Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » SILVIA CINCA: UN TRANDAFIR

SILVIA CINCA: UN TRANDAFIR

UN TRANDAFIR – M-am născut ca rod al pământului într-o zi de primăvara. Așa știam din vechi timpuri când un bunic harnic îmi sădise strămoșii, în grădina cu flori. Anii au trecut și rădăcinile mele mai țin minte că atunci când începeam drumul spre cerul de lumină, era primăvară. Si soarele strălucea și auzeam glasuri cântând vine, vine primăvara… Dar asta era mai de mult. Acum noi ne știm drumul spre lumină. Cunoaștem glasul timpului. Ne ridicăm spre a ne întâlni cu razele de soare. Dar, observăm că ceva s-a schimbat! Repede, forța soarelui dispare și în locul ei, au venit iar zile de toamnă, dar altfel. Ne aplecăm spre pământ și sperăm un nou răsărit. Tot așteptând… Speranța ne mai păstrează rădăcinile vii. Si câte unul dintre noi ne încăpățânăm să strălucim cu frumusețea noastră în grădina acestei toamne târzii, sperând că într-o zi, poate curând, va veni și soarele de lumină. Eu m-am arătat și continui să strălucesc în mijlocul unei grădini adormită. Si… mă gândesc la surorile mele de toate culorile pe când își vor ridica frumoasele chipuri în primăvară. Atunci – privirea spre grădină, omule! Până atunci iată-mă, eu încă exist!