Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ISTORIE » O istorie sentimentală a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (XLIX)

O istorie sentimentală a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (XLIX)

Ovidiu Cameliu Petrescu:

Amintiri de la Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău

Spre sfârşitul verii anului 1973, un coleg de serviciu, economistul Emilian Popescu Moscu, mi-a propus să scriu textul prezentării unui spectacol muzical pe care dorea să-l realizeze la Casa de Cultură a Sindicatelor.

Dorea, deasemenea, să mă ocup şi de regia acelui spectcol. Era vorba de ceva inedit pentru România – copii interpretând şlagăre internaţionale, dar cu texte în limba română, adecvate vârstei lor, versuri compuse chiar de domnul Popescu. Îi povestisem, cu ceva timp în urmă, că realizasem două spectacole gen varietăţi în timpul liceului şi se gândise că eram persoana potrivită pentru spectacolul pe care şi-l dorea. Era o şansă de a ieşi din monotonia cotidianului şi am acceptat imediat.

Casa de cultură fusese înfiinţată în primăvara acelui an, dar nu intrasem niciodată în acea nouă şi frumoasă clădire de pe bulevardul Nicolae Bălcescu.

Organizarea acelui spectacol mi-a oferit ocazia să cunosc activitatea instituţiei şi oamenii care lucrau acolo.

Când Emilian Popescu i-a propus domnului director Alexandru Dumitrescu organizarea spectacolului, acesta a acceptat cu mult entuziasm. Bibliotecara instituţiei, profesoara Ecaterina Nedriţă, împreună cu Geta Mocanu, o cântăreaţă de muzică uşoară apreciată de buzoieni, la acea vreme, s-au ocupat de selecţia copiilor care urmau să cânte în acel spectacol. Din peste 80 de copii au fost selectaţi 10-15, care s-au dovedit a fi foarte talentaţi. Scenografia spectacolului a fost asigurată de pictorul Gheorghe Ciobanu, a cărui fiică, Cristina, fusese selectată ca interpretă, iar de lumini se ocupa dl. Constantinescu, electricianul instituţiei.

Îmi aduc aminte că, în perioada pregătirii spectacolului, într-o duminică dimineaţă, am intrat în biblioteca Casei de cultură. În afara doamnei Nedriţă, mai erau acolo Alexandru Dumitrescu şi dl. ing. Ţincă, un tip scund cu o voce baritonală. Toţi trei erau oameni cultivaţi cu care puteai discuta lucruri interesante. În timpul discuţiei, venind vorba de muzică, cei trei au început, la un moment dat, să cânte un frumos fragment coral de Bach. A fost un lucru de o frumuseţe stranie. Parcă intrasem într-o altă lume, o lume ciudată şi mirifică, total diferită de lumea cenuşie din care veneam eu. Mi-am dorit din acea clipă să intru în lumea aceea atât de diferită de rutina cotidiană. Am început să particip la toate activităţile la care eram invitat şi care mă interesau – „Clubul discuţiilor interesante”, „Cenaclul literar”, „Clubul iubitorilor de artă”, formaţia de teatru, lansări de cărţi, vernisaje de expoziţii etc. Participarea mea a continuat şi după ce, în octombrie 1973, am finalizat spectacolul la care fusesem rugat să lucrez şi care s-a prezentat de câteva ori sub numele de „Fulguşorul de argint”.

Participarea mea la diverse activităţi a fost remarcată şi de activiştii sindicali care verificau Casa de Cultură a Sindicatelor. Spre sfârşitul lunii aprilie 1976, tovarăşul Ion Despoiu, şeful sectorului cultural al Consiliului Judeţean al Sindicatelor, mi-a oferit un post în sectorul său, aşa că, începând cu 1 mai 1976, am devenit salariatul acestei instituţii. Atribuţiile mele erau destul de numeroase dar, în esenţă, eram un fel de inspector al activităţilor culturale organizate de toate comitetele sindicale din judeţ. Verificam ce exista şi insistam ca preşedinţii de sindicat să organizeze şi alte activităţi culturale. Deşi alergam aproape toată ziua prin întreprinderi şi instituţii, serile mi le petreceam tot la Casa de Cultură a Sindicatelor. Nu mai eram doar un simplu participant la activităţi, ci şi un sprijin al personalului de specialitate al instituţiei, pentru că de câte ori găseam în întreprinderile municipiului oameni talentaţi la pictură, autori literari, interpreţi buni etc., îi invitam să vină la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde aveam condiţii mai bune de desfăşurare.

