Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Victor RAVINI: Când a fost compusă Mioriţa?

Victor RAVINI: Când a fost compusă Mioriţa?

S-au emis cam multe ipoteze despre datarea Mioriței, dar au fost insuficient sau defectuos argumentate. Ovid Densusianu a datat Miorița în istoria recentă și a adus ca dovadă 37 de documente juridice de la tribunal. Dumitru Caracostea s-a abținut să nu râdă, când a obiectat că Mioriţa nu poate fi datată pe baza unor documente scrise după publicarea ei. Alţii o datează pornind de la alte documente, ce nu au de a face cu Mioriţa şi nici Mioriţa nu are de a face cu ele. Nicolae Iorga spune că Mioriţa a fost creată de un singur anonim prin secolul al XVIII-lea. La prestigiul lui, nu mai era nevoie să își susțină afirmația cu argumente și dovezi. Îl credem pe cuvânt de onoare. Hasdeu datează Miorița pe criterii lingvistice între 1350-1450. Datarea cea mai îndepărtată în timp a fost făcută de Caracostea, Ion Diaconu şi alţii, care – fără să ne spună pe ce criterii – o datează pe vremea dacilor. Îi credem și pe ei, pe cuvânt.

Niciuna din ipoteze nu a fost bazată pe o metodologie de cercetare adecvată, ci doar pe păreri. Părerile au fost prezentate drept concluzii definitive, când de fapt țâșneau din fantezie, numită de savanți intuiție. Intuiția este bună pentru a începe o cercetare, însă concluziile trebuie întemeiate pe constatări, pe analiza acestora, pe argumente și dovezi, iar nu pe simpla intuiție. Iată cum arată metodologia aplicată în cea mai amplă și mai reprezentativă lucrare despre Miorița: „Cu aceasta am ajuns la acele două pasaje din tematica clasică a lui V. Alecsandri pe care, pe baza frecvenței obiective a temelor, ca și prin adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea, le-am eliminat din analiza noastră, ca nefiind genuine și contrazicând chiar realitatea folclorică.” (Adrian Fochi, Miorița, 1964, pag. 284). Fochi aplică metoda cantitativă – analiza statistică – respinsă de Mircea Eliade (De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1980, pag. 241) și de toți cercetătorii serioși, pe motiv că statistica este inadecvată pentru a înțelege ideile, subitilitățile, frumusețea, mesajul și complexitatea unui text.

Pentru o mai bună înțelegere a unui text ete necesară o analiză calitativă, iar nu cantitativă. Statisticile cu diagrame și procente nu pot fi dovezi sigure pentru a îl acuza pe Alecsandri de un fals, și să eliminăm astfel 16 versuri din Mioriţa. Ce judecător i-ar da câștig de cauză la un proces, dacă ar vedea așa bazaconie de argumente ale acuzației? Și alții au mai propus eliminarea a încă alte versuri, dintre cele mai frumoase. Să nu fi știut ei că cercetarea și analiza nu au voie să modifice materialul cercetat? De unde vine ura unor cercetători împotriva Mioriței, încât analiza lor ciopârțește și să aruncă la gunoi cele mai emoționante versuri sau chiar întregul nostru poem național? Dar și mai șocantă este „adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea”. Cum adică, concluzii bazate pe intuiție? Fochi adoptă concluziile bazate pe intuiția altcuiva. Așa merge în știință? Garanția valabilității părerilor personale din cercetarea anterioară este prestigiul științific al fiecărui savant. Părerea unuia exclude părerile contrare ale altora și exprimă propria sa certitudine. Ne rămâne să alegem noi între certitudinea unuia și certitudinile altora. Așa s-a ajuns la haos, la nedumeriri, la năluciri, la dispreț pentru ciobanul din Miorița, pentru întreg poporul nostru și pentru noi înșine. Cine a vrut asta? Și în ce scop?

Geneza Mioriţei este o preocupare majoră a lui Adrian Fochi, în monumentala sa monografie şi antologie din 1964. El îi condamnă pe cei ce susţin datarea Mioriţei pe vremea dacilor, însă nu numește pe nimeni. El ignoră că autorul, care semnează prefața monografiei, datează Miorița pe vremea dacilor. Acesta ignoră că Diaconu făcuse datarea, pe care el o prezintă ca o noutate. Lanțul ignoranțelor străbate întreaga monografie, iar pe alocuri chiar și antologia. S-a tipărit în Editura Academiei, fără ca redacția să fi putut să-și spună punctul de vedere, desigur sub teroarea organizației de partid. În diferite capitole, Fochi face felurite datări, dintre care, cea mai clară ar putea fi aceasta: „Mioriţa oglindeşte un stadiu destul de vechi în dezvoltarea conştiinţei sociale a poporului nostru” (pag. 420). Sau: „La baza Mioriţei stă un fapt real. Faptul s-a petrecut într-o epocă istorică relativ nouă” (pag. 544). Rezultatul acestor precizări vagi este stabilirea datării între „un stadiu destul de vechi” și „o epocă istorică relativ nouă”. Beneficiul este că datarea e suficient de nebuloasă, pentru a ne scuti, la fel ca pe el însuși sau la fel cum au fost scutiți și alți cercetători, de a mai citi vreo carte despre metodologia datării textelor. Așa că fiecare din noi putem crede ce vrem sau cum ne place, la fel ca și cercetătorii.

