Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » CEZARINA ADAMESCU: TĂCERI ZIDITOARE DE SUFLETE – DORINA OMOTA, Când tăcerile dor, Editura Izvorul Cuvântului, Buftea, 2017

CEZARINA ADAMESCU: TĂCERI ZIDITOARE DE SUFLETE – DORINA OMOTA, Când tăcerile dor, Editura Izvorul Cuvântului, Buftea, 2017

Bântuită ades de tăceri semnificative, prezente în toate volumele anterioare, ca emblemă a personalității sale, Dorina Omota, dă încă o probă acestei virtuți extraordinare, pe care o practică oamenii interiorizați, înclinați spre meditație, spre reflecție și spre respectul față de cuvânt, pe care nu-l lasă oricând la discreția acelora care iubesc mai mult sporovăiala, verbalismul, zgomotul care nu spune nimic. Tăcerea înseamnă și discreție și modestie și luciditate, daruri cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Ea e înrudită și cu răbdarea și toleranța. Dar aceasta, nu înseamnă că nu au nimic de spus, dimpotrivă. Cei care o iubesc își aștern gândurile mult mai bine în liniște, decât în vacarm. Metafora din titlu este și ea deosebită. Un om când e fericit, nu tace, mai degrabă strigă, râde, dansează, sare în sus de bucurie. Tristețea tăcerii o simt cei care suferă, fie fizic, fie psihic, fie participând afectiv la durerea celor din jur. Ori sunt înclinați spre visare. Tăcerea este empatică, altruistă, adună stări și le împărtășește. Este ca o ladă de zestre unde poți găsi fel de fel de podoabe: lacrimi, dureri, suspine, surâsuri, mângâieri, scrisori de iubire, așteptare.
Cine are curaj să deschidă lada, se va împărtăși cu toate acestea, cu arhiva sentimentală a celor care au adunat acolo, amintiri, nostalgii, regrete.

În cel de-al doilea volum al său de poezie, Dorina Omota dorește să ajungă ”Dincolo de tăcere”, să vadă ce se ascunde acolo. Și întreprinde o călătorie inițiatică în acest spațiu magic, plin de taine și adânci înțelesuri. Dorina Omota cultivă o poezie de stare, de atmosferă. De data aceasta, la față de cortină, dar continuând ideea, Dorina Omota afirmă că ”tăcerea doare”, și își asumă ceea ce se află dincolo de ea, pătrunzând cu sfială în spațiul acela, ca într-un no land, un teritoriu al nimănui, dintre două tabere beligerante, unde gloanțele nu ajung, dar se aude strident, șuieratul lor amenințător, pe lângă ureche, și ești silit să te afli în mijloc, fără apărare, la discreția primejdiei, venită din toate punctele cardinale. Chiar și ”orele dor”, și ”visele dor” și șoaptele, ca și tăcerile. Privirile sunt pustii, ”gândul va țipa”,”durerea răbufnește”,”lama deznădejdii taie”.

Durere și plânset sunt coordonatele atmosferei poetice pe care autoarea le revarsă din plin în această carte. Motivate sau nu, aceste stări persistă și rareori, câte o rază de soare împrăștie norii sufletești.”în toamna asta ce mă doare”;”lacrimi de floare”;”ce greu îmi vine”;”îmi ascund iubirea-n șoapte”;”numai ruine / Din întunecata noapte”;”îmi plâng norii”;”ploi de dor torențiale”; ”zorii / Aisberg de ere glaciare…”, ș.a., iată doar câteva elemente aflate în aceeași poezie, care atestă înclinația autoarei spre tristețe, singurătate, lacrimi. Acestea revin și în poeziile următoare: regrete, nori de fum,”sufletul – un hău de scrum”; gânduri obosite, doar o tăcere. Cu toate acestea, poeta speră să se schimbe totul în bine: ”Am să învăț iar să zâmbesc / Pentru că toate-s…efemere…”(Și chiar dacă te mai iubesc). Conștientă de iubirea ei, autoarea a înțeles că e o dulce nebunie și s-a decis:”Și-acum ades din doruri țes Covor / de flori și poezie”(Condamnată să te-ador…)

