Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » O istorie sentimentală a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (XLIV)

O istorie sentimentală a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (XLIV)

O istorie sentimentală a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (XLIV)

Actorul Grigore Buga (III)

 

   „Pe directorul instituției, dacă l-aș fi văzut într-un film englez, clasic, aș fi zis că-i un lord! Înalt, cât să impună, suplu, brunet, de vârstă mijlocie, cu o voce baritonală, plăcut, purta ochelari fumurii pentru a-și ascunde un mic defect la ochi. Nu participa, ca actor, la formația de teatru, dar asta nu însemna că era absent, așa cum nu era, nicăieri, în activitățile instituției. Urmărea, în tăcere, repetițiile, mai ales când ajungeam la mișcările pe scenă. Discuta în pauze cu regizorul, dar puțin. Aproba din cap și pleca. După primul spectacol, de debut, am fost invitați într-o sală, unde am rămas uimiți! În mijloc era o masă, încărcată cu bunătăți, începând de la gustări, și terminând cu fripturi de pasăre. Dar, ce era mai important, o țuică naturală, și vin de Pietroasele, ceea ce, numai directorul putea face rost în acele timpuri. A ținut un scurt toast și a închinat un pahar, pentru succesul nostru, dar, mai ales, pentru viitor. Nici n-am avut timp să ne mirăm că, într-un asemenea lăcaș de cultură, se  organizase o asemenea masă, cu un asemenea consum. Mai târziu l-am înțeles. Unde în altă parte?! Știam că directorul este un om cu… relații, dar nici chiar așa! Despre studiile lui, nu puteai afla fără să te miri. Studiase Teologia, apoi Istoria, apoi obținând diploma de profesor. Chiar lucrase, pentru un timp, la Liceul din Pătârlagele, de unde venise aici. Și, ca mișcarea să fie completă, urma cursurile Facultății de Drept, din București. Ultima, i-a adus și cele mai mari satisfacții. A fost, pe rând, judecător, avocat, ajungând chiar deputat și mai apoi secretar de stat în Ministerul Justiției, după evenimentele din finalul deceniului nouă, al secolului trecut. Păcat. Inima l-a trădat, când era cel mai realizat, ca om. După închinarea paharului, n-am observat să mai fi băut ceva, dar nu peste mult timp, când spiritele se mai încinseseră, printre cei 20 de meseni (că doar nu participau numai actorii) a apărut cu o chitară și, fără nicio altă introducere, a început să cânte o romanță, în franțuzește. Nu cunosc limba, dar știu când se vorbește. Era o melodie de boem, optimist, fapt ce confirma adevărul că muzica, indiferent în ce limbă s-ar cânta, o înțeleg. Poate că luasem o figură visătoare, când un coleg m-a întrebat:

– Știi franceza? Că doar ai învățat atâta!…

M-a pufnit râsul:

– Noi, generația mea, la orele de franceză făceam rusa!

– Înseamnă că rusește știi! nu s-a dat bătut colegul.

– Da. Ce-au uitat rușii, ca să nu mor de foame printre ei.

Practic, nu aveam și nu am nimic împotriva limbii ruse. În fond, este o limbă vorbită de un mare popor, vecin, creator al atâtor valori. Numai că o limbă, o cultură, un set de maniere, dacă n-ai plecat în viață cu ele, nu le poți înțelege pe deplin. Iar la mine, în familie de meseriași, eram primul și singurul care absolvisem liceul și o facultate. Ăsta-i adevărul! Acolo însă, în atmosfera creată, cu spectacolul de debut într-o sală adevărată de teatru, la masa aceea și ascultând melodia unduioasă, sigură, bărbătească, mă simțeam mai puternic, mai bun. Asta-i! Nu știu când s-au terminat muzica și distracția. Fapt este că dimineața rămăsesem numai trei. Eu, un coleg, și administratorul instituției, un om cam de vârsta mea. Pe masă era o harababură greu de descris: pahare, sticle, oase de pui, resturi de țigări, cești murdare de cafea și câte altele. Oricine ar fi vrut să curețe, poate că, în primul rând ar fi apelat la o lopată, apoi la furtunul cu apă. Atmosfera, atâta timp cât făceam parte din ea, era respirabilă. Poate datorită și geamului ce dă spre curtea interioară, ferit de ochii și urechile curioșilor, unde creștea un măr tânăr. Radu, administratorul, era holtei convins, la cei vreo patruzeci de ani, cu un început de obezitate și, veșnic se «pregătea să dea la științe economice… ». De îmbrăcăminte, mereu purta aceeași geacă veche, roasă și largă, cu deosebire că iarna avea mai multe jachete sub ea. Pe cap nu mai avea nimic. Nici păr. În rest, era băiat… bun! Se ”dădea” mare talent în teatru, dar niciodată nu a acceptat un rol: – Nu râde lumea și-așa, când mă vede! De ce să mai apar și pe scenă?! zicea el. Și, poate, avea dreptate. El participa doar la festivități, în lipsa superiorului, ca gazdă! De aceea, aseară, în ciuda volumului său, nu l-am observat. Acum, discuta în calitate de gazdă! și a spart liniștea nebuloasă în care ne găseam.