Mircea Eliade afirmă că românii au moştenit elemente de cultură de la populaţia locală pre-indoeuropeană. Reținem afirmația lui, ce confirmă concluziile expuse mai jos. El zice – fără a se referi la Mioriţa – că: „alte elemente culturale comune tuturor popoarelor balcanice par încă şi mai vechi decât moştenirea geto-tracă, prezentând o configuraţie pre-indoeuropeană” (De la Zalmoxis… pag. 190). Din păcate, Eliade nu ne spune la ce „alte elemente culturale” se referă sau cât de „încă și mai vechi” sunt. Le vom căuta aici împreună și le vom găsi. Vom afla și cât de vechi sunt.

În acest mic eseu prezint pe scurt cadrul de referință pe care l-am folosit (în Mioriţa – Izvorul nemuririi, editura Alcor, Bucureşti, 2016, 2017) pentru o datare relativă a variantelor, prin comparație cu alte elemente deja cunoscute. Cercetătorii anteriori, care au folosit un cadru de referință și metoda comparativă, au stârnit dușmănia celorlalți cercetători. Am analizat 973 de variante, din trei antologii, referindu-mă pas cu pas la cercetători români și la autorități mondiale. În acest fel, confirm mai multe concluzii anterioare, cum ar fi aceea a lui Caracostea că legea, despre care se vorbeşte în numeroase variante ale Mioriţei, nu are de a face cu justiţia. Toți îl ignoră pe Caracostea, inclusiv academicianul Romulus Vulcănescu și Eliade. Toți, în afară de Caracostea și Constantin Noica, ignoră dicţionarele românești, care arată că sensul juridic al cuvântului lege este neologistic. Toți ignoră că în istoria literaturii române, de la Coresi până la Arghezi și Dan Deşliu, cât și în cultura populară orală, lege are un sens exclusiv religios, nu juridic. Savanți de cel mai mare prestigiu în țară și în afara țării nu au văzut că legea ciobanilor din Mioriţa nu poate fi o lege juridică. Nu au văzut că este o lege religioasă arhaică, precreștină. Nicidecum nu poate fi legea bisericii creștine. Eliade susține cu fermitate: „concepte specific creștine nu sunt atestate în Miorița” (1980, pag. 246). „Nu numai cimitirul este absent, ci și satul și biserica” (idem, p. 243).

Cu referire la Caracostea, Noica și la orice dicționar român-român, rezultă că uciderea are cauze şi scopuri religioase, precreștine. În Mioriţa nu poate fi vorba de un omor cu caracter juridic, ca în Baltagul lui Sadoveanu. Variantele Mioriței spun că doi ciobani vor să îl omoare pe baciul lor cu nouă topoare şi cu bolovani de moară, sau cu securi şi cu topoară sau cu altă multitudine de arme. Niciun savant nu s-a întrebat: cum să aibă nevoie doi ucigași să omoare un om cu așa multe arme? Cum puteau doi ciobani să mânuiască atâtea arme? La Sadoveanu era suficient un baltag.

Mă refer la teoreticieni străini, neimplicaţi în disputele noastre fratricide, și confirm concluziile cercetătorilor români (Ion Filipciuc, Al. Amzulescu, V. Kernbach și alții) care afirmă că baciul din Mioriţa nu poate fi victima unei crime sau al unui sacrificiu sângeros, ci este un ales, un erou într-o reprezentaţie rituală simbolică, o ceremonie paşnică şi repetabilă. Variantele cele mai vechi şi mai bine păstrate sunt colinde. Acestea se repetă în fiecare an, de la o casă la alta, iar în textul unora din ele uciderea şi îngroparea se repetă dimineața, la prânz și seara, în trei locuri diferite. Cum poate careva să fie ucis și îngropat de trei ori pe zi? Ce etnolog a mai văzut asemenea datină sau obicei și în ce sat? Fochi nu își pune această întrebare, deși el are un întreg capitol (p. 491-530) în care caută coșciuge și strigoi prin întreaga Europă și toată Asia, pentru a ne convinge că „imaginea nunții mioritice” și întreg sensul Mioriței „este apărarea de puterea malefică a mortului” (p.529). Concepția că Miorița este un bocet compus contra strigoilor, a fost anterior susținută de Constantin Brăiloiu și ulterior reluată de Mircea Eliade la pagina 235, fără vreo rezervă sau îndoială.

