Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » Eugen Oniscu: SFATUL UNEI MAME

Eugen Oniscu: SFATUL UNEI MAME

După obiceiul pe care și-l formase de-a lungul timpului, și în acea dimineață Florian Pârvu plecă de acasă spre munca sa. Trăia de câțiva ani în Berlin, împreună cu soția sa și cei trei copii ai lor. După ce lucraseră mai mulți ani în Italia, pentru binele copiilor, aleseseră să emigreze din nou, pentru că credeau că copii lor își puteau făuri un viitor minunat în Germania. La început când pășise pe teritorul Germaniei lucrurile nu merseseră prea bine, datorită faptului că nu știa limba germană și fusese exploatat de unii intermediari români. Probase diferite munci, de la curățenie la hotel, la șofer pe o furgonetă unde avusese sarcina de a repartiza pachete. Dar toate acele munci fuseseră chinuitoare și nu îi aduseră prea mari satisfacții și nici bani prea mulți. Apoi reuși să învețe limba germană, nu foarte bine ci doar atât cât să se descurce, să poată comunica și să înțeleagă ceea ce i se spunea la muncă. Reuși să găsească de muncă la o firmă mare de curățenie, unde era foarte mulțumit de modul cum era tratat de șefi și de colegi. Acolo lucra cu niște mașini făcând curățenie prin hale. Era plătit bine, și pe lângă abuzurile despre care auzea că au parte unii emigranți la alte firme, locul lui de muncă i se părea foarte bun.

De asemenea soția lui lucra la un azil de bătrâni, fiind plătită destul de bine. Scăpaseră din ghearele necruțătoare ale intermediarilor care îi luau pe noii sosiți la muncă și îi exploatau pe un salariu de mizerie, și uneori ținându-i la negru. Aveau un apartament închiriat destul de confortabil, ba mai mult de atât reușiseră să-și termine și casa din România, ce de ani buni o aveau în construcție. Într-o oare care măsură lucrurile în viața lor începuseră să se așeze pe un făgaș normal. Florian începuse să fie mulțumit de viața lui, și nu se gândea să se mai întoarcă în România. Avea mulți prieteni în țară ce îl sunau și îi explicau situația proastă în care se găseau, rugându-l să le caute un loc de muncă în Germania. Pe unii reușise să-i ajute, în schimb alții nu înțelegeau oricât le explica el că fără limba germană nu aveau sorți de izbândă.

Ca de obicei și în acea dimineață, urcase în tramvaiul ce trebuia să-l ducă până în apropierea halei unde avea de muncă în cursul acelei zile. La una din stații observă că o femeie ce avea în jur de treizeci și cinci de ani urcă în tramvai împreună cu băiatul ei de doisprezece ani. Acea femeie îi atrase atenția pentrucă vorbea în limba română cu băiatul ei. Și ca de obicei atunci când în lumea multiculturală a Berlinului auzea pe cineva vorbind românește tresărea și devenea atent. Se întreba mereu: ,,Oare ce fac pe aici ceilalți români și ce preocupări au?”

Acea femeie împreună cu copilul ei se așeză în preajma lui. La un moment dat femeia continuă discuția ce o începuse cu băiatul ei încă din stația de tramvai:

– Așa că învață, ține-te de carte să nu ajungi un muncitor exploatat de patroni și să o duci greu în viață. Precum atâți emigranți români ce sunt puși să facă munci grele în abatoare, pe șantierele de construcții, la curățenie, la îngrijit bătrâni, sau prin fabrici. De aceea ține minte ce îți spun pentru a nu avea parte de o viață de muncă chinuitoare, învață. Pentru ce să te chinui în viață, când poți dacă termini școala, și apoi o facultate, să o duci bine având un bun servici. Și apoi să nu uiți un lucru, orice problemă ai avea cel puțin nouă părinților tăi spune-ne adevărul pentru că noi te putem ajuta și îți dorim tot binele din lume…

Toată buna dispoziție a lui Florian se spulberă deodată și rămase pe gânduri. După ceva timp acea femeie coborâ cu băiatul ei, care în tot timpul cât mama sa îi vorbise fusese foarte atent. Florian privea pe geamul tramvaiului toată acea forfotă a marelui oraș ce părea asemenea unui gigant trezit la viață după o noapte de somn. Și tot cadrul era îmbrăcat în frumosul veșmânt al toamnei, ce cu mireasma ei aducea bucurie în inimile oamenilor.

În acele momente Florian își aduse aminte de o întâmplare din anii de liceu. Cuvintele acelei mame îl determinaseră să-și aducă aminte. Cum într-o zi de iarnă goală, nu se dusese la ore și după ce se plimbase prin oraș, mersese la cinema pentru a vedea un film de aventură. Însă era coadă la bilete, așa era pe timpul comuniștilor oamenii stăteau la coadă și pentru a vedea un film, de fapt la aproape orice se stătea la cozi. Viața nu era posibilă pe atunci fără interminabile cozi, și asta era probabil o formă a comunismului de ai umili pe oameni și a le călca demnitatea în picioare.

