Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEMELE  IERNII

Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEMELE  IERNII

Iarna din mine şi vara din tine

Şi am muşcat din cuvânt ca dintr-un măr;
gura s-a umplut de aromă,
de vorbele au devenit pline şi crocante,
simţeam cum îţi ajung la inimă
intrând pe sub piele.

Credinţa ce-mi ţinuse apărare
devenise un zid
şi mă iubeai la umbra lui.

Iarna din mine şi vara din tine
nu se anihilează,
se adaugă unor primăveri şi toamne cu rod
ca o lumină în amiaza unor poeme
în care trăieşti logosul sfânt
cu înălţare de suflet.

Ninsoare peste amintiri

Am dat foc la cuvinte şi lumina lor mângâie noaptea,
mă strecor pe cărări uitate de stele,
până la tine mai este un veac de orgolii
pe care le înving pe rând.

Degeaba înfrigurată te frămânţi,
norii apăsători împart straturi de ceaţă.
O să te chem acolo dincolo de umbre
şi ne vom întâlni pe o faleză de mare
cu inimile rănite de o cruda înfometare
de aerul tras în piept pe nerăsuflate
ca după O fugă prin colbul câmpiei
unde ne-am însămânţat dragostea.

Orice privire mi se pare uitucă
şi încearcă acum să te cuprindă goală
în casa nunţii tale de taină.
Mă întreb care-i preţul cel pot oferi
pentru o iubire fără contur
din care plouă cu îngeri de hârtie
pe umerii tăi albi de crin înflorit,
de unde nu cade nicio petală
şi rămân cu singurătatea ciugulită de păsări
în pieţele publice ale oraşului de iarnă
unde o să ningă peste amintiri.

Cândva cerul o să împartă lumini,
am să le strâng în paharele goale
unde paianjeni îşi ţes pânza subţire
în care mă-nvăluie nepăsător timpul
şi tu o să fugi
sau poate rămâi.

Anotimpul cu ninsori de stele

Gândurile trec ca păsările-n stoluri
la punctul de popas nasc imagini,
ele sunt oglinzile nevăzute ale sufletului,
sub pleoapele timpului, ochiul ascuns al universului
vede linia dintre răsăritul și apusul vieții
cu toate nodurile sale.

Dragostea din interior e un clopot cu sunete lungi
ce străbat țesuturile și merg mai departe
pînă-n adâncul fluid al sentimentelor,
care se revarsă peste oameni.

Anotimpul cu ninsori de stele
mă îmbrăcă-n bucuria de vrajă a naturii
în care orice clipă e adăugată de Dumnezeu
ca harul nesfârșitului său.

 

Căzuţi din cerul iernii

Mirosul încărunțit de noapte-n decembrie
mi-a tăiat furia într-un peisaj alb,
vrăbiile speriate s-au retras fără urmă,
n-am văzut neam de iepure
doar moș crăciun înota printre case.

Fără să știu dacă ajung undeva
am pornit-o pe străzile înguste și goale
bolnav de amintirile copilăriei
când îmi cautam colindătorii zgribuliți pe ulițe
căzuți din cerul iernii.

Zilele deveneau zbor de neînțeles
al șaselea simț mă scotea din minți
și pierdeam noțiunea timpului
încât mă întorceam acasă seara târziu
îmbujorat într-un univers de poveste.

 

Mă îmbarc în corăbiile ninse

Mi-au încărunţit rădăcinele la tâmplele timpului,
caut tot ce nu s-a pierdut
şi nu mă îndrumă nimeni spre comori,
nici măcar pe urme de legende şi mituri
care îmi răscolesc fantezia
că aş putea fi norocosul din umbră.

Lumea mă urmăreşte
şi se miră
câte îmi trec prin faţă.

Mă îmbarc în corăbiile ninse,
am cerul cu alte puncte cardinale,
uit până şi zilele să le număr,
îmi notez în calendar doar furtunile.

Dacă voi găsi filonul unde apele vorbesc,
cuvintele vor fi bogăţia
poemelor ce le voi scrie
pe aripile vulturilor.

 

Magii răsăritului

Lumina mă dezghioacă de coaje
pătrunde în interior,
cu degete transparente
aduce-n căușul palmei sufletul
și nu-l poate scoate.