Refăcând drumul ”presărat cu amintiri”, la care revine ”cu teamă și durere”, poeta regăsește ”doar clipe efemere / Acolo unde-a nins cu trandafiri”. Ea percepe tristețea naturii care participă la drama omului, într-o empatie perfectă:”Nu vreau încă o noapte fără tine / Și nici s-aud doar gemetele mării, / Plâng pescărușii în cor cu mine / Când te aștept la poarta înserării” (Până ce moartea ne va despărți…)
Tăcerea, atât de preferată de poetă, este uneori grea, alteori e complice, tăcerea poate să fie și suspectă și apăsătoare și chiar strivitoare. Tăcerea poate lăsa sufletul pustiu. Și privirile, la fel. Dar poate fi și gureșă, grăitoare, elocventă. Și nu în zadar, poeta spune: ”Acum privești spre nicăieri”, visul nu va mai sosi, oricât l-ai striga, pentru că, ”Uneori, regretele-s târzii…”

Dar dintr-o dată, poeta rupe cercul tăcerii, părăsește tonul grav, tânguitor și în ziua cea sfântă, făcând loc unui cântec de bucurie și slavă. Ea cheamă colindătorii care vin pe la porți, să intre în casă și să cânte:”Să primim cum se cuvine / Vestea lor cea minunată. / Fericirea-n prag ne vine Țineți / poarta descuiată. // Și măcar pentru o lună / Răului să-i facem vânt Apoi / să-mpletim cunună Din al / dragostei cuvânt. // Acum când colindătorii / Ne încântă cu-al lor cânt Iar / Crăciunu-mbracă zorii / Cu-al speranțelor veșmânt”(Primiți cu colindul?) Bucuria electrizează oamenii care se trezesc intonând colinde de naștere, de speranță, de glorie. E o bucurie care cuprinde întreg pământul, dar și cerul și tot ce există pe pământ și în cer și în ape.

O constantă a poeziei Dorinei Omora este dorința de a ieși la lumină, mai ales, atunci când simte că orbecăie prin întuneric:”O noapte sfântă, dulce ca un vis. / Neaua lucește, îngerii ne cântă…Și / în acest mirific Paradis / Colindul fericirii ne încântă. // La orice casă geamuri luminate, / E cea mai sfântă zi de sărbătoare / Azi s-a născut Isus, porțile toate, / Deschideți ca să intre veste mare. // Răsună pământul în trei cuvinte, / Sculați gazde, nu-i vreme de dormit / Coboară magii și cu daruri sfinte / Vin să se-nchine pruncului iubit! // Care’ntr-o isle undeva departe / Zâmbind înspre a stelelor lumină / Așteaptă să preschimbe-a morții carte Și / să aprindă flacăra divină…// Deschideți porțile, iubiți creștini, / Păstorii-n cântec ne aduc vestirea, / E noaptea-n care un omăt divin, / În albul pur îmbracă omenirea!”(Deschideți porțile iubiți creștini).

În altă poezii, Dorina Omota își ia adio de la paharul cu durere, decisă a-l arunca în hău pentru totdeauna.”E timpul să trimit înspre uitare / Bagajul ce mă leagă de trecut Și / să prefac în ploaie de petale / Tot ce m-a supărat și m-a durut!” Însă bucuria îndrăznelii nu durează mult și ea se întoarce la starea ei de dinainte, ca și când ar fi înlănțuită:”E timpul dar nu pot să fac nimic, / Tristeții nu-i pot pune gard N-am / cum să ies din întuneric, Pe / strada mea, luminile nu ard…”(Pe strada mea luminile nu ard…) Cu toate acestea, ea găsește soluția salvatoare de a ieși din impas (citiți: întuneric!) ”Dar îmi pot cumpăra din stele / O rază dacă stau și socotesc Iar / când sunt nopțile prea grele / Cu-a lor lumină să mă învelesc.”