În acea zi când aștepta să-și cumpere bilet la film, pe bulevardul din fața cinematografului văzu trecând câțiva colegi de clasă ce mergeau spre casă după ce își terminaseră cursurile pentru acea zi. În acele momente lui i se făcuse rușine, își dădu seama că ar fi trebuit în acea dimineață să fi asistat și el la cursuri. Își dădu perfect seama că greșea procedând astfel, și că ar fi trebuit să se apuce serios de carte. Însă nu o făcuse și continuase să absenteze nemotivat de la liceu.

Odată erau câțiva ce în timpul orei de matematică pe care o aveau cu diriginta lor, jucau fotbal în curtea liceului. Diriginta trimisese pe un coleg de-al lor să-i cheme de pe terenul de fotbal. Însă ei erau atât de absorbiți de jocul lor, încât atunci când acel coleg le comunică că diriginta îi așteaptă în clasă unul dintre ei spuse:

– Bine mă, dar tu când ea te-a trimis după noi nu i-ai spus că are mult de așteptat, așa că intră în echipa noastră că suntem cu unul în minus…

În timp ce ei râdeau, acel băiat ce venise să-i cheme se puse și el să joace fotbal. Mai trecu un sfert de oră timp în care jucară nestingheriți fotbal. Apoi diriginta lor îl trimise pe fruntașul clasei după ei. Acesta le spuse că diriginta îi cheamă în clasă și va fi rău de ei dacă nu se duc, pentru că vor avea nota scăzută la purtare. În câteva minute opriră jocul de fotbal și merseră cu toții în clasă. După ce îi opri pe toți în picioare în fața clasei, diriginta le ținu morală. După care se apropie de colegul lor ce venise prima dată să îi cheme și se alăturase jocului, spunându-i:

– Neisprăvitule, ce ai în capul ăla, te trimit să-i chemi și tu te pui să joci fotbal cu ei, de nimic nu ești capabil…

Toată clasa izbucni în hohote de râs. Și așa procedă cu fiecare dintre ei oprindu-se în dreptul fiecăruia și dându-le anumite mustrări. Când ajunsese în dreptul lui îi spuse:

– Florian eu îți prezic ție viitorul, tu nu ești băiat prost ci din contră, tu poți să înveți dar nu vrei. Ai putea să fii printre cei mai buni elevi ai clasei dar tu te complaci într-un stil de viață ce te distruge, de aceea cred că tu în viață vei ajunge un vagabond.

Stând la geamul acelui tramvai, prin mintea lui Florian se derulau toate acele amintiri din anii de liceu. Când singur dădu-se cu piciorul la atâtea ocazii ce le avusese pentru a învăța. Pe de altă parte era adevărat că nici părinții lui nu se ocupaseră de el, și nu îl îndemnaseră prea mult la învățătură. Oare era asta o scuză? Nicidecum.

Un vagabond totuși nu ajunsese. Dar ce era în realitate? Doar un muncitor cu brațele, unul din cei mulți ce trudeau pe teritorul Germaniei pentru o bucată de pâine. Asta ajunsese, era o realitate dură ce îl lovea puternic, provocându-i procese de conștiință. Apoi se gândi la Vlad un coleg de- al său de muncă din Moldova ce avea terminată facultatea de contabilitate, și cum în Germania nu îi erau recunoscute studiile, muncea ca și el la curățenie. Și mai cunoștea și alte asemenea cazuri. Își aduse aminte de un medic român ce prin Italia lucra în construcții și ceilalți muncitori râdeau de el. Dar cei drept acel medic se reabilitase mai târziu și putuse iar să profeseze medicina. În final ajunsese la concluzia că ar fi avut mult mai multe șanse în viață dacă s-ar fi ținut de învățătură. Și își puse întrebarea în forul său interior: ,,Oare ce aș fi ajuns în viață dacă învățam carte?” Își aduse aminte de unul din visele sale și anume acela de a fi căpitan în cadrul armatei și oftă. Da, greșise, pierduse mult în viață datorită faptului că nu fructificase ocaziile ce le avusese în copilărie și adolescență pentru a învăța.

Florian coborâ în aceea dimineață din tramvai. Pornind spre acea hală unde îl așteptau acele mașini în care trebuia să pună apă și diferite soluții, ce se foloseau la curățenie, și apoi să-și petreacă opt ore din acea zi muncind în zgomotul acelor mașini. Călca abătut pe covorul de frunze uscate, printre trecătorii de la acea oră a dimineții. Cu cine ar fi putut împărtăși durerea din sufletul lui, sau cum ar fi putut întoarce viața înapoi pentru a nu mai irosi în van anii de școală ce se scurseseră pentru el în zadar. Trist era faptul că nu se mai putea întoarce în trecut. Razele soarelui de toamnă îi mângâiau fața, însă el mergea în continuare posomorât. Deodată un gând îi lumină fața.

,,Dacă eu nu am ajuns departe în viață este datorită faptului că în adolescență m-am purtat cu iresponsabilitate, și recunosc că am făcut unele greșeli fatale în privința școlii. Dar cel puțin copiilor mei le voi făuri un viitor mai bun, chiar dacă voi munci pe brânci pentru asta. Da, ei trebuie să reușească în viață și pentru asta trebuie să-i învăț să biruie acolo unde eu am eșuat. Deci nu totul este pierdut.”

Apoi Florian avu putere să privească acel cer senin și să se bucure de razele de soare ce în acea dimineață scăldau totul în lumină.