Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » Eugen Oniscu: HOINARII

Eugen Oniscu: HOINARII

În stația de metrou Britz-Süd din Berlin, într-o seară rece de iarnă goală, se urcară vorbind tare în metrou doi bărbați. Unul din ei era un țigan pe nume Vanciu, ce avea în jur de patruzeci și șapte de ani, era un bărbat înalt, osos, cu tenul pielii închis, îmbrăcat cu o haină de piele uzată de sub care i se vedea un pulover gros maroniu. De sub șapca albastră îi cădea pe ceafă părul negru, brăzdat pe alocuri de fire argintii, fața lui și mai ales ochii exprimau multă îndrăzneală și un spirit de aventurier. Străbătuse vagabontând unele din marile orașe ale Europei, era mistuit de dorința de se avânta la nesfârșit pe drumurile Europei hoinărind fără a da socoteală nimănui.

Tovarășul său era un român de șaizeci și doi de ani, îmbrăcat cu o geacă bej și blugi albaștri, foarte uzați, încălțat fiind cu niște adidași negri, purta pe cap un fes gri, ce îi acoperea doar jumătate de cap lăsând să i se vadă capul aproape chel și puținul păr încărunțit de pe părți. Fața lui era marcată adânc de vitregiile vieții, trăda faptul că era un hoinar, de fapt era plin de istețime, îmbătrânise hoinărind prin lume, mai toți cei ce îl cunoșteu spuneau despre el că era un om fără nici un căpătâi. Pe față i se distingea un aer de oboseală, era un om îmbătrânit mult înainte de vreme. De altfel și hainele sale ponosite adânceau și mai mult această imagine a sa. Cu ochii săi mici își privea tovarășul de călătorie după ce se așezară pe două banchete față în față, numele lui era Rică, purta cu el un rucsac mare negru, pe care îl așeză pe banchetă.

În vagonul în care ei intraseră nu mai erau decât câțiva oameni. La un moment dat Vanciu continuând discuția ce o începuseră de pe peron pe când erau în așteptarea metroului spuse:

– Doar am familie și copii la Giurgiu, dar nu pot sta prea mult într-un loc, umblu din loc în loc. Și nevastă-mea și băieții îmi spun stai tată acasă și nu ne mai face de râs. Dar eu nu pot, călătoresc și caut neîncetat aventura pentrucă sunt captivat de o astfel de viață. Iar când îmi este foame sau frig, Dumnezeu nu mă lasă, mă scoate la liman, adică mă ajută să găsesc un loc cald de dormit și ceva de mâncare. Ce să-i faci, eu mai mult de atât nu pot, așa sunt eu plăsmuit să bat drumurile, nu pot să stau prea mult într-un loc și să-mi petrec toată viața muncind ca un animal…

Întrerupându-l Rică spuse:

– Și eu mă încred în Dumnezeu și simt cum mă ajută. Eu de fapt sunt plecat de prin nouăzeci și doi din România, în acele vremuri alții nu știau prea mult ce este occidentul. La început am lucrat în construcții pentrucă sunt zidar de meserie, m-am ținut un timp de treabă și am câștigat bine. Prietenii mei cu care am lucrat prin acei ani sunt acum mari patroni în România iar unii au ajuns bine prin Germania, uneori când îi văd pe câte unul mă ascund pentrucă îmi este rușine să nu mă vadă în ce hal am ajuns. Dar ce să-i faci mi-am făcut-o cu mâna mea. Știi ce este bine în occident că sunt caritasurile unde poți dormi și mânca, ba pe deasupra îți mai dau și haine, da asta e bine, pentrucă ne dă o oarecare siguranță nouă celor ce umblăm neliniștiți din loc în loc.

– Bine, bine… începu din nou vorba Vanciu ce se mișcase plin de neastâmpăr cât timp Rică vorbise… Nu știu dacă eu mă voi putea opri vreodată din drumețiile mele, dar să-ți spun altceva, fratele meu a fost campion național de box la categoria semi-grea, în cartier este respectat de toată lumea, poate bate trei oameni odată…

– Probabil că bătea, dar nu mai poate, vârsta cred că și la el își spune cuvântul. De altfel timpul pe toți ne epuizează și ne scoate din marea competiție a vieții, în cazul nostru a călătoriilor nesfârșite, îi spuse Rică.

– Da ai dreptate ca să fim realiști. De altfel și unul din băieții mei, inițiat fiind de fratele meu a pornit pe drumul boxului și este bun, cred că va ajunge departe. Dar să lăsăm asta acum, vreau să te întreb altceva, tu îl cunoști pe Toader românul ăla ce duce oameni la cerșit?