Controversele în legătură cu alegoria morţii şi nunţii cosmice sunt o eroare ştiinţifică, construită strâmb, pe o metodologie de cercetare defectuoasă, pe prejudecăţi, pe erori de logică şi pe confuzii de definiţii, fără niciun cadru de referințe teoretice, adică fără sprijin sau credit la vreun alt savant. Înţelegerea, poate nu chiar răuvoitoare dar în orice caz greşită, a morţii şi nunţii ciobanului, a dus la doctrina aberantă a pasivităţii şi resemnării ciobanului, ceea ce jigneşte demnitatea de român și e o insultă la adresa fiecăruia din noi, dar mai cu seamă și în primul rând la adresa acelora care susțin asemenea aiureli. Analiza mea se bazează pe o metodologie nouă, se sprijină pe un cadru larg de referințe teoretice și a fost verificată de doi profesori universitari emeriți suedezi, care cunoșteau Miorița din lucrări de referință în limbi occidentale. Concluziile la care ajung în analiză înlătură absurditățile susţinute cu tărie și cu o inexplicabilă înverșunare, de câteva celebrităţi orbite de propria lor aureolă și ocupate cu alte lucrări mai importante. Îi putem înțelege că s-au grăbit și n-au avut timp să îşi verifice părerile cu ajutorul teoriilor la care ajunseseră colegii lor de breaslă, români sau străini, ce practicau o metodologie mai exigentă. Patriotismul lor incontestabil i-a împiedicat să citească lucrări de referință în limbi străine, ba chiar și să citească cea mai de neocolit lucrare de referință, Istoria literaturii române, de George Călinescu, ale cărui constatări chiar și Eliade le ignoră.

Pentru datarea Mioriței, mă limitez la câteva probe succinte, toate cu rezultate convergente. Sharan B. Merriam, profesoară emerită la Universitatea din Georgia în USA ale cărei cărţi fundamentale despre metodologia de cercetare se studiază la facultățile din mai multe țări spune că toate textele, chiar şi cele întemeiate pe fantezie, sunt un produs al contextului istoric şi de aceea au o legătură cu realitatea. Cu referire la cărțile ei, afirm că toate aspectele etnografice, sociale, economice, toți termenii concreți și abstracți din metaforele Mioriţei pot avea legătură cu nivelul de dezvoltare a societăţii din vremea când au fost compuse versurile. Toate adaosurile ulterioare, redau aspecte economice şi sociale din vremuri mai noi. Modificările arată că multe metafore și alegorii nu au mai fost înțelese, au murit.

Am pornit de la afirmația lui Călinescu, că Miorița este un mit „cu ecoul cel mai larg”, dintre cele „patru mituri ce înfățișează patru probleme fundamentale: nașterea poporului român, situația cosmică a omului, problema creației (…) a culturii și sexualitatea” (pag 60). Eliade respinge ideile lui Călinescu, însă nu îl numește. Aplicând o perspectivă sinoptică asupra celor 973 de variantele analizate și clasificate după mai multe criterii, pe categorii și pe scale ascendente sau descendente, am observat că Miorița a putut fi concepută pentru a fi înțeleasă pe două niveluri semantice. Nivelul primordial este o înțelegere ezoterică, pentru ciobanii inițiați în tainele meseriei lor, ale psihicului uman și ale universului, așa cum erau cunoscute la vremea aceea. Nivelul secundar este exoteric, pentru cei încă neinițiați sau profani, pentru societatea din afara frăției lor profesionale. Totodată am observat că, de la o variantă la alta, textul a fost modificat și a alunecat de la un conținut ezoteric, la formulări cu caracter exoteric. Abstracțiunile din mit au fost înțelese ca fapte concrete din realitate, ceea ce a facilitat adaptarea textului mai vechi la realități sociale și economice mai noi. Alunecarea de la mythos la logos a derutat destul de puțini țărani, doar pe cei care erau mai legați de pământ decât de cer sau de stele, și destul de mulți savanți, mai legați de salariu și prestigiu decât de Miorița.

În câteva variante, ciobanii subordonați baciului au căciuli din blană de urs, ca semn distinctiv că sunt „nesupuși”. Textul nu spune față de cine sunt ei nesupuși și nici dacă ei înșiși au vânat urșii sau au cumpărat căciulile gata confecționate. În multe variante, ciobanii au suliţe, lănci, arcuri cu săgeţi, săbii, topoare, securi şi bâte, la fel ca vânătorii. În nicio variantă nu am găsit vreun baltag. Sadoveanu nu l-a putut lua din Miorița, ci probabil de la turci. Uneori, sacrificiul ciobanului e planificat pe ziua de Sf. Ilie, zi sfântă pentru ciobani, moştenită din religia vânătorilor, aşa după cum ştim din ancheta de folclor întreprinsă de Hasdeu. Acesta ne informează că Sf. Ilie a fost mai întâi soldat înconjurat de arme, viteaz şi bun vânător, cioban la oi, fiu de oameni sărmani şi servitor la diavolul. Deci nu este vorba de omonimul său din Biblie, ci provine din pre-creștinism. Din competențele pe care le are el în cultura populară și din importanța lui în textul mai multor variante, rezultă că Miorița poate avea rădăcini în cultura pre-pastorală, a vânătorilor.

