentiment de repulsie nemărginită începuse să-i invadeze sufleţelul încă crud, de câte ori Lena îi aplica aceste corecţii fizice şi verbale. Zicea ea, că:

         – Să ştii, că nu-ţi vreau decât binele!  Te educ pentru viitor, ca mâine te măriţi şi trebuie să ştii să învârţi toate treburile în gospodărie, să fii cuminte, supusă şi pricepută şi să nu vorbeşti prea mult. Auzi tu? Să nu vorbeşti prea mult. Mi-ai făcut cafeaua?

         Romelia găsea viaţa aşa dezgustătoare, încât avea zile în care ar fi preferat să moară, solidul ei echilibru triumfă, însă, şi ea îşi caută şi îşi află alinarea în muncă. Durerea îşi pierdea uşor-uşor din intensitate, potolindu-se, devenind oarecum calmă, meditativă. Avea acele momente în care se gândea :  ’’ De ce să aspir cu atâta râvnă la o fericire pe care nu o merit, pentru care nu sunt demnă? De ce să-mi doresc ceva, ce nu voi primi niciodată? Trebuie să mă mulţumesc cu ce am. Trebuie să-i uit pe cei ce nu m-au vrut. Nu m-au dat ei fără să se gândească, fără să privească în urmă, fără a mă mai căuta? Uită Romelia, uită fetiţo, mergi mai departe…trebuie!’’  Amărăciunea-i umplu ochii de lacrimi. Stătea cu coatele tremurânde pe pervaz, luându-şi capul în mâini; Ridică privirea către cer de parcă ar fi căutat răspunsuri, în imensitatea acestuia. Tresări, îşi şterse repede lacrimile, se uită în jur şi îşi reluă repede treburile. Oare nu o văzuse nimeni? Trebuie să fie mai atentă. Era unul din acele momente în care gândurile trecuseră peste puterile ei de a se controla. O copleşiră, dominând-o, deşi îşi impusese de teama Lenei, să nu se mai lase în plasa lor…

 Zilele treceau cu repeziciune după acelaşi program, munca în gospodărie, mâncare, curăţenie, spălatul rufelor, animale şi şcoală. De învăţat, Romelia putea învăţa doar noaptea după ce adormea Lena, fiind certată dacă o prindea, zicându-i că-i face pagubă consumând gazul din opaiţ.

      La şcoală, Romelia, afişa o mină veselă, ca şi când drama ce-o purta în ea nu-i rodea sufletul, ci dispărea ca prin farmec diluându-se în exerciţiile de matematică, în lecţiile de citire, în activităţile practice la care era foarte bună şi în toate celelalte activităţi în care se remarca cu uşurinţă. Era o fetiţă foarte cuminte şi deşteaptă iar în această privinţă, Lena nu avea motive să  se plângă. Aceasta nu mai făcea absolut nimic în gospodărie, transferând treptat toate responsabilităţile pe umerii Romeliei, iar Vasile care era mai toată ziua plecat, chiar dacă nu-i plăceau anumite lucruri, chiar suferea pentru neputinţa sa, laşitatea, lipsa de curaj de a lua atitudine, de a face ceva pentru biata fetiţă care-i era chiar dragă, fiindu-i milă de ea, însă de multă vreme nu mai putea spune nimic deoarece el nu reuşise niciodată să-şi impună voinţa în faţa Lenei.

         

         Aşa au trecut ani la rând, Romelia, terminase clasa a noua, era o fată nu prea înaltă, bine construită, cu trăsături fine, chiar frumoase, blondă cu ochii mari verzi, gene mari, sprâncene arcuite, gura cu buze pline, cărnoase, nasul puţin cârn şi pomeţii obrajilor ridicaţi şi cu un roşu ce-şi făcea permanent apariţia, la cea mai mică emoţie, trădând cuminţenia şi sensibilitatea fetei, subliniind şi accentuând o dată în plus frumuseţea acesteea. O fată tăcută, însă deosebit de descurcăreaţă şi vrednică,  care se obişnuise să rezolve toate problemele din gospodărie şi după care se uitau mulţi băieţi, dar şi multe femei din cartier care o văzuseră crescând şi se gândeau că ar fi o partidă bună pentru băieţii lor.