– Da, cum să nu, am stat un timp pe la el și au ieșit probleme, este un nenorocit de om, îi răspunse Rică.

– Da, un nenorocit spuse Vanciu înfierbântându-se și mai tare la vorbă…să-ți povestesc ce am pățit eu cu el aici în Berlin, după ce am stat un timp la Paris plin de neastâmpăr cum sunt, am hotărât să plec să văd Berlinul. Iar un văr de-al meu ce învârte și el niște treburi dubioase pe la Paris mi l-a recomandat pe Toader, așa că venind aici am tras direct la Toader. După cum știi, Toader are un apartament cu trei camere unde a pus paturi suprapuse și adună acolo tot felul de oameni, sunt bărbați și femei pe care el spune că îi protejează și îi duce la cerșit și că datorită lui, în timp acei oameni vor ajunge plini de bani. Însă eu nu am văzut decât că cei ce cerșeau erau mereu plini de datorii față de el, ba pe unii ce nu erau eficienți de la un timp îi izgonea în stradă fără nici un pic de milă. A doua zi după ce am ajuns la Berlin m-a luat cu el chipurile să mă învețe să cerșesc, deși eu i-am spus că sunt de meserie adică mă pricep. Acum să-ți spun și ție, cerșesc doar la nevoie când nu mai am încotr-o de multe ori mai bine strâng și vând sticle și așa mai fac un ban. În fine, Toader în acea zi în care trebuia ca eu să observ oamenii lui la lucru, după ce m-a dus prin diferite locuri controlând diferiți cerșetori, am mers apoi într-un bar cu el și am băut amândoi mai multe beri, pe atunci Toader se sprijinea de cârje pentru că își fracturase un picior, beat fiind căzuse pe scări. După ce s-a amețit destul de bine, m-a dus într-o stație de metro unde pe niște scări era un bărbat de cinzeci de ani ce cerșea pentru Toader, am observat că și acel cerșetor era beat, stând acolo pe scări îi cădea mereu capul în piept și dădea să adoarmă chiar în timp ce vorbea cu noi. Și atunci Toader s-a enervat și acolo în timp ce oamenii treceau pe lângă noi a început să strige la omul său: ,,Eu cu tine bani nu fac, ce nu știu eu că monezile mai mari le culegi pentru tine și bei pe ascuns și apoi după ce ai chefuit o zi întreagă pe socoteala mea îmi vii la pensiune. Ridică nenorocitule capul sus și privește oamenii și spune-le cu glas rugător cuvintele ce te-am învățat. Of, cu oameni ca tine nu fac eu bani doar pierd, te îmbeți și dormitezi pe scări cum crezi tu că se fac banii? Ridică nenorocitule capul sus și deschide ochii și privește oamenii, că altfel o pățești cu mine te arunc în stradă …” Ca speriat acel cerșetor începu să ridice capul sus și să dea din mâini în timp ce treceau trecătorii, probabil speriat de Toader care îl tot înjura cu voce tare, însă cum oamenii nu înțelegeau ce spune el continua să țipe și să înjure. A doua zi m-a dus cu o revistă în față la Penny ca să vând chipurile revista, dar tu știi că și asta este tot o formă de cerșit. Am stat cam o lună pe acolo, făceam în jur de treizeci de euro la zi, zece euro mâncam și beam eu pe zi și lui Toader îi mai duceam câte cinsprezece euro pe zi, mai puneam și câte ceva deoparte mai ales în zilele mai bune. Până ce a început să mă înjure spunându-mi că îl fur, însă eu sunt un om neînfricat și mă aprind repede așa că m-am enervat și am țipat la el, ba mai mult i-am dat și doi pumni și așa am șters-o de acolo. De atunci sunt pe cont propiu, deși uneori mă mai ciocnesc de protectori și cerșetorii lor pentru că au anumite zone ale lor unde dacă te bagi dai de probleme. Dar mie nu îmi este frică, mai ales că pe unii îi cunosc, sunt de la mine de la Giurgiu, așa că la nevoie pot să dau cu ei de pământ. Trăiesc fără să-mi fie frică de nimeni, și nu admit să mă exploateze nici un nenorocit de teapa lui Toader. De furat nu fur, pentrucă știu că dacă mă arestează poliția s-a zis cu libertatea mea, așa că în furtișaguri nu mă bag și nici la bătaie nu mă iau, decât ca să mă apăr, iar uneori ca să salvez câte un nenorocit ce văd că este bătut cu cruzime de altul mai puternic.