Nu am rămas mult timp la Consiliul Judeţean al Sindicatelor, pentru că bibliotecara Casei de cultură s-a transferat la Iaşi, iar eu, începând cu 1 noiembrie 1977, am preluat biblioteca. Eu făceam achiziţia de carte, înregistram cărţile în Registrul inventar, le înscriam cota zecimală şi indicele de nume, le puneam în rafturi, în conformitate cu clasificarea lor pe domenii, organizam prezentări de cărţi, la sediu şi în întreprinderi, aveam un program cu publicul, aproape toată ziua. Oricine ar spune că este normal ca un bibliotecar să facă aceste lucruri şi aşa este. Eu mai aveam şi atribuţiile de metodist. Practic, eram răspunzător de numeroase alte activităţi din Casa de Cultură a Sindicatelor.

Deşi Casa de cultură era deja o instituţie importantă, personalul era foarte puţin. Eram doar 11 salariaţi: directorul Alexandru Dumitrescu, bibliotecarul, un administrator, o secretară, un mecanic, un electrician, un pompier şi patru femei de serviciu. Contabilitatea era asigurată de Nicolae Tiţu, care lucra de fapt la Consiliul municipal al sindicatelor. Din cei 11 angajaţi, doar doi se ocupau de activităţile culturale, iar aceste activităţi erau numeroase. Aveam formaţie de teatru, grup literar-artistic, dans modern, dansuri populare, Corul „Lyra”, formaţie de muzică uşoară, teatru de păpuşi, Cenaclul literar „Alexandru Sahia”, Clubul discuţiilor interesante, Clubul iubitorilor de artă, cineclubul şi cercul foto „Orizont”, clubul de şah, cercul de pictură, cercul de sculptură, cercul de filatelie şi numismatică. Existau şi diverse cursuri: de informatică, de depanare radio-TV, de stenodactilografie, de croitorie, de cosmetică, de balet pentru copii, cursuri pentru învăţarea limbilor străine, curs de artă culinară. Pentru participarea la cursuri se achita o taxă, nu foarte mare, iar instructorii erau plătiţi cu ora. Nu erau sume mari, dar la unele cursuri aveau mai multe grupe de cursanţi. Şi conducătorii altor activităţi primeau, din când în când, modeste premieri, dar dacă nu ar fi fost nişte oameni pasionaţi nu ar fi venit la Casa de cultură, în timpul liber, pentru acei bani.

Deşi cursurile nu erau atestate de Ministerul Învăţământului, multe instituţii îi angajau pe absolvenţii cursurilor noastre pe baza diplomelor pe care le eliberam.

Cu excepţia zilei de luni, aveam în fiecare zi numeroase activităţi. Activităţile zilnice erau consemnate într-un registru unde se preciza şi numărul de participanţi. Din păcate, după 1990 acest registru cât şi colecţia de afişe, care anunţau publicul despre activităţile noastre, au dispărut.

Ne împărţisem responsabilităţile pentru aceste activităţi – directorul avea în responsabilitate cursurile tehnico-aplicative şi formaţiile artistice muzicale şi de dans, iar eu răspundeam de cluburi, cercuri din domeniul artelor şi de formaţiile artistice care nu implicau muzică şi dans (nu aveam niciun pic de talent în domeniile muzical şi coregrafic).

Practic lucram de dimineaţa până seara. Când aveam şi spectacole, nu plecam până la ora 23,00. Toate teatrele mari din Bucureşti şi din ţară veneau la Buzău cu spectacole de mare succes. După 1990, buzoienii s-au obişnuit să vadă piese de teatru cu două-trei personaje.

În perioada când lucram la Casa de Cultură, veneau trupe de teatru cu distribuţii ample, cu actori celebri. Veneau şi formaţiile de muzică rock şi pop ale momentului acela, veneau în turnee cântăreţi de muzică uşoară celebri, veneau şi ansambluri de muzică populară. În medie, erau 10 spectacole pe lună, dar îmi amintesc că am avut o lună cu 26 de spectacole.

Din fericire, Casa de cultură a mai primit un post de instructor metodist şi, din 15 septembrie 1981, am ocupat acest post. Biblioteca a fost preluată de doamna Rodica Jude, care a preluat şi cenaclul literar.