Într-o variantă, colindătorii zic că bărbaţii din familia pentru care cântă ei sunt plecaţi la pădure să vâneze un căprior. Partitura ciobanului este rostită de puiul de căprioară vânat. Căpriorul vrea să fie îngropat la stână, ceea ce poate reda prin sinecdocă trecerea de la vânători la păstori. Identificarea eroului principal din Mioriţa cu un căprior din pădure ne trimite la vremurile anterioare păstoritului. Elementele din cultura vânătorilor arhaici sunt bine integrate în toate variantele Mioriţei și precumpănesc calitativ improvizaţiile sau adaptările la vremuri mai noi. Rezultă că în Miorița sunt versuri ce păstrează amintirea unor realități dintr-o societate aflată la începuturile culturii pastorale.

Societatea şi divinităţile ciobanului sau ale mamei lui nu se încadrează în structura tripartită a societăţii şi a zeilor indoeuropeni (clarificată de Georges Dumézil înainte de al doilea Război Mondial), compusă din trei clase sociale: 1. conducătorii politici şi religioşi, ca Burebista și Deceneu, 2. războinicii şi 3. producătorii de bunuri materiale. Uciderea ciobanului din Mioriţa nu corespunde cu sacrificiile religioase efectuate de indoeuropeni, prezentate de Bernard Sergent, în Les indoeuropéens. Histoire, langues, mythes, Payot, Paris, 1995. Trecem peste faptul că în Miorița e un sacrificiu simbloic, iar nu sângeros, ca la indoeuropeni. Nici nunta ciobanului nu corespunde cu nunţile la indoeuropeni, descrise de Bernard Sergent. Aşadar omorârea, cât şi nunta ciobanului în cer sau pe munte, pot fi ritualuri religioase anterioare venirii indoeuropenilor. În niciuna din variantele Mioriţei nu se găseşte nimic din structura tripartită a societăţii şi a divinităţilor indoeuropene. Concluzia mea este că Mioriţa a fost definitiv structurată înainte de apariția indoeuropenilor în preistorie.

Marija Gimbutas (The Gods and Goddesses of Old Europe, 7000-3500 B. C. Myths, Legends, Cult Images, Berkeley-Thames and University of California Press, 1974) afirmă că divinitățile indoeuropene au pătruns pe teritoriul României în neolitic, în mileniul al IV-lea î.Hr. Divinitățile ciobanului sau ale mamei lui nu corespund culturii indoeuropenilor. Niciun fenomen social, religios sau de alt fel din Mioriţa nu se poate relata la indoeuropeni. Toate aspectele din Miorița sunt anterioare indoeuropenilor. Versurile cele mai bine realizate artistic din variante, şi care pot fi genuine, oglindesc o lume arhaică, anterioară venirii indoeuropenilor în spaţiul mioritic, o lume anterioară neoliticului. Cuvinte ca pușcă, maior, călimară sau Turcia, din versuri șchioape, fără ritm și fără rimă, sunt adaosuri târzii și nu putem să datăm crearea Mioriței după aceste cuvinte, cum au făcut unii cercetători respectabili, ca Hasdeu.

Ciobanul spune mioarei cum să o identifice pe mama sa dintre alte femei bătrâne: ea are un brâu de lână. Brâul de lână poate fi un semn distinctiv al unei situaţii economice şi sociale superioare celorlalte femei. În mai multe variante, mama ciobanului poate vorbi cu divinităţi animiste, ce personifică fenomene naturale: Dunărea, Apşoara, Ceaţa, Sfânta Negurice, care uneori o cam ajută iar alteori nu prea, să îşi caute fiul. Divinităţile ei vorbesc la fel ca orice femeie înțeleaptă de la ţară şi sunt o oglindire a ei. Tot ce ştim despre mama ciobanului aflăm din versurile spuse de el, ca despre ceva viitor şi eventual. El știe că ea, cu sau fără ajutorul divinităţilor, se poate transforma într-un corb şi deplasa anulând spaţiul şi timpul, la fel ca şamanii. El știe că ea cunoaşte funcţia farmacologică şi magică a unor plante şi poate semăna busuioc în vatră, pentru a cunoaşte viitorul lui. Ea nu se duce să-l caute la munte, ca Vitoria Lipan, ci se duce să întrebe Dunărea. Vedem că ea se orientează mai bine în peisajul său lăuntric, psihologic, plin de credinţe religioase animiste, decât în cel geografic. Orientarea ei cognitivă şi interpretarea pe care o face asupra semnelor magice îi răsplătesc strădaniile şi sunt, funcţional, acceptabile în sistemul social în care trăieşte, chiar dacă împiedică dezvoltarea cunoştinţelor empirice raţionale. Mama ciobanului are o competenţă religioasă şi socială remarcabilă în societatea contemporană cu ea, care a creat Mioriţa. Demersurile ei cu caracter divinatoriu sau magic și brâul de lână îi asigură o poziţie socială dominantă. Ea este o exponentă a epocii matriarhale, când femeile ordonau viaţa socială cu ajutorul unor norme şi reprezentări religioase, create de ele pentru a organiza şi controla totul în jurul lor, între cer şi pământ, ba chiar şi sub pământ, în lumea de dincolo.

