Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » CENTENAR » Ioan POPOIU: Unirea Transilvaniei cu România (I)

Ioan POPOIU: Unirea Transilvaniei cu România (I)

Pregătirile fiind încheiate, la 7/20 noiembrie 1918, Marele Sfat Naţional convoca Adunarea Naţională, la Alba Iulia: ,,Istoria ne cheamă la fapte. Mersul civilizaţiei…a scos şi neamul românesc din întunericul robiei la lumina cunoştinţei de sine. Ne-am trezit din somnul de moarte şi vrem să trăim alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi. În numele dreptăţii eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor…, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sorţii sale (…). În scopul acesta, convocăm Adunarea Naţională la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, la orele 10”. La Adunare aveau să participe: ,,1. Episcopii români din Ungaria şi Transilvania; 2. Toţi protopopii în funcţiune ai celor două confesiuni româneşti; 3. Câte un reprezentant (exmis) al fiecărui consistoriu şi capitlu; 4. Câte doi reprezentanţi ai societăţilor culturale (Asociaţiunea, Fondul de teatru etc.); 5. Câte doi reprezentanţi ai fiecărei reuniuni feminine; 6. Câte un reprezentant al colegiului profesoral de la fiecare şcoală, gimnaziu, liceu, institut teologic şi pedagogic; 7. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni învăţătoreşti; 8. Câte doi reprezentanţi (1 ofiţer şi 1 soldat) ai fiecărei gărzi naţionale judeţene, 9. Câte doi delegaţi ai fiecărei reuniuni de meseriaşi; 10. Delegaţii Partidului Social-Democrat Român, ca reprezentanţi ai muncitorimii organizate; 11. Doi reprezentanţi ai tinerimii universitare; 12. Câte 5 reprezentanţi ai fiecărui cerc electoral în care locuiesc români”. În afara acestora, ,,la această istorică adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru, poate pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”. Se preiza că, ,,înainte de începerea Adunării, se vor face rugăciuni în cele două biserici din Alba Iulia, cea ortodoxă şi cea greco-catolică”. În încheiere, se spunea profetic: ,,Fii tare, neam românesc, în credinţa ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale! Amin şi Doamne ajută!” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918).

Convocarea Adunării, la 20 noiembrie, nu a fost o întâmplare, ca şi la preluarea guvernării, a existat o coordonare a acţiunilor politice şi naţionale de o parte şi de alta a Carpaţilor. Astfel, la 20 noiembrie, generalul Prezan, şeful marelui stat major, anunţa trecerea armatei române peste Carpaţi, pentru ca, în numele unor sfinte drepturi naţionale, ,,să garanteze libertatea deplină a tuturor”. În aceeaşi zi, N. Bălan aducea la cunoştinţa Consiliului Naţional îndrumările primite de la Iaşi: proclamarea unirii, în cel mai scurt timp şi necondiţionat, într-o adunare la care să participe o mulţime cât mai mare de oameni. Ministrul Franţei insista ca unirea să fie proclamată înainte ca armata română să pătrundă adânc înăuntrul Transilvaniei. În aceeaşi zi, 20 noiembrie, Comandamentul gărzilor naţionale emitea Ordinul de zi nr. 5, prin care dădea indicaţii cu privire la reprezentarea gărzilor şi dispoziţii referitoare la misiunea acestora. Din partea Comandamentului la Adunare participau cinci ofiţeri în frunte cu Al. Vlad, comandantul acestora. Din fiecare judeţ, participa comandantul gărzii şi un membru al acesteia echipat, locul de întâlnire fixat era comanda gărzii din Alba Iulia, la 1 decembrie, ora 8. Comanda gărzilor  pentru menţinerea ordinei la Adunare o avea cpt. Fl. Medrea şi cpt. Andrei Bogdan, din oraş.

Răspândirea chemării (convocării) Adunării era făcută de ierarhi, presa publica, la 21 noiembrie, ,,Cuvântul arhiereilor români”, ai Bisericii ortodoxe, Ioan Papp şi Miron Cristea, şi ai Bisericii greco-catolice, Dem. Radu, Val. Tr. Frenţiu şi Iuliu Hossu, prin care îndemnau credincioşii să participe la acest eveniment (s-a adăugat, la 23 noiembrie, circulara adresată clerului). În Cuvântul lor, ierarhii arătau că interesele de viaţă ale neamului nostru cer înfăptuirea dreptului de a hotărî singur de soarta sa, recunoscând Marele Sfat Naţional drept ,,reprezentantul şi conducătorul politic al naţiunii române”. În ziua convocării, la 20 noiembrie, studenţimea română se asocia chemării şi adresa un Apel studenţilor risipiţi pe la casele părinteşti, chemându-i să-şi facă datoria faţă de neamul lor şi cu ,,vigurozitatea tinereţii” să acorde întregul sprjin pentru realizarea ,,idealului nostru: unirea tuturor românilor” (,,Românul”, din 8/21 noiembrie 1918). Consiliile naţionale judeţene adresau îndemnuri asemănătoare, pătrunse de înalt patriotism, astfel, Consiliul naţional din Blaj, într-un apel, publicat în ,,Unirea”, din 15/28 noiembrie 1918, adresa românilor chemarea de a veni la Alba Iulia ,,cu miile, cu zecile de mii”, pentru ca Adunarea să fie ,,cât mai impozantă”, 1 decembrie fiind ,,ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru veşnicie”. Oamenii erau chemaţi la Alba Iulia spre a jura că ,,nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe tot cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”.