Ca o rază se desprinde
și dă binețe cerului
cu înălțimi de gând.

Din întuneric
se naște un cântec de flaut
cu dans de iele.

Din depărtare
sosesc în goana cailor
magii răsăritului.

brad de crăciun

Printre umbre
nimicul se simte liber
fără să râvnească
la bogăţiile lumii

urme pe zăpadă
mă conduc în piscul morţii
de unde privesc
cum fuge pământul de sub picioare

mă rog
de se opresc apele
şi se tulbură

tu te îmbraci în tăcere
şi straniu
îmi umpli golul sub paşi

lumina atinge viaţa
şi o face
brad de crăciun

 

În iarna geroasă, fără zăpadă

Puteai să mă părăseşti dintr-o ambiţie nebună
în cuvinte aruncate la întâmplare,
în vorbe spuse-n vânt
ori într-o gară dintr-un oraş rupt de realitate
unde trenurile întârzie din principiu
şi nimeni nu mă aştepta în afară de tine.

Nu ştiu cum se face că totul a fost altfel
în iarna geroasă, fără zăpadă
când totul era schimbat şi rupt din context.
N-a contat nimic din cea fost,
era un început care urca în mine dintr-o dată
şi te cuibăreai în braţele-mi stinghere.

Privirea-ţi părea să caute un lucru anume,
era ca o clanţă care deschide uşa
şi surâsul intra înlăuntru insistent,
pulpele tale fierbinţi, buzele cărnoase
căutau un loc liber să acţioneze comod.

Nimic nu-mi spuneai,
îţi înfigeai mâinile în buzunarele mele
după o datorie veche uitată
şi mă puneai să plătesc timpul pierdut.

 

Ninge cu fluturi de gheaţă

Tu mă cauţi acolo unde nu sunt,
mă găseşti unde nici nu te aştepţi
şi totul devine o întâmplare,
suntem expuşi neaşteptatelor surprize.

Lumea este un conglomerat de relaţii
cu miros de păcat ascuns,
tu spui că trebuie să fie o fantă
prin care pătrunde lumina pură
şi aerul cu aromă de carne vie
în care se închide dragostea lichidă.

Din acest rotisor nu se poate scăpa
cu îmbrătişări de cuvinte în poezie
într-o noapte ruptă din temniţele cerului
unde fiecare ne prefacem în altceva.

Singurul punct în care vieţile noastre încap
nu este pus unde trebuie
ochii încep să ningă cu fluturi de gheaţă
ce nu ştiu să zboare.

Mâinile vor descoperi ce-i moartea,
vor strâge lumânarea în palme,
vor simţi uitarea cum urcă prin sânge
pulbere, trupu’-n firida pământului.

 

Steaua de zăpadă

Femeia mi se culcă pe toate sentimentele,
cu trupul despletit de sălcii pe ape
îndepărtează furtuna.

Face noaptea de nerecunoscut,
alungă hainele dincolo de inimă,
privim dragostea cum levitează fără obiect,
cum se pierde în ochii fascinaţi.

Când bate la ferestre lumina dimineţii
nu mai suntem aceiaşi,
trăiam într-o altă lume imaginară
cu zădărnicia în braţe.

Căutăm la nesfârşit
steaua de zăpadă,

ea s-a topit fără să ajungem la ea.

 

A îngheţat lacrima

Cu câteva cuvinte mai încolo
mă surprinzi cu singurătatea
spânzurată de gât,
a îngheţat lacrima
pe obrazul sculptat în zăpadă,
inima s-a oprit,
s-a unit cu pământul.

În partea opusă durerii
rămâne jertfa…

Vinovaţii se spală pe mâini,
tac,
tăcere de surzi.

 

Mă vor răni ninsorile

Mă vor răni ninsorile cu alb,
din acest unghi prin care trece vântul
nici nu mai ştiu cărarea şi-n spărtura nopţii
au îngheţat stelele părăsindu-mă pe rând.
Pe urmele mele se apropie lupii
arborii şi lumina pe care o port
a unui felinar uitat în noapte
mă salvează până la femeia în alb
care mă culcă cu descântece pe genunchi
adeverind povestea iubirii la prima vedere.
Sunt semne că vinul fiert
face minunile pe care le visează
de a rămâne vindecată de întâmplare.