Mama ciobanului şi divinităţile ei feminine nu au vreun echivalent masculin. Câteva variante conțin versuri cu ritm deviant şi fără rimă, care zic ceva vag despre tatăl sau frații lui, dar aceștia nu au nicio funcţie epică sau lirică. Aceste versuri sporadice nu sunt şlefuite artistic, sună strident și nu sunt reluate de alţi rapsozi în alte variante. Sunt improvizaţii individuale, din vremuri mai noi. Ele nu pot fi reprezentative pentru întreg materialul cercetat, ca să datăm originea Mioriței după ele, dar ne sunt folositoare pentru a urmări procesul de creaţie colectivă peste generaţii, care uneori a ameliorat textul, iar alteori l-a degradat.

Absenţa unui echivalent masculin al mamei ciobanului în Mioriţa, cât şi absenţa unui echivalent masculin al divinităţilor feminine, se pot explica cu referire la constatările, concluziile şi teoria lui Louis Bouyer (în capitolul The Archaic Cult of the Mother Goddesses, pag. 40, din The Christian Mystery. From Pagan Myth to Christian Mysticism, T&T Clark, Edinburgh, 1990). Acesta spune că descoperirile arheologice arată că „zeiţa mamă nu a primit un însoţitor masculin înainte de neolitic, când creşterea bovinelor, care la început era simplu pastorală şi nomadă, a devenit sedentară şi urmată de o agricultură incipientă.”

Nomadismul sau seminomadismul ciobanilor noştri, din Mioriţa și de azi, sunt o tradiție arhaică, din străfundurile epocilor pietrei, pe care nicio schimbare istorică, nicio invazie sau dominaţie străină, nici măcar dictatura comunistă, nu le-a putut extermina. Agricultura în Mioriţa este vag semnalată, prin comparaţia mustăţii ciobanului cu spicul de grâu. Nu putem şti dacă grâul era cultivat sau creştea spontan, ori dacă e un adaos târziu în text. Cu referire la Bouyer, putem data situaţia socială a mamei ciobanului şi reprezentările ei religioase cu divinităţi feminine fără echivalent masculin, în perioada matriarhală şi înainte de neolitic.

Ciobanul vorbeşte de o divinitate feminină în cer: mândra crăiasă, a lumii mireasă sau alte denumiri ale ei. În multe variante, ea e înlocuită cu o fată frumoasă, ce poartă pe frunte, la gât, sau pe piept podoabe de culoare galbenă ce sunt simboluri solare sau lunare și se iveşte pe munte pentru a se uni cu el. De la O. Densisianu până la Eliade, cei mai renumiți savanți văd aici un „conflict erotic” între ciobani, „rivalitate amoroasă” şi o crimă „din motive sentimentale”. Pornind de la unii cercetători români mai puţin renumiţi, ale căror concluzii le-am verificat cu teorii validate de către ştiinţa religiilor, ajung la concluzia că fata de pe munte nu poate fi o nimfomană cum s-a crezut fără temei, din dispreț pentru țărănci și pentru moralitatea rurală, ci este apariția (hierofania) unei divinităţi, cu care ciobanul va efectua o unire sfântă (hierogamie).

Când mireasa cerească este o „fată de crai”, acest crai e absent din text. Soarele și luna oficiază religios la nunta ciobanului. În limba celților și în limbile germanice de azi, soarele este de genul feminin, iar luna de genul masculin. Limba română păstrează amintirea vremurilor matriarhale când luna văzută din Carpați era de genul masculin. În limba noastră, luna nouă se mai numește crai nou (vezi Ciprian Porumbescu). Mireasa cerească „fată de crai” poate fi relatată la crai nou adică luna nouă. Nu putem exclude că „fată de crai” ar putea și să fie un adaos târziu, apărut în patriarhat, la fel ca fata de maior, de popă sau de ţărani săraci, care apare pe munte. Oricum, este vorba de o hierogamie cu o divinitate cerească (uranică) sau cu o divinitate terestră (chtonică). Variantele Mioriței pun în evidență două forme de hierogamii: 1. omul se agață de divinitate (apvägen în suedeză) și 2. divinitatea înșfacă omul (kattvägen). Explic aceste hierogamii în patru capitole, sprijinindu-mă pe lucrările de referință ale mai multor universitari, cercetători în psihologia religiilor. Cu referire tot la Bouyer, divinităţile feminine ale ciobanului pot fi plasate şi ele tot în paleolitic. Divinitățile ciobanului și ale mamei lui corespund cu divinitățile paleolitice și pot fi dovada că Miorița a fost compusă în paleolitic.