Dar autoarea revine la starea ei din totdeauna: singurătatea. ”Prea târziu am înțeles / Că în locul fericirii / Într-o clipă am ales Doar / povara amintirii” (Singurătate…). Uneori, nici poeta nu exprimă ceea ce interpretează cel care citește. Ori, interpretările sunt diferite, în nuanțe subtile, așa cum subtile, sunt și cuvintele. Și abia după ce singurătatea s-a instalat pe deplin, poeta dă frâu liber amintirilor, trecutului:”La poarta stropilor de dor, Ce / curg din cerul disperării, / Purtate de zefiri în zbor, / Aștept sărutu-nfiorării. / Prin voalul amintirii cern / Frânturi din visele iubirii / Și-o lacrimă cade etern / Peste un ieri al fericirii”(La poarta amăgirii…)

De altfel, sentimentele poetei nu sunt întotdeauna ferme. Ea s-ar avânta într-o dragoste nepermisă, dar imediat, ceva o împiedică și se retrage, lăsând în urmă regretul ratării unei șanse. Cel mai bine ilustrată această șansă pierdută, se află în poezia: ”Dar cine poate ști?”:”Poate-ntre noi va fi doar o furtună / Sau poate o poveste de iubire / Pe care o vom petrece împreună, / Dansând pe clipe de nemărginire. // Sau poate încurcate labirinturi / De dor ascuns și doar de noi știut Și / ce vom face oare printre vânturi / Când vom afla că visul e pierdut? // Doar amintirea ce plânge în pustiu / Secunda-n care un destin a scris / Că niciodată iubită n-am să-ți fiu / Va mai rămâne din frumosul vis! // Dar cine poate ști ce va mai fi? / Eu totuși încă sper la o iubire / Și la un basm în care vom găsi / Măcar o șansă pentru fericire…”

Poetei nu i-a mai rămas decât să strângă în pumn cenușa unei iubiri care nu s-a întâmplat niciodată. Cenușa virtualei iubiri. ”Când văd al dragostei parfum / Fără tot ce-a avut divin Și / că nu pot de-atâta fum / Să plec dar nici să mai revin. // A plâns durerea cu taifun / Peste-al iubirii jurământ Și / cum mai pot eu să adun / Cenușa risipită-n vânt?”(Cenușa iubirii…)

Teama de o nouă iubire, de un nou început, dar și de consecințe, o face să ezite, atunci când i se ivește ocazia. Și nu se știe dacă va accepta sau nu provocarea, ori sentimentul acut al moralei o va împiedica și va rămâne doar cu jindul a ceva ce s-ar fi putut întâmpla:”Mi-a bătut iubirea la ușă / Dar nu puteam să o primesc, / Aveam în inimă cenușă Și / teama că o să greșesc. // Dar sufletu-mi șoptea-n albastru; / ‘Ai șansa să fii fericită…/ Și știi? Nu-i chiar așa dezastru, / De-ai să te lași din nou iubită!’ // Da, am să’ncerc încă o dată / Să umplu iar cu elixir divin / Pocalul trist ce viața toată Mi-a / fost umplut doar cu pelin”
(Mi-a bătut iubirea la ușă…)