Nu ştiu dacă paşii mei se vor mai întoarce
rămâne dorul de femeia despovărată,
de visele lumii ca de propriile ei haine
şi de câteva zile împovărată cu dragoste.

 

vin salvatorii…

s-au târât cu rănile deschise
să-şi salveze colegii de moarte
au făcut scut din propria lor teamă
pentru o şansă de supravieţuire
aşteptată de oriunde

era atâta dezolare şi atâta încredere
încât cu cerbicie au învins
frigul şi zăpada
suflându-şi în ceafă
respirând focul aprins

oră după oră
ştiu să nu moară vorbindu-şi
se făcea noapte şi ceaţă
târizul şi spaima ameninţa,
vin salvatorii…

 

Drum de iarnă

De undeva mă caută umbra,
lumina-i pe aprope şi o alungă,
cu ochii de ceaţă urcă pe dealuri
şi nu mai văd casa de lângă râu.

Poate vântul ori zăpezile troienite
mi-au încurcat cărările şi pădurile,
nu mai înţeleg nimic,
umbra mă caută şi sălbăticiuni o păzesc.

Nici stelele nu călătoresc
pe orbitele obişnuite,
toată suflarea are o teamă de-ntuneric,
singurătatea se înconjoară de moarte.

Vezi femeile cum trec mai departe
prin aceste ruginite presimţiri!
Tu respiri aerul florilor de ger
iar ele se topesc în mirosul tău.

Copacii se înclină spre drum,
noi trecem spre marginea cerului
unde apele se purifică-n lumină
pe sub poduri de gheaţă.

Cineva ne îmbărbăteaza prin cuvinte,
să luăm în palme un bulgăre de lut,
să-l aruncăm pe deasupra capului
fără să mai privim înapoi,

dar cine se poate desprinde de trecut.

ninsori şi sănii de vânt

ai venit să-ţi umpli trecutul cu întâmplări
smulse din gura rătăciţilor călători
care nu şi-au găsit rostul
porţile au picioarele împiedicate
iar pe stâlpi curg iluziile şiroaie

nopţile de pământ se adâncesc mereu
deveninind o groapă comună
unde se aşează paturi de frunze şi sticle cu vin
să se simtă bine condamnaţii la moarte
până li se comută pedeapsa

toată lumea se crede neîndreptăţită
de atâta aşteptare-n dezordine

numai plămânii arborilor sângerau pe frunze
la fiecare toamnă găsită vraişte
fără puterea de a opri păsările să-i cânte
la plecarea în altă emisferă
pentru încă un an

Toate culorile se chircesc sub alb
şi aerul rămâne invadat de ger

din cerul lichid
dând la o parte ninsorile
coboară sănii de vânt

Poveste de iarnă

Era pe când iarna a divorţat de ger,
ninsoarile se ştergeau pe frunte,
semănau cu femeile la plimbare
când le întâmpină florăresele pe străzi
cu bucuria din ochii ghioceilor.

Cred că iarna a fugit din casele lor;
a rămas soarele, atârnat de ferestre,
să-şi amintească de lumină şi apă;
se dezgheaţă pământul şi aburii se ridică-n cer…

Noaptea-şi mai încearcă puterile cu minus,
doar atunci când o cuprinde ceaţa
şi i se văluresc marginile de vânt
peste şipotul desluşit al pâraielor.

Dimineaţa, pe sub cerul decolorat,
când orizontul îşi măreşte distanţele,
apari ca o limbă mişcată pe semicerc,
în direcţia în care fuge timpul.

Vine primăvara ca o mângâiere de femeie
cu buclele peste obrazul zilelor;
simt cum şi-n mine sângele se răsfaţă
în pendulări după un fluture mut.

Ninsoare pe gânduri

Se aşează o ninsoare pe gânduri,
norii flutură pe suflet sărbători.
Se zideşte în vorbe cuvântul,
cerul îţi coboară norii pe umeri
deasupra stelele clipesc în păr.

Se forează în adâncime prin vise
caut izvorul şi nu-l găsesc.

Acum când sunt atât de sigur
că vei fi o prinţesă de verde,
mă-ntunec şi mă luminez ca un brad
sub care Moş Crăciun ascultă copiii
şi le împarte bucuriile lumii.