– Da, se vede că Toader cam cu toată lumea a făcut la fel. Dar să știi că nici cu mine nu i-a mers, am știut să-l înfrunt. Dar să lăsăm asta, acum sunt cam obosit, de două seri nu am mai dormit. Doar câte puțin circulând până târziu în noapte cu trenul și făcând plimbări nocturne, pentrucă vezi tu, și la azilele de noapte ne primesc doar pe un termen anume, apoi trebuie să-ți cauți un alt loc după care poți reveni abia după cel puțin două săptămâni în locul unde ai fost ultima dată. Dar aici unde mergem acum o să fie bine și o lună încheiată o să putem sta acolo. Eu am mai fost pe acolo în urmă cu două luni. Uf, că tare mai vreau să fac o baie și să mă întind într-un pat curat, de fapt toate aceste comodități îmi aduc aminte de soția mea și de anii tinereții, ce păcat că toate lucrurile bune din viața mea sau prăpădit, încep să obosesc din cauza atâtor peregrinări, și odată cu înaintarea în vârstă mă ramolesc tot mai mult, cred că ar trebui să caut să mă aciuez pe lângă o văduvă bogată. Odată, acum cinsprezece ani în urmă, pe când eram și eu mult mai chipeș, am avut ocazia să mă căsătoresc cu o italiancă bătrână însă foarte bogată, umblam pe atunci plin de neastâmpăr prin Roma. Dar nu am vrut, eram încă în putere și doream să mai hoinăresc prin lume mă gândeam pe atunci că îmi închid viața și îmi îngrădesc libertatea. Dar ce să-i faci ocaziile sunt de aur în viață și dacă nu beneficiezi de ele se duc și unele nu se mai întorc niciodată oricât te-ai strădui să le mai cauți. Să sperăm însă că cu istețimea mea voi știi să-mi găsesc un loc pe lumea asta, lângă o văduvă bogată și să-mi odihnesc și eu ciolanele obosite de atâta umblet. Pentru că deși inima mea s-ar tot avânta înainte, îmi dau seama că încep să îmbătrânesc și nu mai pot ca odinioară. Ehei, cum o să-mi dai tu ceva mai târziu dreptate, acum încă ești plin de putere și nu te lași, ba mai mult de atât tu te poți întoarce oricând la familia ta, spuse Rică.

– Da, mă vor primi oricând cu brațele deschise. Dar ia spune-mi nu am trecut luându-ne cu vorba de stația unde trebuia să coborâm?

– Nu avea nici o grijă eu am fost atent mai avem încă câteva stații și coborâm…îi răspunse Rică.

Un timp se așternu tăcerea între ei, în vagon nu se auzea decât huruitul metroului ce mergea cu viteză prin tunel, și la anumite intervale vocea înregistrată ce anunța prin microfoane stațiile. După un timp Rică spuse:

– Of, că obosit mai sunt, doresc să dorm nestingherit de nimeni mai multe zile la rând și să uit de tot amarul vieții mele. Uf, într-o noapte rece și umedă, eram la părăseală cu mai mulți și cum ne-au mai fugărit polițiștii abia am scăpat de ei. Uneori mă gândesc că viața mea ar fi putut să se deruleze și altfel, dacă eu nu apucam să bat drumurile occidentului fără să mă mai opresc. În fine cât suntem tineri și în putere credem că avem toată lumea la picioare și facem tot ceea ce ne place fără a da socoteală nimănui. Of, dar viața până la urmă ne învață că lucrurile nu sunt deloc așa cum gândim noi în cei mai buni ani ai noștri, ani pe care îi irosim cu nesăbuință, și apoi plângem și regretăm că sau dus atât de repede și noi nu ne-am pregătit măcar un loc unde să ne punem capul la bătrânețe. Dar ce să-i faci se vede că așa a fost să fie viața mea…după câteva clipe de tăcere Rică urmă, Of, dar nu aș dori să mor ca un câine pribeag pe drumuri ci doresc să mă așez și eu ca oamenii într-un loc cald…

După un timp coborâră la o stație de metrou, apoi urcară scările și ieșiră pe o stradă spațioasă unde pe ambele sensuri circulau mai multe mașini. Iar pe cele două trotuare forfotea mai multă lume la acele ore ale serii. Vanciu mergea energic plin de pofta sa de viață, Rică cu rucsacul în spate mergea ceva mai greu, având impresia că toți acei ani de hoinăreală îi simțea ca pe o povară ce o purta în spate. Cei doi mergând printre trecătorii de la acea oră a serii, arătau ca niște oameni distruși de o viață hoinară.


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.