Dornică de experimente lirice, autoarea încearcă specia, atât de muzicală a rondelului, dar și a sonetului. Și chiar reușește câteva rondeluri remarcabile. O trăsătură distinctă a personajului feminin, care este un alter-ego al poetei este așteptarea. Ea spune:”La dor sunt condamnată”, iar în această ipostază, nu are scăpare, trebuie să se lase pradă dorului până ființa i se umple de celălalt, de jumătatea ei. O altă ipostază poetică existentă în această carte este Dorul, legat empatic de iubire. Dorul există în toate, până și-n ploi, drept urmare, poeta a scris ”Sonetul ploilor de dor…”, în două variante.
De o profundă spiritualitate, poezia ”Cineva de Sus veghează…” despre Patima lui Isus Cristos pe cruce pentru mântuirea omenirii. E o poezie tulburătoare care pătrunde adânc inimile celor care o citesc:”Vuiește vântul tot mai tare, / Se-apropie o grea furtună / Și parcă văd trei cruci în zare Ce / vor o veste să ne spună. // Pe una-i cel făr’ de păcat, / ucis de-a spinilor povară, / cuiele-n palme i-au intrat, Iar / fața-i albă ca de ceară. // Martiru-i răstignit pe cruce / Apostolii plâng și oftează / Dar măcar unul nu s-ar duce Să / îl ajute…nu cutează!…// Dar cineva de Sus veghează / Și-a scris în cartea cu destine / că sacrificiul nu contează / Când poți cu el să faci un bine!”
Poezia ”Știu Doamne, c-am greșit…” este un fel de psalm de pocăință și mărturisire a greșelilor, așa cum specifică și titlul:”Am venit Doamne, la Tine. / Mai poți TU oare să mă ierți? Când / Ai motive să mă cerți, C-am / greșit și nu e bine. // E timpul să-ți mărturisesc / Că m-a cuprins un negru hău / Și am făcut tare mult rău / Rănind pe-acei ce îi iubesc. // Chiar dacă deseori greșesc Tu / știi ce e-n sufletul meu / Și cât mi-e cugetul de greu / Când tai cu vorba sau jignesc. // Regrete vin dar prea târziu / Și să îți spun cât mă căiesc Pentru / tot ce înfăptuiesc / Nu am cuvinte să-ți descriu. // Mai poți TU oare să mă ierți, Când / când ai motive să mă cerți?”

O notă de specificitate a poeziilor Dorinei Omota: ea are un alt mod de a delimita versurile în strofă, în sensul că așează în versul dat, după o mică pauză, un cuvânt din versul următor, pe care-l scrie cu majusculă, ca să existe o continuitate, și o unitate a strofei. La fel de bine putea păstra și forma clasică a strofelor, dacă tot a abordat stilul versificației. Dar aceasta e o noutate în poezie, să sfârșești versul și apoi să mai adaugi, în continuarea lui, un cuvânt din versul următor (scris de această dată cu minusculă).  Iubirea senzuală, pătimașă, este exprimată în poezia:”Sărutul din zori…”:”Vine spre noi o dulce noapte Și-n / Toamna viselor târzii, Voalul / Tăcerilor din șoapte Îmbracă / gându-n poezii. // Sărutul zorilor cu rouă / În amintirea ne-a aprins, Un / dor nespus de viață nouă Cu / focul dragostei nestins. // Un curcubeu se scaldă-n zare / În valsul roșului amurg Pe / clipele nemuritoare / În care doar săruturi curg. // Și din al stelelor alint / Îmbrățișarea ta fierbinte Îmi / face sufletul un cânt / De dragoste fără cuvinte!”

Altădată, poeta se trezește din amăgire și constată că iubirea nu e decât de un vis. Tonul aici este elegiac, nostalgic peste poate: ”M-am retras iubire, în singurătate / Nu mai vreau doar vise ce devin coșmar, / Nici să strâng în brațe vântul care bate Cu / tăceri absurde și cu gust amar. // Și vine iar seara și nu pot a-ți / spune / Cum sfâșie dorul zdrențele din suflet Sau / cum caut moartea cu o rugăciune, / Să-mi elibereze ochii grei de plânset // Tu nu vezi iubire cât de-aproape-i / toamna / Și curând copacii vor fi triști și / goi, / Frunzele iubirii le usucă doamna, / Ce ușor mă duce unde nu sunt ploi // Suntem doi străini pentru / totodeauna / A fost doar un vis tot ce s-a’ntâmplat Dar / poate că-n Rai vom primi cununa Care pe / Pământ ar fi fost păcat”.(Tu, eu și un vis…)