Inima mea călătoreşte cu magii
sub aceeaşi călăuzitoare stea,
sub care şi tu mi-ai născut
pruncii atât de frumoşi.

Noapte de Crăciun

Îţi aud mâinile
cum pipăie conturul viselor
şi le aşază pe rafturi în stele
care încă n-au răsărit.

Se aude cum închizi uşa,
cari după tine geamantane –
cu toate înfrângerile de până acum.
Cum te apropii, se scutură ninsorile,
dimineţile albe de aşteptare
îşi lipesc florile de geamul ferestrei,
în tâmple parcă-mi bat clopote surde.

Se deschide poarta destinului
pe care-l poftesc să intre;
Moş Crăciun cu sania nopţii,
Te înconjor cu daruri şi sunete de stele
aflate acum pe acoperiş;
sania pleacă lăsând vraişte atâtea bucurii
în odaia cu brad împodobit
unde iubirile noastre vin şi trec.

Cu-n zâmbet alb

N-am mai fost prin aceste ţinuturi
pe unde vântul plânge-n elicele morii,
pescăruşii cheamă marea la ţărmuri
şi vapoare de nesomn despica nopţile.

Eşti o lunatică pe faleză,
Soarele la crepuscul înoată pe valuri,
Mă tem să nu rămănem mai mult
Ca sarea acestei mări depusă pe pietre.

Ne vom întoarce la munţii sălbatici
Duhul lor e-n seva oaselor noastre,
Urcă-n arbori, coboară-n gânduri
Şi-n aerul pe care-l sărutăm pe faţă.

Călătorim până la marginile lumii,
Dar râul cu păstrăvi şi lostriţe argintii
Ne va întoarce la focul cu lemne
Unde iernile ne vor aştepta acasă,
Cu-n zâmbet nepământean de alb
Nins tandru pe coline.

Omul de zăpadă

Pe drum printre fantasmele iernii
m-am deghizat într-un om de zăpadă.
Ninsorile fac punte de fulgi pe gene,
pe îndepărtari abia conturate
se văd urme care mă duc
la casa femeii cu lumină-n ferestre.

Când întâlneşte omul de zăpadă
mirarea ei este cât un poem.
Pare a descifra un râu de iubire
în curgere prin cuvinte
ajunse în inima-i mută.
Coboară în sine şi deschide
miracolul zilelor trecute
vrea să-l păstreze dar mâinile ei
îngheţaseră pe zâmbetul iernii.

Femeia îmi dă ocol cu privirea
mirată de momentul neprevăzut,
înfloresc în gândurile ei
iernile în care ne-am iubit.

La vânătoare

În seara asta bărbaţii-s la vânătoare
în păduri de pe valea frumoasei
fetele nopţii cu părul inele de smoală
cântă neauzit pe creste înzăpezite

În noaptea sticloasă, vom lua urma
mistreţilor cu colţii gata de atac,
vom auzi cântecul cocoşului de munte
pâna se lasă ceaţa albicioasă a zorilor

cu trupul încordat de jivinele pădurii
şi paşii târşiţi prin frunziş
vom prinde-n bătaia puştii trofeul,
ospăţul va fi-n cântec vânătoresc

femeile aşteaptă-n satul fumegând
cu ochii furaţi de ninsori
ziua ca o pată de culoare roşie
a cărnii crude.

Şi iarna se grăbeşte

numai amândoi
aşteptăm iarna într-o căsuţă la ţară
să alunece peste măguri
avem lemnele pregatite
ţuică şi vin pentru fiert

şi iarna se grăbeşte

înnoptăm pe uliţe desfundate
să întîlnim ţărani dezlegaţi la limbă
cu povestiri haioase

din trei în trei zile vine şi pleacă autobuzul
la o răscruce de drumuri aşteaptă lumea
Acolo-i inima cătunului, magazinul alimentar, bodega
unde poţi vedea ţărani adevăraţi
mai des şi mai vorbăreţi ca deobicei

figuri necunoscute
preocupate de mersul lumii

noaptea se lasă cu ninsori pufoase
dimineaţa înnotăm prin zăpadă până la lemne
avem sanie, schiuri şi dealul aproape
poate ar fi trebuit să ne apropiem de cineva
să cunoaştem vecinii, să facem uz de prietenie
cineva să ne calce pragul
să simţim că trăim la ţară

o aşteptare eşuată

avem un cîine mai prietenos decât noi
ne însoţeşte peste tot
bucurîndu-se de hârjoană
şi hrană destulă
nu ne scapă din ochi
cu devotamentul lui câinesc.