      Anii care au trecut, trăind, suferind, amintindu-şi, încercând permanent să înţeleagă, au făcut ca durerea Romeliei, să-şi piardă din intensitate, potolindu-se, devenind egală…

Într-una din zile, Romelia se întorcea de la Întreprinderea de drumuri şi poduri Craiova, unde lucra tatăl său, Vasile, ca manipulant. De când începuse vacanţa de vară, devenise un obicei să bată zilnic acest drum, cu voia ori fără voia ei,  pentru a-i duce de-ale gurii la prânz. Era unul din puţinele momente ale zilei, în care biata fată se simţea, totuşi, mai bine. Putea să fie relaxată, sinceră, să se manifeste spontan, fără teama de a se trezi lovită, jignită sau trasă de păr, ba chiar putea râde de glumele stângace ale  lui Vasile. Împărţeau momente scurte de fericire, când erau doar ei doi, ca pe o binecuvântare. Îi lega acelaşi sentiment de frustrare pe care îl trăiau în prezenţa Lenei.

Mergea agale pe Calea Severinului, cu capul în pământ, gândindu-se ce treburi mai are de pus la punct când va ajunge acasă. Era destul de concentrată şi, cu atât mai mult, se sperie puternic în momentul în care se lovi brusc de un obstacol. În momentul impactului, în urechi îi răsună vocea răguşită, şoptită ameninţător, a unui bărbat, care, fără să ezite, o îmbrăţişă brutal în fracţiuni de secundă, plasând lama lucioasă a unui cuţit în pieptul ei, între sâni, neîncetând să privească agitat împrejurimile.

– În sfârşit, păpuşică, jigodie mică! Azi mă voi înfrupta din dulceaţa ta… Mmm! Nu care cumva să-ţi treacă prin cap să ţipi, să zici ceva, că te fac bucăţi, ai auzit? Ssst! Să fii cuminte şi Gogu te va iubi de n-ai să uiţi o viaţă-ntreagă. De o faci pe târfa cu mine, praf te fac! Mmm! Da’ ce carne tare ai şi ce merişoare! Fire-aş al naibii, abia aştept să muşc din ele!

Mâna stângă, negricioasă şi murdară, îi frământa violent sânii fetei, trecând de la unul la celălalt, în timp ce ochii lacomi le urmărea tremurul sub bluza subţire de vară.

Şocată şi speriată, Romelia se blocase în primele câteva clipe, fără să-şi dea seama cum să reacţioneze. Ochii îi rămăseseră aţintiţi pe lama cuţitului ce-i împungea pieptul, manipulat cu  îndemânare şi repeziciune de mâna negricioasă de la un sân la altul. Simţea doar durere şi scârbă. Rămăsese ca mută, înmărmurită de groază, ochii devenindu-i izvor de lacrimi. S-a dezmeticit şi a înţeles pericolul la care era expusă, în momentul în care bărbatul a prins-o de fese, trăgând-o puternic către el şi frecându-şi  trupul de al ei, înţepând-o în acelaşi timp cu lama cuţitului. Romelia icni cu groază…

– Ssst! Să nu ţipi! Să mergem, altfel te fac aici, că nu mai pot, zdreanţă! Eşti bună rău de tot! De când stau eu cu ochii pe tine…

– Lasă-mă în pace! Nu merg nicăieri! Ce ai cu mine, omule? răspunse Romelia plângând şi privind cu disperare în jur, sperând să găsească o posibilitate de a se salva.

Privirea ei, ce căuta peste umerii bărbatului, descoperi că în capătul străzii tocmai intrase o maşină de la Drumuri şi poduri.  Într-o clipă, Romelia se hotărî, potrivit planului ce-i venise în minte. Era convinsă că, în primul moment, distragerea atenţiei agresorului era unica sa şansă.

– Ba, vei merge şi încă cum! Doar că de nu vei vrea de bună voie…, vei vedea ce te aşteaptă, scorpie! o ameninţa bărbatul, scrâşnind din dinţi.

– Bine! Merg, dar dă-mi drumul, nu mă mai strânge! Nu putem merge aşa…

– Nu mă minţi? Te omor, dacă o faci! continuă tuciuriul să ameninţe privind-o  în ochi dur şi suspicios.

Inspirându-i încredere figura inocentă a Romeliei, după câteva clipe de gândire, el coborî uşor mâna în care ţinea arma albă, după care împinse fata, la un pas distanţă, pentru a avea spaţiu să-şi prindă cuţitul la cureaua gen centură. Romelia privi repede în direcţia maşinii. Aprecie că ar mai fi mai puţin de două sute de metri până la ei. Fără să mai stea pe gânduri, profită de clipa  de neatenţie a acestuia şi îl împinse cu amândouă braţele în umeri, în timp ce cu piciorul drept îl lovi puternic între picioare.