Rondelurile pe care le încearcă poeta sunt toate, de iubire, dezamăgire, dor și speranță. Ele respectă schema clasică și sunt bogate în figuri de stil, fiind corecte din punct de vedere prozodic. Aceeași notă de originalitate în forma versurilor. Ex.”Oriunde-n lume ne-am muta / Chiar și în bolțile cerești, Visul / ucis de legi lumești / Doar gându-l va mai săruta. // Zadarnic vom mai căuta / Îmbrățișări dumnezeiești, / Oriunde-n lume ne-am muta / Chiar și în bolțile cerești. // Trecutul drag de l-am scruta / Tot nu îți sunt și nu îmi ești, / Nici să clădim alte povești / Nimic nu ne-ar mai ajuta, / Oriunde-n lume ne-am muta” (Nu îți sunt și nu îmi ești).

Poeta trăiește în vers, toate etapele iubirii: ispita, dorința, împlinirea, pasiunea, despărțirea, regretul, absența. Atâtea fațete ale aceluiași sentiment, prea lesne schimbător. Cert este că iubirea nu e veșnică, nici măcar în amintire. Toate se estompează, se pierd până nu rămâne nici urmă de ele.
Nu lipsesc din volum și expresii argotice precum:”mă privește ca pe-o toantă”,”fugind ca o nebună de iubire”;”clipa trece ca nebuna”,”râde pervers”;”compromisului dă-i fâs”;”mă ia cu draci de supărare”;”ucizi speranțele la greu”; ”simple baliverne”; uneori amestecă și câteva ziceri populare sau proverbe:”Cu-o floare nu faci primăvară”; ”Pe drumul vieții sunt și mărăcini”; ș.a.
Versuri memorabile:”Și am atâtea stele-n buzunare / Că pot aprinde flacăra divină”;”Iar ruginiul frunzei de cais Ne / fie pătură în noapte”;”Iar spaima ne-a tăiat avântul / Precum o lamă de cuțit”.
De ce spune poeta:”Mie mi-a rămas întunericul”. Poate din prea multa nevoie de Lumină? Altădată spune:”Lumina s-a stins Și-i / de neaprins”. Pentru ea, iubitul este ”dulcea mea himeră”, dar, în același timp, spune: ”Dar / nu mai doresc Vrajă / efemeră…”(Încă te mai caut…)

Într-un moment anume, poeta stă ”La taifas cu Moartea…”: ”Din ceruri emană doar fum Se / plimbă Moartea pe drum. / O chem să vină la mine / Se uită ironic, nu vine…//Nu vreau să mă lase aici, / Rănită de-al șnurului bici, Croit / din vorbe tăioase / Și zâmbete mincinoase. // Și simt că sufletu-mi moare, De / scârbă și de oroare. / Nebună să fiu îmi doresc / Ca să scriu tot ce gândesc. // Du-mă sau dă-mi alinare / Ori doar o iluminare, Nu / vezi că hula mă-mpinge / Spre răul ce mă învinge?”
O poezie copleșitoare, vădește starea îngrozitoare a celor ce trăiesc în străinătate și muncesc din greu pentru o bucată de pâine. Și care ar da totul, ca să fie din nou acasă, cu ai lor:”A mai trecut o sărbătoare / Tot slugă-s în străinătate, / Fă Doamne în lume dreptate, Nu- /mi lăsa lacrima ce doare. // Singurătatea mă apasă / Și clipa-mi este tare grea / Văd fericirea-n preajma mea, De / mine nimănui nu-i pasă. // Nici primăvara de afară / În verde crud cu pomii-n floare, Nu- / i ca la noi și-n loc de soare Nori de / tăceri mă înfioară…// Ce mult aș vrea să fiu acasă, / Dar sărăcia e prea mare Și / pentru-un pic de bunăstare, / Mâncarea gust amar îmi lasă. // Mi-i dor de vorba noastră dulce, / De prieteni și de toți vecinii, Aici / simt zilnic mărăcinii / Și sunt precum Isus pe cruce”(Străinătate, cruce grea…)
O frumoasă poezie este închinată memoriei lui Adrian Păunescu:”Poemul tău vrăjește universul / Deși te-ai dus pe pajiște de cer / Unde înveți și îngerii că versul, E / dragoste și viață și mister. // Numai prin tine ruga cea fierbinte, / Pentru părinți ce mor cu un suspin / Având suflet amar de necuvinte În / gândul meu le-aud poet divin. // Cu tine amintirile mă cheamă / Spre sala plină de ascultători / Iar versurile plâng și îi blesteamă / Pe toți corupții și pe-asupritori. // Prin tine doar, iubite Păunescu, Eu / m-am îndrăgostit de poezie / Tu și Bacovia și Minulescu / Sunteți idolii mei pe veșnicie!”(Dor de Păunescu…)