Chiar şi aşa, personalul nu era suficient. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, corul „Lyra”, cea mai prestigioasă formaţie artistică a noastră, a realizat un schimb cultural cu o formaţie similară de la Casa de cultură a Combinatului metalurgic din Trinec, Cehoslovacia. Când corul din Trinec a venit să concerteze la Buzău, a fost însoţit de Ion Lebeda (nu mai ştiu dacă şi cânta în cor sau nu), un ceh care vorbea româneşte perfect, pentru că până la vârsta de 10 ani trăise la Ploieşti. El ne-a povestit lucruri interesante despre Cehoslovacia acelor ani şi despre Casa de cultură din Trinec. Casa lor de cultură avea 120 de salariaţi: 40 lucrau în domeniul cultural, 40 la restaurantul proprietate a Casei de cultură şi 40 la hotelul acestei instituţii. Probabil hotelul şi restaurantul asigurau finanţarea activităţii culturale. Sigur, le-am explicat ce minuni facem noi doi, eu şi directorul, dar comparaţia era jenantă. Era evident că dacă am fi fost măcar 20, nu 40, situaţia ar fi fost mult mai bună.

În august 1983 am plecat de la Casa de cultură pentru că nu mai rezistam să lucrez 12 ore pe zi, inclusiv duminicile.

Desigur, după 1990, celor tineri li se spune că în timpul socialismului cultura era politizată. Permanent ne-am fi ocupat de prezentarea vieţii şi operei lui Nicolae Ceauşescu, am fi cântat cântece de slavă şi am fi recitat poezii despre Ceauşescu, tot timpul.

Lucrurile nu au stat chiar aşa. Aveam, într-adevăr, în bibliotecă expuse pe o masă operele tovarăşului, dar în rafturi erau cărţi foarte bune, fără legătură cu politica. Aveam în program prezentarea unor culegeri de cuvântări din colecţia „România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate” (noi îi spuneam „România pe drumuri”), dar nu le-am ţinut vreodată.

Este interesant că tovarăşii activişti nu ne verificau niciodată când erau planificate aceste prezentări, deşi la alte activităţi veneau.

Cu o parte din activiştii PCR sau din conducerea sindicatelor aveam relaţii amiabile. Directorul Casei de cultură a obţinut, la un moment dat, aprobarea tovarăşului Victor Andreica, şeful propagandei la Comitetul Judeţean PCR, să împrumutăm filme de la Biblioteca franceză şi de la Biblioteca americană. Eu eram cel care mergeam la cele două biblioteci şi împrumutam, pentru două săptămâni, filme despre istoria artei, de la francezi, şi filme despre dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei, de la americani. Unele le prezentam în Sala mică (150 de locuri), altele la Sala 18 şi participau numeroşi spectatori. Mai mereu venea şi tovarăşul Mirică de la Cabinetul Judeţean PCR, un economist inteligent şi stilat. Din păcate, după vreun an, conducerea sindicatelor ne-a interzis să mai difuzăm filme de la cele două biblioteci.

Nu mai ştiu, dacă a fost decizia tovarăşului Bolânu, preşedintele Consiliului municipal al Sindicatelor sau dacă dispoziţia a venit de la Bucureşti.

Când am editat o publicaţie a Cenaclului literar – „Foaie literară” – (nu mai ştiu dacă a fost ideea lui Alexandru Dumitrescu sau a mea), am avut grijă să includ şi poezii despre patrie (nu se putea altfel), dar nicio poezie despre Ceauşescu.

Piesele de teatru montate la Casa de cultură nu erau despre partid (cel puţin cât am lucrat eu acolo). Una dintre ele – „Există nervi” de Marin Sorescu – avea chiar replici subversive.

La una din ediţiile Festivalului „Cântarea României”, conducătorul cercului de pictură, profesorul de engleză Horia Blănaru, ne-a prezentat o pictură intitulată „Maşina CAP-ului”. Era un camion văzut din spate, plin cu femei şi bărbați, fără chipuri pictate, doar pete cenuşii. Camionul era înconjurat de valuri de praf roşiatic şi se îndrepta spre un orizont roşu neconturat, un fel de ceaţă. Pictura avea şi un chenar compus din aceeaşi imagine, de format mic, repetată, precum cadrele de pe o peliculă de film. Directorul nu ştia dacă poate să o prezinte comisiei de jurizare. Se temea să nu avem probleme, dar eu am insistat să o prezentăm comisiei. Dacă cineva făcea scandal, puteam să spunem că nu am înţeles mesajul. La Galaţi, unde a fost faza interjudeţeană a festivalului, la secţiunea „artă”, s-a prezentat un singur membru al comisiei, s-a uitat la pictura prietenului Blănaru, a zâmbit discret şi fără să spună nimic a selecţionat-o pentru faza pe ţară. La faza pe ţară, acea pictură a luat locul I.