Tuciuriul se prăbuşi la pământ icnind greu. În timp ce se zvârcolea cu mâinile între picioare, strângându-se covrig şi urlând de durere, Romelia o rupse la fugă pe mijlocul străzii, în direcţia din care venea maşina. Un scârţâit puternic de roţi făcu sângele fetei să-i  îngheţe în vine. Mastodontul se opri foarte aproape de ea, înţepenind. Sleită de puteri în urma şocului şi a spaimei prin care trecuse, simţind că a scăpat de starea de pericol, dar realizându-i amploarea, urmările ce aveau să-şi pună pecetea pe viaţa sa, fata eliberă ultimele resurse de adrenalină văzând maşina la doar câţiva paşi de ea şi căzu în neştire, topindu-se pe picioare ca o lumânare.

– Fir-aş al naibii! Ce-i asta? înjură tânărul şofer din dosul volanului mastodontului. Ce-i cu nebuna asta? se întrebă el, nedumerit şi furios,  coborând din maşină şi îndreptându-se către Romelia, care zăcea nemişcată pe caldarâm. Măi fată, tu eşti nebună? Ce mama naibilui te-a apucat? Vrei să te sinucizi? Vrei să mă bagi în puşcărie? Ridică-te naiba odată, că doar nu te-am lovit! Tu nu auzi? Ce-i cu teatrul ăsta? Ridică-te! Măi…, ce-i cu tine?

Niciun răspuns nu primi din partea ei. Fata zăcea ca moartă pe pavelele de piatră, fără a schiţa nici cel mai mic gest. Paloarea de pe faţa ei frumoasă, încadrată de părul blond, răvăşit, ce-i cobora pe umeri, liniştea genelor lungi şi buzele întredeschise, l-au făcut pe şofer să rămână pentru o clipă nemişcat, să fie cuprins de o stare ciudată de linişte, de calm inexplicabil. Se frecă la ochi, parcă pentru a se convinge că fata chiar există, acolo, pe pavele şi nu este o arătare. Când a privit-o, din nou, s-a dezmeticit. „Tâmpitule!” se apostrofă în gând. Se  aplecă, o prinse şi o scutură cu putere de umeri, strigându-i.

– Măi, fată! Trezeşte-te! Ce ai?

O plesni uşor cu palma peste obraji.

– Hei! Trezeşte-te!

Amintindu-şi că are o ploscă cu apă la maşină, dădu fuga şi luând-o în grabă de sub scaunul maşinii, reveni şi stropi abundent obrajii fetei, continuând să o strige.

Romelia a tresărit. Dând semne de trezire, îşi mişca genele lungi, deschizând ochii mari, verzi, de culoarea smaraldului, dar speriaţi la vederea omului din faţa ei. Încerca să-şi amintească, dar nu reuşea. Cu teama şi groaza ce-i stăpânea întreaga fiinţă încă de mai înainte, îl izbi puternic în piept cu pumnii strânşi, dintr-un instinct de auto-apărare.

– Nuuu! Lasă-măă!

Tânărul, care stătea sprijinit pe un genunchi, luat prin surprindere, căzu pe spate dezechilibrându-se. Se ridică cu greu, în timp ce Romelia sări în picioare îngrozită, privind în jur, parcă căutând o portiţă de scăpare. Întorcând privirea către tânărul ce se uita cu surprindere la ea şi care păstra o anumită distanţă, Romelia realiză că omul nu seamănă nici pe departe cu agresorul ei. Acesta era şaten, cu ochii de un albastru azuriu, cu trăsături frumoase şi, în ciuda hainelor de lucru pe care le purta, părea un băiat îngrijit. Iar vocea ce o auzise vorbindu-i, deşi fermă, autoritară prin tonul cu care-i cerea să-şi revină, nu avea acel şuierat ameninţător, din contră, ascundea o blândeţe, o căldură ce-i pleca de undeva din interior. Fata izbucni în plâns. Un plâns amar, nestăpânit, un plâns despre care nici ea nu ştia pentru ce-l eliberează. Era spaima celor prin care trecuse, dar şi ruşinea pentru modul nedrept în care se comportase faţă de acest om, care dorise doar să o ajute şi care se dovedise a fi salvatorul ei.