În două variante, baciul observă că prea multe oi mor fără nicio altă explicaţie, decât aceea exprimată pe ocolite, că femeile nu au respectat anumite zile sfinte. Ion Aurel Candrea (Iarba fiarelor – Studii de folclor, Cultura naţională, Bucureşti, 1928, pag. 123-131) spune că anumite zile sfinte din calendarul babelor trebuiau respectate prin repaos pentru a nu se îmbolnăvi animalele. Baciul poate crede că femeile nu şi-au respectat datoria de a ţine legătura cu cele sfinte, adică divinitățile feminine ce garantau sănătatea oilor. Atunci, el poruncește fraților săi să îl ucidă. Ucidere ce nu se efectuează, ci doar e simulată teatral. Cei trei bărbaţi preiau rolul de a efectua ei, un ritual simbolic în vederea restabilirii ordinii cosmice. Are loc un transfer de responsabilitate pentru obligaţiile religioase, de la ritualuri efectuate de către femei la ritualuri efectuate de bărbaţi. În ansamblul tuturor variantelor se poate vedea o schimbare a raportului de forţe sociale, economice şi competenţe religioase de la femei la bărbaţi, o trecere de la matriarhat la patriarhat.

La începutul Mioriţei, suntem în matriarhat şi e raiul pe pământ. Raiul va fi tulburat de ştirea complotului bărbaţilor, ce vor ucide personajul principal, cu care ne identificăm. Rapsozii încă nu ne-au dat elementele necesare ca să știm că va fi o ucidere părelnică, un teatru popular. Măiestria stilistică a textului, alternarea a pronumelor și a diatezelor sau inversarea subtilă a consecuției temporale a verbelor ne fac să ni se pară că acțiunea prezumtivă din viitor s-ar fi și petrecut în trecut. „Să îi spui că la moartea mea a căzut o stea.” Versurile ne-au emoționat într-atât, încât nici nu băgăm de seamă că ciobanul nu a murit și nu a căzut nicio stea, iar el ne va întoarce spatele și își va vedea de oile sale. În puținele variante unde uciderea are loc, mama lui îl reînvie, ceea ce dovedește că nu este vorba de o crimă ca acelea de la tribunal, ci el e un erou mitologic, comparabil cu alți eroi reînviați, din mitologia altor popoare antice. Cercetătorii, care au făcut comparații cu mitologia alor popoare, au fost distruși de către rivalii lor din breaslă. Sfârşitul poemului, cu viziunea ciobanului despre un viitor în care el ar putea să fie ucis, fără ca mama lui să-l mai poată ajuta cu procedurile ei, consemnează slăbirea credințelor religioase din matriarhat, în vremea când se făcea trecerea spre patriarhat şi spre neolitic.

O altă datare, mai cu cifre și ani. Gimbutas afirmă că oamenii din cultura Hamangia erau sedentari şi practicau o agricultură avansată, de mai multe feluri, cultivau grâu şi alte cereale, aveau oi, capre, vite, porci. Oamenii din Mioriţa nu au trecut de creşterea oilor şi de cultivarea grâului. Excepție fac versurile stridente din variantele adaptate la vremuri mai noi. Femeia Gânditoare de la Hamangia, sau zeiţa mamă, după cum zice Gimbutas, stă direct pe pământ. Scăunelul Gânditorului poate fi reprezentativ pentru situaţia privilegiată a bărbatului în familie şi în societate. Statuetele au fost găsite într-un cimitir preistoric, aproape de Delta Dunării şi de Marea Neagră, acolo unde ciobanii obişnuiau încă din străvechime să vină cu oile la iernat. Pentru aceasta, trebuiau mai întâi să traverseze Dunărea cum puteau, pe la Vadu Oii – întrucât așa s-a creat acest toponim – şi să treacă prin actualele sate Ciobanu şi Mioriţa.

Într-o variantă, mama ciobanului locuieşte într-o casă la mare, cu uşa şi ferestrele spre soare. Mioara năzdrăvană se va metamorfoza într-o fată cu părul lung şi se va duce acolo, dar pentru a ajunge în acel loc, desigur că trebuia şi ea să meargă pe acelaşi drum pe care mergeau ciobanii cu oile. Observ o coincidenţă între trei locuri din acelaşi colţ de ţară: 1. locul unde ciobanii iernau cu oile, 2. locul unde e casa mamei ciobanului, 3. locul unde au fost găsite cele două statuete. Necropola în care s-au găsit, cât şi scăunelul ornamentat pe care stă Gânditorul, arată că poate fi vorba de o societate sedentară, cu case ca a mamei din poezie. Cu referire la Gimbutas și Bouyer, Perechea de la Hamangia poate fi reprezentativă pentru vremea când oamenii au devenit sedentari şi se ocupau de prăsirea vitelor mari, iar statuetele de femei capătă un echivalent masculin, în neolitic.