– Ce facem, Grig? Parcă te-am mai zărit și aseară!… Râse, ca mersul unui motor gripat. Nu vrei să ne… dregem?

– De parcă am mai avea ce!

Al treilea «pictor comercial» cum se recomanda, în comerțul local, îi cam era indiferent unde se trezea, dimineața, ori unde îl prindea noaptea. Devenise holtei, după ce îl «primise» nevasta, în «echipament de lucru», așa cum spunea el, cu un alt bărbat, în pat. Ăsta era omul, sau ce mai rămăsese din el… Își consumase mulți ani la teatrul popular al municipiului. Acum, îmbătrânit, cătrănit, singur și slab, mai uita replicile. De aceea, se debarasaseră de el, ca de o mobilă veche, și ajunsese la noi. Habar n-am dacă avea sau nu un domiciliu stabil, o încăpere, despre care să spună: «la mine, acasă»! Viața fiecăruia, ca și arborii: în teren plat și bun cresc viguroși, își ramifică rădăcinile și crengile în mod echilibrat, indiferent cât și de unde bate vântul; la munte, în teren sărac și pietros, în pantă, rădăcinile, ca și coroana, sunt noduroase și încurcate. Ca și oamenii! Sau, oamenii!… Acum, mahmur după noaptea nedormită, mă uitam la pictor, neutru. Îi era totul indiferent. Ce să mai spună? Ce să mai facă? Între timp, Radu adunase trei pahare, le umpluse cu vin, alături de niște resturi comestibile din festinul consumat.

– Hai, Grig! Apropiați-vă!

Ne-am apropiat, am gustat din mâncare, de parcă executam o muncă silnică, apoi am băut din paharele cu vin. Altă viață! Dar serviciul?Am rămas blocat, fapt ce nu i-a scăpat lui Radu:

– Ce-i, Grig? La ce te gândești? La nevastă?

– Nu!… i-am răspuns eu. I-am spus de ieri, că s-ar putea să cam întârzii…

– Și? Ai întârziat ceva!…râse el, fără a uita să se ospăteze.

La asta, se pricepea, cu prioritate. Pictorul mânca de parcă executa o muncă voluntară. Fără nicio tragere de inimă… Nu îi era foame, sau  nu realiza că-i este, dar știa că trebuie să mănânce. Abia când a terminat paharul cu vin, a binevoit să exclame:

– Mă! E bun și e bine, că-i duminică astăzi…

E  duminică! m-am bucurat eu, reușind să intru, total, în realitate. Dumnezeu are grijă și de păcătoși. Așa m-am convins, a câta oară? de corectitudinea zicalei populare: «cui, pe cui se scoate»! Știam că undeva, aici la etaj, sunt câteva chiuvete, mai puțin folosite. Le-am găsit, m-am spălat și am revenit, răcorit și optimist:

– Băieți! A fost mulțumitor, nu?

– Da, Grig, acceptă Radu. Acum, pe sâmbătă, la premierea cealaltă…

– Da, «Cadoul». Dar o să mai facem ceva repetiții. S-ar putea ca pe joi și vineri. Să facem un «șnur».

– Da mai vii până atunci pe-aici, nu?

– Mai vin.

I-am salutat, le-am strâns mâna, și am plecat. Afară era cald și frumos. Vara încă nu se terminase. Puteam respira un aer mai curat, să-mi curăț plămânii de funinginea de la țigările din noaptea trecută și mirosul de cramă din îmbrăcăminte. M-am uitat la ceas. Era aproape zece, ora la care apărea «mira», adică se putea bea o bere, sau o tărie, la bufete și restaurante. Fie. O bere ar fi mers și eu nu puteam să mi-o refuz. Știam că la apartament o să am altă… piesă. Adică, un fel de dialog cu nevastă-mea, dar nu era ceva neobișnuit. Așadar… Tot înainte!”.