În editorialul ziarului ,,Drapelul”, de la Lugoj, intitulat semnificativ ,,La Alba Iulia”, enunţând certitudinea că la Alba Iulia ,,va începe un nou capitol al istoriei noastre naţionale”, erau exprimate principiile politice, de democratism şi progres, ale românilor, în acea toamnă de mari prefaceri. La rândul său, ziarul ,,Românul” adresa chemarea cu litere uriaşe, ,,Toată suflarea românească să grăbească la Alba Iulia”, pentru a se folosi de dreptul ,,de liberă dispunere al popoarelor” şi a-şi croi soarta ,,în spirit democratic” (,,Românul”, din 10/23 noiembrie 1918). Chemarea Marelui Sfat Naţional a avut răsunet până în cele mai îndepărtate sate din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, membrii Sfatului şi ai consiliilor judeţene cutreierau satele, aşezările şi oraşele, îndemnând poporul să se organizeze pentru Adunarea de la Alba Iulia. Este semnificativ că, după convocarea Adunării naţionale, gândurile românilor ardeleni ,,erau curate ca razele soarelui, iubirea frăţească nemărginită, dorul de muncă…, ziua şi noaptrea nu ne cugetam decât la noua viaţă în Ţara Românească…” (,,Foaia Poporului”, din 3 decembrie 1939).

Cele zece zile care despart convocarea de întrunirea Adunării de la Alba Iulia au fost cele mai entuziaste, mai înfrigurate şi mai emoţionante din istoria românilor din Transilvania. Toţi simţeau ,,fiorul sfânt ce cutremură toate inimile româneşti la gândul adunării de la Alba Iulia, unde după veacuri de pătimiri şi robie” era ,,chemat poporul românesc să-şi proclame libertata sa naţională” (,,Drapelul”, din 15/28 noiembrie 1918). După convocare, Consiliul Naţional a depus o activitate stăruitoare pentru pregătirea Adunării. Pentru alegerea delegaţilor la Adunare a fost elaborat un regulament în care erau precizate normele de reprezentare, pornindu-se de la circumscripţiile electorale din 1910, când au avut loc ultimele alegeri parlamentare. După alegeri, delegaţilor (5 pentru fiecare circumscripţie) li se înaintau mandate (credenţionale), semnate de preşedinte şi secretar, alegerile fiind organizate de către consiliile naţionale locale. Problema reprezentării a fost avută în vedere: ,,Este de dorit ca Adunarea naţională să întruchipeze în mod cât se poate de demn şi de fericit toate straturile naţiunii noastre…”.

Alegerile s-au desfăşurat într-o atmosferă de entuziasm naţional, fiind însoţile de manifestaţii şi adeziuni, ale ţăranilor, intelectualilor, meseriaşilor şi negustorilor români, din Arad şi împrejurimi, Braşov şi Ţara Bârsei, Făgăraş, Cluj şi Valea Someşului, Sighet şi Maramureş, Orăştie şi Haţeg, Năsăud şi Rodna, Timişoara, Banatş.a. La 22 noiembrie, la Sighet, ,,s-au adunat românaşii din toate satele ca la un semn”, 5-6000 de oameni, cu steaguri, cu cocarde în tricolorul românesc, îndemnaţi de ,,dorul de a se arăta lumii întregi că neamul românesc din Maramureş ştie să-şi croiască viitorul.., că stă ca stânca pe lângă Marele Sfat Naţional”, de emoţie, oamenii plângeau de bucuria ,,împlinirii visului neîmplinit al strămoşilor (,,Sfatul”, din 7/20 decembrie 1918). Adunări similare au avut loc în aceeaşi vreme la Baia Mare, Vişeul de Sus, Şomcuta Mare, adevărate manifestaţii naţionale, adeziuni acoperite de sute şi mii de semnături, dovadă şi textul jurământului: ,,obştea poporului român, din îndemn propriu şi fără nicio silă sau ademenire din partea cuiva, dă la iveală dorinţa fierbinte ce însufleţeşte inima fiecărui român şi declară că voinţa sa nestrămutată este: voim alături, împreună cu teritoriile româneşti…la regatul României”. Apoi se adăuga: ,,aşternem tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi cei de faţă şi tot ce va încâlzi pururea pe fiii şi nepoţii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.