Versurile stridente, cu vite mari, agricultură insuficient specificată şi tatăl total nesemnificativ pot fi adăogate de către contemporani ai culturii Hamangia sau ulterior. Societatea şi reprezentările religioase din cele mai multe și mai bine păstrate variante ale Mioriţei pot fi mai vechi decât cultura Hamangia. Casa şi poziţia socială sau religioasă a mamei ciobanului pot fi mai vechi decât Perechea de Gânditori de la Hamangia. Măsurătorile cu C14 datează aceste statuete în anul 5880 ± 70 î.Hr. Arheologii români sunt mai prudenţi decât cei occidentali şi bazați pe metoda comparativă, atât de hulită de cei ce nu au învățat cum să o aplice zic că mai sigur ar fi prin anii 4800 î.Hr. Deci: Perechea de Gânditori, cu vârsta de 7000 sau 8000 de ani, puteau să fi auzit şi să recite sau să cânte Mioriţa-Urballade.

Nimeni nu și-a pus întrebarea în ce limbă a putut fi compusă acea Urballade, de care unii au vorbit fără să spună nimic. Transmiterea Mioriței din gură în gură, de la Urballade creată pe vremea dacilor cum zic unii sau mai înainte, așa cum am arătat mai sus și cu mult mai pe larg în carte, a putut urma evoluția limbii strămoșilor noștri. Același lucru s-a întâmplat cu Crezul bisericii române, care s-a transmis oral și a urmat evoluția limbii, de la conciliul din Nicea (anul 325), când a fost scris în latină și până azi, fără să fi fost nevoie să mai fie tradus din latină în română.

Cu referire la dicţionarul lui Mihai Vinereanu (Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Editura Alcor, Bucureşti 2009), majoritatea covârşitoare a cuvintelor din Miorița şi chiar versuri întregi, unul după altul, sunt de origine traco-dacă, traco-ilirică sau pre-latină. Etimologiile propuse de Vinereanu și cele propuse de alți lingviști prezintă un clar defect de logică: se exclud reciproc. Nicio etimologie a vreunui lingvist nu poate fi o certitudine absolută, atâta timp cât mai există o altă etimologie, a altui ligvist. Lingvistica este o știință exactă și nu se mulțumește cu explicația că, dacă nu o fi cum zice un lingvist, atunci poate că o fi cum zice altul. În știință nu e ca în politică. Majoritatea opiniilor nu poate fi un criteriu științific. Notorietatea lingvistului care își argumentează etimologiile, a editurii care le-a publicat sau aspectul grafic al publicației, iarăși nu pot fi criterii științifice, pentru stabilirea adevărului. Ori sunt toți lingviștii de acord, ori niciunul nu prezintă certitudini. Până atunci, nu avem deptul să ne îndoim de niciunul, deoarece toți sunt lingviști și deci nu pot să greșească. Toți pot să aibă dreptate, după cum ne place fiecăruia din noi, mie sau dumneavoastră.

Ca să putem stabili datarea Mioriţei după criterii lexicale și să știm dacă versurile îşi au sau nu își au originea în acele limbi vechi, ar trebui mai întâi să ştim bine deosebirile dintre ele și contribuția lor în istoria limbii române. Altminteri, ne rămân etimologiile slave, bulgare, cumane, maghiare sau turcești, la care relatează DEX cuvintele din limba română și încearcă să ne convingă că localnicii le-au învățat de la popoarele năvălitoare sau migratoare. Aceste popoare migratoare nu prezintă niciun fel de dovezi arheologice ale vreunei culturi materiale proprii, cu care să fi venit. Conform unor lingviști străini, cuvintele comune în limba română și în limbile vecine au fost preluate de către noii veniți, de la populația locală, care avea o cultură avansată, bine documentată arheologic, ceea ce popoarele nou venite călare și cu ghioaga în mână nu aveau. Siturile arheologice prezintă stratificări. Mai în adâncime se află un strat cu ceramică măiestrit lucrată sau alte dovezi de cultură avansată și niciun fel de arme, ce prezintă dovezi de incendiu și distrugeri violente, peste care se suprapune un strat cu o ceramică mai puțin elaborată și cu obiecte casnice mai rudimentare, unde sunt și arme. Nu e nevoie să fim arheologi ca să înțelegem ce s-a întâmplat acolo.

Până când lingviștii vor face noi descoperiri sau elucidări și vor reuși să nu se mai contrazică unii pe alții, putem fi siguri numai de faptul că Mioriţa oglindeşte o societate aflată în epoca de piatră, încă învăluită în ceţurile preistoriei şi ipotezelor. Datarea Mioriței într-o etapă sau alta a preistoriei rămâne la fel de dificilă ca şi etapizarea însăşi. Indiferent de dificultăţile etapizărilor propuse de către arheologi sau lingvişti, şi cu toate incertitudinile inerente oricărei ştiinţe, putem fi siguri de un singur lucru: Stadiul de dezvoltare a societăţii din Mioriţa reflectă o epocă istorică mai veche decât societatea şi mitologia din culturile indoeuropene. Mioriţa oglindeşte o epocă mai veche decât cea din epopeile lui Homer, decât mitologia nordică sau vechile scrieri mitologice din India, mai veche şi decât poemul lui Ghilgameş, considerat ca fiind cea mai veche operă literară.