Citesc cu o oarecare curiozitate, firească în fond, rândurile lui Grigore Buga. Acestea mă fac să simt în minte nostalgia evidentă a celui căruia i se arată, acum, după aproape patru decenii, o altă fațetă a realității. Realitatea lui Grigore Buga, și el, încă tânăr în acele timpuri de început de activitate a Casei de Cultură a Sindicatelor. Mă uimește memoria sa nealterată și un subtil joc de cuvinte, o ”hâtroșenie” moromețiană care îi caracterizează întreaga operă. Unghiul său de vedere este cu totul inedit. ”Personajele” trecutului nostru, pe alocuri comun, sunt creionate cu meticulozitate, cititorul avizat recunoscând în acestea oamenii deosebiți la care dumnealui face referire. În acest capitol, autorul îl descrie magistral pe directorul de atunci, profesorul, avocatul și mai târziu deputatul Alexandru Dumitrescu. La fel de bine creionat este și fostul administrator Radu Popescu, despre care am amintiri amestecate, una peste alta, în final, fiind vorba despre un om cu suflet bun. Despre aceștia, și despre alții care au trecut pragul Casei de Cultură, în același timp cu mine, ceva mai încolo. Până atunci, ofer cititorilor spumoasele evocări ale lui Nea Buga ”bătute” la mașina de scris, ”culese” instant de mine la un laptop modern, achiziționat pentru astfel de treburi de unul dintre cei mai importanți angajați în timp ai Casei de Cultură, Ovidiu Cameliu Petrescu. Toate la vremea lor!

 

Consemnare de Marin Ifrim

06.01.2019

 


Etichete:

Despre IFRIM Marin

Născut la 1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău. Studii: Şcoala Profesională de Chimie Brăila, Liceul Agricol Buzău, Şcoala tehnică de maiştri Buzău, Facultatea de Istorie, Muzeografie şi Arhivistică – Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţia Bucureşti, din 1998. Cărţi publicate: .”Spre oraşul cu un milion de ferestre”, versuri,Ed.”Litera”, Bucureşti, 1986. .”Curentul marin”,versuri”, Editura „ŞI”, Buzău, 1995. .”Alfabet de tranziţie”,versuri”, Biblioteca Judeţeană „V.Voiculescu”, Buzău, 1995. .”Însemnări despre literatura buzoiană actuală”,critică şi istorie literară, Ed.”Porto Franco”, Galaţi, 1996. .”Fotografii cu cântec”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Incursiuni în viaţa unui actor.George Mihalache-Buzău”, monografie,Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Poeme”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2003. .”La spartul târgului”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina”, Buzău, 2004. .”Lamentaţii de mucava”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina, Buzău, 2004. .”Suprafaţa lucrurilor”,versuri, Ed.”Rafet”, 2004. .”Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară”,critică literară,două ediţii, Ed.”Rafet”,Râmnicu Sărat, 2oo6. .”Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2006. .”Monografia comunei Bălăceanu”,coautor, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Gloria locală”, antologie de versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Portrete în bleu’Marin”, tablete literare, Ed.”Raluca”, Buzău, 2008. .”Trilogia efemerităţii”, antologie de proză scurtă”, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2008, 450 pag. .”Circum stanţe”, tablete literare, Ed „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 120 pag. .”Nume şi cărţi”, critică literară, „Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 100, pag. .„Din capitala mondială a anonimatului”, antologie de versuri, Ed. Tipomoldova, colecţia „Opera Omnia”, Iaşi, 2011. .” Cântec pentru cel care se râmnicereşte”, selecţie critică din opera lui Constantin Marafet”, Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2011, 194 pag. .”Săptămâna de sare”, versuri, Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011, 67 pag. .”1989. Cartelul metaforelor”, Ed. Editgraph, Buzău, 2012, 79 pag. .”Scrisori din Anglia”, corespondenţă, Ed. Editgraph, Buzău, 2013 .”Cu vaporul prin deşert”, pamflete politice, eLiteratura, Bucureşti, 2014, 268 pag. .”Vid reîncarnat - Reincarnated void”, ediţie bilingvă română-engleză, Ed. Editgraph, Buzău, 2014 .”Invitaţie la vals literar”, interviuri, Ed. Caracter Print, Buzău, 2014 .”Blocat în lift, spre cer”: puzzle lirico-est-etic, Ed. Teocora, Buzău, 2015 .”În sângele ploii”, versuri, Ed. Teocora, Buzău, 2016, 62 pag. .”Cartea de muncă”, Ed. Teocora, Buzău, 2016. Referinţe critice: Geo Vasile, Nicolae Băciuţ, Radu G. Ţeposu, Passionaria Stoicescu, Dan Silviu Boerescu, Magda Ursache, Dumitru Ion Dincă, Stan Brebenel, Ionel Necula, Gheorghe Postelnicu, Titi Damian, Ion Murgeanu, Dumitran Frunză, Nistor Tănăsescu, Alex. Ştefănescu, Lucian Chişu, Dan Giosu, Ion Roşioru, Elena Radu, Gheorghe Neagu, Nina Neagu, Alexandru Spânu, Georgică Manole, Gheorghe Andrei, Florentin Popescu, Dorel Istrate, George Vioreanu, Gheorghe Ene, Tudor Cicu, Corneliu Vasile etc. Secretar general al Asociaţiei Culturale "Renaşterea Buzoiană". Redactor-şef al revistelor "Cartelul metaforelor" şi "Caietele de la Ţinteşti". Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998.