Plugurile ară noaptea

Se aprinde lumina-n casa pustie
o pasăre neagră e la fereastră
cineva apasă clapele pianului
să prind în auz ce nu se vede
să văd cu degetele ce nu se spune.

Îngerii zilei sunt la copacul vieţii
să mă ungă cu mirosuri sfinte
tot ce bântuie tăcerea să fugă
să urc prin mine fără teamă
pe scara interioară a luminii
la bradul împodobit din camera de zi
unde vor petrece musafirii
ultima zi a anului.

Afară ninsorile se aştern
cu fluturi albi înstelaţi
şi îmbracă o noua măsură,
plugurile ară noaptea
unitatea adăugată a timpului.

În noaptea de ger

În noaptea de ger
crapă pietrele plângând
sub pojghiţa de gheaţă
din oasele drumului.

Oameni mor pe undeva
copiii sărmani la fel
razele lunii sunt reci
oraşul e închis în sine
ca moartea-n naştere.
Câţiva se fac nevăzuţi
pe străzile drepte
îşi lasă răceala afară
şi urcă
într-o piramidă cu camere.
Se înfurie vântul,
în pieptul celor singuri
bat clopotele,
îngerii îngheţaţi
pe la geamurile înflorate
se grăbesc.

În noaptea asta
eşti despuiat
de toate învelişurile.
Vino odată dimineaţă
îşi zice gândul –
să omor noaptea
cu un înger de lumină
să o transform în abur
ca la începutul lumii.

 

Te ştiu în ninsori

Te ştiu în ninsori cu viscol pe drum
Gânduri de spaimă încep să mă prindă,
În noaptea cu ceaţă mă umplu de scrum
E frig şi lumina nu vrea să s-aprindă.

Adânc în suflet neliniştită-mi fixezi
Tristeţea din ochi, părul galben zburlit,
Te simt acoperită de grele zăpezi
În aerul rece, de moarte coclit.

Funinginea viselor cade-n chaosul mut
Aş săruta buzele dar nu mă mai simţi,
Un ochi mi se zbate cu-n semn de temut
Şi taie prin mine o lamă cu zimţi.

Te ştiu în ninsori depărtate şi reci
Un înger cu aripi întinse spre soare
Te aştept în noapte prin vise să treci
E frig, o iubire din suflet nu moare.

 

În apele sfinţite ale iernii

Ea îmbracă cămăşi de in răcoroase
şi aprinde-n seară fosforul luminos,
risipeşte iubire prin ierburi de vânt.

Se minunează prunii acoperiţi de rod greu.

El priveşte ca un zburător astral
până-n adâncul inimii rănite.

Şoapte vor lămuri ospăţul nopţii
şi nu vor lăsa nicio urmă dimineţii.

Ziua se scaldă ca un ou în soare
şi fură năvodul cu peştişorii de aur.

lumina se lasă sedusă de umerii tăi
coboară cu petunii pe piept,

de totul se pierde într-un naufragiu de vise
în apele sfinţite ale iernii.

În zile cu trupul de zăpadă

Noaptea îşi plânge toamna-n corzi
cu suspine ruginite într-o vioară,
sunete topite curg pe nervurile frunzelor
în pădurea ce se luptă cu vântul,
inima-i bate-n fiecare copac
şi-i soarbe seva melancoliei.

Sunt drumeţul care-şi întinde aripile,
sufletul îl plimb pe dealurile vorbelor,
cuvintele au cerneală fluidă-n silabe
şi miezul învins de culori.

Noaptea se sfârşeşte în ape de curcubeu
cu dimineţile întoarse la răsărit
peste umerii încovoiaţi cu soarele
rupt de foame.

Toamna îşi lasă rodul şi pleacă,
alte sărbători aşteaptă la rând,
să vibreze-n lumină viaţa
în zile cu trupul de zăpadă.

 

Cu multă consideraţie,

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Sibiu,  04.12.2018.

 


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.