Cu referire la Sharan B. Merriam, concluzia mea este că textul Mioriței, chiar și versurile ce exprimă fantezia ciobanului sau a creatorilor acestui personaj principal – simbol al omului bun, desăvârșit, cu aspirații spirituale și exemplu luminos pentru toți – sunt un produs al contextului istoric în care trăiau acei creatori și de aceea au o legătură cu realitatea din epoca în care trăiau ei. În concluzie, oamenii care au creat Miorița-Urballade au pus în poem contextul social, economic și spiritual în care trăiau ei. Acestea sunt caracteristice pentru epoca paleolitică. Miorița a fost creată în epoca paleolitică, iar transmiterea orală a versurilor, oricât de conservativă a fost, a făcut posibilă modificarea și adaptarea textului la realități ulterioare, care se opresc în feudalism, prin secolele propuse de Hasdeu și de Iorga, care au fost derutați tocmai de cuvintele și versurile adăugate. Mioriţa este un document ce prezintă traiul material, concepţia despre lume, filozofia vieţii, sufletul, mândriile, temerile, aspirațiile și visurile pe care le aveau oamenii pre-indoeuropeni din zona Carpaţilor şi a Dunării de jos, în paleolitic.

Diferiți istorici, arheologi şi lingvişti occidentali, care nu pot fi suspectaţi de patriotism românesc şi nici de protocronism, dacomanie sau vreo altă formă de subiectivism, susţin în ultima vreme la unison, cu dovezi şi cu argumente care nu au fost şi nici nu pot fi contestate, că teritoriul Carpato-Dunărean şi din zonele învecinate în ţările mărginaşe sunt leagănul civilizaţiei din Europa, care a precedat venirea indoeuropenilor. Numai reaua credință a unor dușmani sau trădători poate contesta sau ignora concluziile acestor universitari nepărtinitori și devotați adevărului.

Concluziile, la care am ajuns în carte, citând mult mai multe lucrări de referință decât în acest eseu, converg spre o datare a compunerii Mioriţei începând cu epoca anterioară venirii indoeuropenilor, la care s-au făcut modificări ulterioare. Am arătat că Mioriţa poate fi mai veche decât Perechea de Gânditori de la Hamangia. Aşa-zisa Urballade putea fi închegată acum 7000 sau 8000 de ani, iar Miorița poate corespunde cu trecerea de la matriarhat la patriarhat și de la paleolitic la neolitic.

Bine, dar chiar puteau oamenii arhaici din Carpaţi, niște analfabeți, să creeze în epoca de piatră o capodoperă literară atât de desăvârșită, încât conţine mai multe idei decât cuvinte, așa cum am arătat în analiza celor 973 de variante? Îl las pe Claude Lévi-Strauss să răspundă în locul meu. Celebrul antropolog, etnolog şi structuralist francez, afirmă (în Race et histoire, Denoël, Unesco, prima ediţie 1952) că toate societăţile omeneşti, foarte îndepărtate şi arhaice, au făcut cei mai decisivi paşi spre progres, cu opt sau zece mii de ani în urmă. Descoperirile oamenilor de atunci alcătuiesc cea mai mare parte din ceea ce noi numim civilizaţie. Suntem în continuare dependenţi de marile descoperiri făcute în timpul revoluţiei neolitice: agricultura, creşterea animalelor, ceramica, ţesutul. Noi n-am făcut decât să adăugăm îmbunătăţiri la aceste descoperiri.

Aceste afirmații ale lui Lévi-Strauss nu au fost contestate de nimeni. Așadar, putem fi siguri că existau premisele materiale și culturale pentru ca Mioriţa să poată fi creată în epoca de piatră, cam în aceleaşi vremuri în care s-au făcut marile descoperiri fundamentale, pe care el zice că se întemeiază civilizaţia întregii lumi. Gimbutas și mulți alții, ce nu pot fi acuzați de naționalism românesc, arată că epoca la care se referă Lévi-Strauss a lăsat mai multe și mai importante vestigii arheologice pe teritoriul actual al României şi în teritoriile învecinate, decât oriunde. Cercetarea Mioriței este un plai deschis pentru oricine, chiar și pentru cei ce o disprețuiesc și disprețuiesc poporul care a creat-o și a transmis-o literaturii universale. Oricine are libertatea să respingă rezultatul cercetării pe care v-am expus-o aici foarte pe scurt și să vină cu altă metodă de datare, cu alte argumente, la fel de întemeiate sau și mai întemeiate, pentru o altă datare a Mioriței.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

6 decembrie, 2018


Etichete:

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.