Visul și realitatea sunt două stări omenești distincte, dar uneori, se amestecă, trec unul în celălalt. Oricum, realitatea e mai urâtă decât visul:”Visez uneori / Că-n lume-s doar flori / Dar când mă trezesc / Buruieni zâmbesc. // Visez uneori / Doar cer fără nori / Dar când mă trezesc / Tunete trosnesc. // Visez uneori / Dar adeseori / Visele îmi mor / Și atunci mi-e dor”(Vise și speranțe).
Ce-i mai rămâne atunci omului? Să accepte realitatea așa cum este, deși nu-i pe potriva lui? Să nu mai viseze? Să-și pondereze visul și să-l facă aidoma acelei realități pe care o respinge?
Poeta pune accent pe virtutea prieteniei, atunci când aceasta e sinceră. Dar, de cele mai multe ori, rămâi dezamăgit, atunci când prietenul/prietena uită, ori se fac că uită de tine și, pentru o vorbă în vânt, renunță la prietenie și la tot ce v-a legat. E mai trist ca o trădare în dragoste.

O privire lucidă, scoate la iveală realitățile de astăzi cu care trebuie să se confrunte românul în propria țară și atunci, sătul de nevoi, ia calea pribegiei în altă țară. Sunt poezii protestatare, pline de mânie îndreptățită și de revoltă socială. Acestea sunt:”Bat clopote…dar bat a jale!”; ”Azi regretul ne apasă…”; ”Străinătate, cruce grea…” ;”Ai milă Doamne, de români”. În toate, poeta pledează pentru demnitate, omenie, împotriva corupției și a jafului din țară. Pentru toate acestea, poeta adresează lui Dumnezeu o rugă fierbinte, pentru ca lucrurile să se îndrepte. Cu toate frământările trăite, poeta păstrează în amintire ”Secunda / de noroc / Și clipa de iubire…”(Și iarăși vine toamna…) Uneori, poeta proferează afurisenii către guvernanții în poezia ”La naiba…Cât vom mai răbda?”

”Tu, eu și Chopin…” este un imn omagial, dedicat iubirii, plin de nostalgie, de culoare și parfum:”Cânta speranța pe-a iubirii rimă / Când mugurii de dor au înflorit/ Și s-a umplut de fluturi în grădină / Iar florile din glastră au zâmbit. // Venise iar în suflet primăvara / Și adiau cu verde crud zefirii, Pe / ochii rămași triști în seara / Când viscolise neaua despărțirii. // Un vis frumos se așternea alene / În dansul cald al clipelor nebune, / Ștergând definitiv roua din gene / Ce numai lacrimi au știut s-adune. // Cânta iubirea pentru prima oară / Tăceri în doi pe valsul lui Chopin / Și înflorea pe buze-n prag de seară / Într-un sărut al dragostei refren…”