– De ce plângi? Te-ai calmat? Poţi să-mi spui cine eşti şi ce s-a întâmplat? Ce ai păţit? O întrebă tânărul, calm, cu voce blândă, dar păstrând distanţa, nedorind să o sperie, prin apropierea sa. Eu sunt Petru. Ilie Petru şi lucrez ca şofer pe maşina Intreprinderii de Drumuri şi poduri din Craiova.

Printre sughiţuri de plâns, cu faţa inundată de lacrimi, semn că abia acum elibera toată tensiunea acumulată, tremurând din toate încheieturile, fata abia reuşea să articuleze cuvintele, privirea fugindu-i involuntar într-o anume direcţie, o zonă care încă îi inspira teamă.

– Ro… Romelia, mă… mă numesc. Romelia Petrescu, fiica lui Vasile Petrescu, manipulator la Drumuri şi poduri… Fusei la tata, cu de-ale gurii…

– Fata lui nea Vasile? Fire-aş al naibii! Şi ce păţişi? De ce eşti aşa speriată? Cine, ce îţi făcu?

– Veneam de la tata ca de obicei şi… Romelia îi povesti cu lux de amănunte toată întâmplarea. Petru îi spuse să urce în cabina maşinii, iar el prinse un levier în mână şi se îndreptă către locul unde fata îi relatase că s-a petrecut agresiunea. N-a găsit pe nimeni. Se vede treaba că individul îşi revenise şi, văzând că poate fi descoperit, spălase putina fugind din zonă. În graba sa, scăpase cuţitul, care îi căzuse de la centură, probabil, atunci când căzuse şi el pe caldarâm, în urma loviturii precise aplicată de Romelia.

Intors la maşină, Petru i-a spus fetei să nu-şi facă griji că individul a dispărut. Apoi, a continuat:

– Nu-ţi fie teamă, oricum nu te voi lăsa să mergi singură nicăieri. Spune-mi! Unde vrei să te duc? Unde locuieşti?

Romelia îşi aminti brusc de Lena. O va ucide! Dacă află ce a păţit, o va acuza de toate relele pământului, nu va mai avea zile bune cu ea.

– Trebuie să mă duci la tata. Da, la tata la serviciu, el va şti ce-i de făcut, el mă va înţelege…, continuă fata, îngândurată, mai mult pentru ea decât pentru Petru, care o privea uimit. Era atât de frumoasă, de inocentă! În acelaşi timp, părea atât de misterioasă, de matură în gândire, iar în sufletul ei de copil părea că se dă o luptă între forţe foarte puternice, contrare, inegale. Un copil şi un adult ce-şi disputau întâietatea.

Mă duci odată ori nu? Ce rămăseşi aşa? Vocea autoritară a Romeliei îi întrerupe brusc şirul gândurilor, trezindu-l cu forţa unei găleţi de apă turnată direct în creştetul capului.

– Da, desigur! Sigur că te duc, n-ar fi, totuşi, mai bine să te duc acasă?

– La tata, am spus. Să mergem!

– Bine, bine…, mergem.

Ajunşi la Întreprinderea de Drumuri şi Poduri, când a văzut fata şi i s-a relatat toată povestea, lui  Vasile i s-au înmuiat picioarele. Înjura de toţi sfinţii şi chiar a intenţionat să-şi părăsească locul de muncă pentru a căuta şi identifica agresorul. Cu greu l-au liniştit fata şi Petru, spunându-i că acesta nu a mai fost de găsit în zonă. După ce s-a calmat, au luat hotărârea să nu-i spună nimic Lenei, iar Romelia să nu mai vină cu mâncare la el. Petru a reacţionat imediat, realizând că dacă fata nu mai vine însemna că nu o va mai putea vedea.

– Nea Vasile, dacă nu-ţi este cu supărare, auzii din întâmplare discuţia, nu crezi că dacă fata n-o mai veni, nevasta dumitale îşi va da seama că ceva se întâmplă?

– Mă Petru, mă băiete, fire-ai al naibii, tu! Ştii că-ţi merge mintea bine? Ş-apoi, la cum îi muierea mea de-a dracu, nici ăla n-o poate duce de nas. Uite că ne-am împotmolit…, cum să facem s-o dăm bine? Nici fata n-o mai pot pune în pericol, dar nici cu Lena nu ştiu cum s-o scot la capăt. Dacă află, îi vai ş-amar de fătuca asta, dar şi de mine! De-l aflu pe nenorocitul ăla, unde-i stau picioarele-i voi pune capul! Baragladină nenorocită, să-mi sperie mie copila? Doamne Dumnezeule, îţi mulţumesc că mi-ai salvat copila şi iartă-mi gând rău şi vorba cu păcat!