Referindu-se la alegerile din Apuseni, ziarul ,,Unirea” din Blaj consemna: ,,Cea mai înflăcărată lume românească pretutindeni şi poporul e conştiu de demnitatea sa şi de idealul naţional, a cărui înfăptuire o pretind sus şi tare, ca un covârşitor glas de tulnic” (,Unirea”, din 11/24 noiembrie 1918). Adunările erau impunătoare, nu era sat, nu era inimă            care să ,,nu ceară să se dovedească lumii voinţa nestrămutată de unire”, iar foile naţionale din Sibiu, Lugoj, Blaj şi Braşov glăsuiau la unison: ,,Veniţi cu miile, cu zecile de mii! Lăsaţi pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temeliile unui viitor mai bun şi fericit pentru întreg neamul românesc”. Comunele sprijină unirea fără rezerve, cum făceau moţii din Albac în numele celor 3000 de locuitori: ,,cu toţii aderează şi se vor supune întru toate hotărârilor aduse de adunarea naţională română din Alba Iulia”. Românii din Ţara Făgăraşului, precum cei din satul Ţânţari, delegându-şi reprezentanţii la ,,Marea adunare naţională…”, le cer să fie la Alba Iulia în 30 noiembrie şi ,,în numele celor 2800 locuitori” să declare ,,dorinţa noastră hotărâtă de a ne uni cu România…” Hunedorenii, de pildă, locuitorii din Leşnic, îşi aleg delegaţii şi îi învestesc cu depline puteri ,,să declare în mod solemn” că ,,noi toţi voim împlinirea marelui ideal naţional al românilor…”. Ziarul ,,Libertatea” din Orăştie îndemna pe români să participe la Adunarea de la Alba Iulia, pentru a hotărî  ,,asupra sorţii neamului nostru…”.  Românii din Ţara Bârsei, cei 766 săteni din Hărman, întăresc cu semnătura lor adeziunea la hotărârea de unire ,,cu toate teritoriile româneşti”. La fel procedează bănăţenii, cei din cercul Sebeş, care îşi împuterniceau aleşii să voteze în numele celor 2500 locuitori ,,numai şi numai pentru unirea Transilvaniei…cu România”, din Sarazeu şi Bârnova, dar şi cei din Beba Veche.

Dar evenimentele din Transilvania, unirea românilor, îi preocupa în mod egal şi pe cei din Vechiul Regat, după cum scria ziarul ,,Mişcarea”, în articolul ,,La Alba Iulia”: ,,Adunarea Naţională de la Alba Iulia va fi o expresie adevărată a voinţei poporului român”, iar ,,cuvântul acestei adunări va fi vrednic să rămână pe vecie înscris în cartea neamurilor, fiindcă va fi rostit cu toată greutatea cuvenită şi cu toată energia morală a unui neam conştient” (.,,Mişcarea”, din 15 nov. 1918).

În preziua Adunării, la 30 noiembrie, membrii Consiliului (Sfatului) Naţional Român, sub preşedinţia lui Şt. Cicio Pop, dar şi alte zeci de persoane, s-au întrunit pentru a dezbate proiectul de hotărâre, discuţia a durat până noaptea târziu. Conform unui martor, Zaharia Munteanu (Amintiri, ms.), primul care a luat cuvântul a fost Al. Vaida-Voievod, care s-a pronunţat categoric împotriva oricărui provizorat şi a susţinut cu tărie unirea fără condiţii. În acelaşi sens antiautonomist, au vorbit dr. Aurel Lazăr de la Oradea, dr. Caius Brediceanu de la Lugoj, dr. Gh. Draga de la Caransebeş, dr. N. Şenchea din Făgăraş, dr. Ilie Dăianu, protopopul Clujului, Ilie Saftu, protopop din Braşov, dr. Laurenţiu Oanea din Bistriţa, dr. Ilie Lazăr din Sighet, dr. Vasile Filipciuc din Petrova-Maramureş, dr. Gh. Crişan din Beiuş, pr. Enea Bota din Şard ş.a. Delegaţii social-democraţi, Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Enea Grapini cereau autonomie deplină în cadrul României. Curmând aceste discuţii, a intervenit decisiv dr. Iuliu Maniu, oficial, secretar general al P.N.R., dar, neoficial, în acele vremuri grele, era omul al cărui cuvânt trăgea în cumpănă cel mai mult. În cuvântul său, răspicat şi concis, Maniu a spus: ,,Adunarea naţională a fost convocată să hotărască Unirea. Mandatul ce ni s-a încredinţat de români e valabil numai şi numai pentru (acest) punct unic, unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional. Atât şi nimic mai mult! Toate celelalte puncte sunt secundare, vor fi rezolvate de constituanta noului stat, România Mare”. Declaraţia aceasta categorică a împăcat ambele tabere şi a satisfăcut întreaga asistenţă, toată lumea izbucnind în aplauze şi în strigăte de ,,Trăiască România Mare”. Au fost examinate punctele principale, discuţii vii a stârnit problema agrară, cei mai mulţi membri au pledat pentru unirea fără condiţii, ajungându-se, în final, la un text ce armoniza diferitele poziţii, adoptat în unanimitate.

——————————-

Prof. Ioan POPOIU

29 noiembrie, 2018


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.