Aidoma tuturor poeților, seduși de strălucirea lui Eminescu, și Dorina Omota i-a închinat versuri omagiale, ca de la discipol la maestru:”Eminescu este dorul, / Infinitu-n remușcare, Un / amurg de tei în floare / Peste ziua care moare. // Este geniul, este zarea, / Preaplinul și disperarea. / Plânsul plopilor nostalgic, Și-al / iubirii țipăt jalnic. // Stea lucind peste izvoare Într-o / noapte care doare. Eminescu-i poezia / Absolutul și trăirea. // În emoții dulci de vorbe, / Floarea albă scrisă-n slove, / Patima și nemurirea / Este visul, e iubirea…”(Un tei în amurg…și Eminescu). Cuvinte rare: damna, alezia, bohoți, șicana, ș.a.

Multe elegii de toamnă, în tonuri nostalgice, estivale:”A venit așa deodată, / Mi-a bătut ușor la geam / Și-avea palma încărcată Cu / gutui de pe un ram. // Părul ei era albastru / Precum strugurii din vie, / Brațul ei de alabastru, Te-ndemna / la nostalgie. // Era îmbrăcată-n frunze / Cu-arămiu de-nsingurare, / Flori de dor avea pe buze, Vânt / în loc de cingătoare. // Ploile-i curgeau sub gene, / Iar privirea-i era tristă, / Când mi-a spus așa, alene: / -Dragostea încă există! // Caut-o nu-i prea departe, / Stă lângă sufletul tău. / Lasă iarna deoparte, / Și nu o să-ți pară rău!” (Toamna iubirii…)

Poezia Dorinei Omota este pozitivă, încărcată de sentimente alese, sincere, de bunătate și iubire de oameni. Ea nu dorește decât să comunice cu creatori, aidoma ei, să facă schimb de afecte, fie și virtual:”Aș vrea, ce mult aș vrea / Acum, la ceasul de colind Să / vă ofer din partea mea / Lumină, bucurie și senin…/ Dar nu pot decât să mă rog / La cel de sus ce ne iubește, / Speranțe să vă dea în dar / Și tot ce sufletu-și dorește. // Și fericirea să vă fie aproape / Oricând și oriunde-ați fi, Acuma / când ne mai desparte De seara / de Ajun numai o zi!” (Rugă pentru prieteni…)
Și rugăciunea ei nu poate fi decât salutară.

CEZARINA ADAMESCU
1 Brumărel 2018


Un comentariu

  1. admin

    Felicitări, Dorina! Tu ești un poet adevărat, înzestrat cu sensibilitate, truism, generozitate, respect, ai toate atributele să faci ca poezia ta să dăinuiască. Pentru mine, personal – și e părerea mea – poezia adevărată este arta sufletului, este lumina pe care întunericul nu o poate distruge, este mesaj de dincolo de lume ca îndemn la viață, și spun asta chiar dacă voi supăra pe acei care cred că poezia p(r)ostmodernă înseamnă doar stare lugubră, întuneric, sânge și carne, bilete de suicid ori înșiruiri de cuvinte care n-au logică în mintea cititorului, ci doar în „labirintul minții” creatorului lor. Da, e adevărat, poezia ta are ceva eminescian în ea, cantabilitate, romanță, lirism, prozodie curată, simplitate, condescendență. E o poezie care nu se mai scrie în secolul nostru, deoarece au rămas foarte puțini care mai au abilitatea de a o scrie, dar și de a o recepta la adevărata ei valoare. Cu mâna pe suflet, te îndemn… continuă să scrii! Fiecare poet își are publicul său. De va rămâne un public format doar dintr-un singur cititor, tot merită efortul. Așa că nu te lăsa doborâtă, nu mai fi atât de modestă, alții au motive serioase de modestie și nu afișează decât înfumurare! Prețuiește-te pentru tot ceea ce ești, pentru tot ceea ce faci. Ești un Om și un Poet MINUNAT!!!! Felicitări doamnei Cezara care a avut întotdeauna flerul de a descoperi și certifica valoarea!

Comments are closed.