– Nea Vasile, de nu-i cu supărare, eu mă gândii la o soluţie, ar putea merge şi toate să fie bune…

– Ia s-aud, mă, Petru!

– Dacă am stabili o anumită oră când să iasă fata la stradă cu d-ale gurii şi eu aş trece, aşa ca din întâmplare, că tot circul toată ziua şi aş lua-o cu maşina, ce zici?

Vasile, scărpinându-se în cap peste bască, răspunse precipitat, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă:

– Mă băiatule, eşti dat naibii! M-ai scos din griji, dar trebuie să fim cu mare băgare de seamă! De ne află muierea, ne-am dus pe copcă, toţi.

Zis şi făcut. Totul mergea conform planului. În fiecare zi, la ora stabilită, Romelia  ieşea cu trăistuţa cu mâncare în colţul străzii Tufănele, un loc unde nu era cunoscută. Petru apărea cu maşina, fata urca şi-i ducea mâncarea tatălui său. La întoarcere, o lăsa în acelaşi loc. Timp de mai bine de o lună şi jumătate au făcut zilnic acest drum împreună. Deveniseră buni prieteni. Tot drumul, dus-întors, vorbeau încontinuu, se tachinau, râdeau, distrându-se din cele mai ciudate şi mai neînsemnate lucruri. La un moment dat, Romelia i-a spus că are senzaţia că au crescut împreună şi că i-ar fi plăcut să-i fi fost frate mai mare. Rostind aceste cuvinte, o umbră a acoperit chipul ei frumos, senin, întunecându-l cum se întunecă pământul atunci când, în mijlocul verii, un nor negru de ploaie se interpune între el şi soare.

Petru a privit-o, sesizându-i tristeţea, durerea pe care încerca, cu greu, să şi-o stăvilească.

– Vrei să vorbeşti despre ce te apasă?

– Nu! Poate altădată…, nu sunt pregătită, nu pot.

– Bine. În altă ordine de idei, ca să ştii şi tu…, eu nu mi-aş dori asta.

– Ce? Ce nu ţi-ai dori? Întrebă Romelia, curioasă, făcând ochii mari?

– Să-mi fii soră mai mică…

– De ceee?!

– Hm! Să vedem! Pentru că…

– De ceeee?! Spune-mi odată!

– Pentru că nu aş putea să stau mereu lângă tine, să te văd toată ziua, să te cocoloşesc, să te apăr, să te ştiu că eşti sora mea, să te iubesc, doar, ca pe o soră. Na, că am spus-o! exclamă el şi continuă profitând de faptul că Romelia amuţise, privindu-l năucită. Da, Romelia, draga mea, să nu te sperii şi te rog să mă asculţi până la capăt. Eu cred şi nu doar cred, sunt sigur că te iubesc. Ştiu că pentru tine este un lucru nou, neobişnuit, s-ar putea să te sperie, să nu îl înţelegi la vârsta ta, ai doar cinsprezece ani, eu am douăzeci. Nu-ţi cer decât să-mi permiţi să te iubesc, aşa cum am făcut-o şi până acum, în tăcere, şi să-mi dai voie să te rog un lucru simplu, esenţial pentru mine,  anume de a mă aştepta, să nu te măriţi! În septembrie voi pleca în armată, voi sta un an şi patru luni. Până mă întorc, vei împlini vârsta legală pentru a ne putea căsători, vei avea şi timpul necesar să înţelegi această situaţie şi sper, sper din tot sufletul, să mă iubeşti şi tu.

Romelia, cât timp a vorbit Petru, a ascultat liniştită. Deci asta era. Ceea ce simţea ea pentru Petru însemna iubire. Acum se explica totul. Nopţile ei de nesomn, gândurile care-i fugeau mereu în întâmpinarea lui, momentele în care visa cu ochii deschişi şi imaginea lui prezentă peste tot pe unde mergea şi se întorcea, toate purtau un singur nume: Iubire. Era îndrăgostită de Petru şi ea, ca proasta, credea că doar lipsa unui frate, o face să trăiască aceste lucruri frumoase alături de el. Stomacul îi tremura şi era fericită că Petru i-a clarificat lucrurile, fără a-şi dea seama cât era de  necesară această clarificare pentru ea…

Va urma…