Exista o complicitate între intelectuali să încurajeze şi lucrările care nu erau „pe linie”, cum se spunea. Aproape niciodată nu se comenta, erau gesturi tăcute, dar semnificative.

S-a mai spus că Festivalul „Cântarea României” era o manifestare de prost gust, unde erau promovate non-valorile pe criterii ideologice.

Nimeni nu spune că nu erau premiate şi lucrări de proastă calitate şi diletanţi, dar marea majoritate a premiilor erau date unor interpreţi valoroşi şi unor lucrări de artă de bună calitate.

După 1990 s-a promovat cu o insistenţă deosebită ideea că mişcarea artistică de amatori trebuie desfiinţată.

Din păcate s-a şi reuşit, pentru că mişcarea artistică de amatori s-a desfiinţat în mare măsură, iar casele de cultură ale sindicatelor s-au transformat în depozite şi restaurante.

Eu nu cred că dacă n-ai absolvit facultatea de filologie nu poţi să scrii poezii sau romane. V. Voiculescu şi Augustin Buzura au fost medici şi totuşi rămân în conştiinţa românilor ca scriitori. Actori celebri, precum Harrison Ford, Nicholas Cage, Johnny Depp sau John Travolta nu au urmat niciodată facultatea de teatru.

Câţi cântăreţi celebri de muzică uşoară din lume sau din România au absolvit Conservatorul? Ce să mai vorbim de cântăreţii de muzică populară? Totuşi, emisiunile de genul „Românii au talent” sau „Xfactor” demonstrează că foarte mulţi oameni, fără studii muzicale, sunt mai buni decât mulţi profesionişti.

Dacă revenim la trecutul socialist, putem spune că, în esenţă, viaţa culturală, nici în Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, nici în România, în general, nu a fost sufocată de ideologie. Actele de cultură autentică au fost infinit mai numeroase decât compromisurile făcute de oamenii de cultură.

PETRESCU, OVIDIU-CAMELIU, fiul lui Constantin Ştefan (de profesie merceolog) şi al Rozicăi (funcţionară), s-a născut la 11 februarie 1953, în Mizil, judeţul Prahova. La şase săptămâni după naştere, este adus la bunica din partea mamei, în comuna Pârscov, satul Pârscovul de Jos, unde rămâne până la vârsta de 10 ani, când se mută la Buzău, unde domiciliază şi astăzi.

Urmează şcoala primară în satul Runcu, comuna Pârscov, gimnaziul (clasele V-VI) la Liceul “M. Eminescu” şi Şcoala Generală nr. 5 (clasele VII-VIII), iar apoi  secţia umanistă din cadrul Liceului “M. Eminescu” (abs. 1971, şef de promoţie).

În perioada 1972-1977, urmează cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, iar între anii 1980-1985, cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, obţinând a doua licenţă.

În martie 1972 se încadrează la UJECOOP Buzău, sectorul comercial, unde lucrează ca funcţionar până în 1976. Se transferă la Consiliul Judeţean al Sindicatelor Buzău, sectorul cultural (1Mai 1976- 1 noiembrie 1977), apoi la Casa de  Cultură a Sindicatelor ca bibliotecar (1noiembrie 1977-15 septembrie 1981) şi ca metodist (15 septembrie 1981 – 15 august 1983). Se transferă apoi la Întreprinderea pentru livrarea produselor petroliere “PECO” Buzău, ca şef Compartiment organizare, personal, învăţământ, retribuire, administrativ, documente secrete, iar din 1990 ca Șef birou (15 august 1983 – 20 mai 1990).

Membru al Frontului Salvării Naţionale (martie 1990 – iunie 1992), în urma alegerilor din 20 mai 1990, este ales deputat de Buzău. A fost membru al Comisiei de muncă, sănătate, protecţie socială a Adunării Deputaţilor şi al Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă (legislatura 9 iunie 1990 – 14 octombrie 1992). În plan politic este preşedinte al Organizaţiei municipale FSN şi vicepreşedinte al organizaţiei judeţene FSN. Se înscrie printre primii în grupul celor care criticau politica economică a guvernului Petre Roman şi într-o întrunire zonală a FSN, desfăşurată pe 23 februarie 1991, la Ploieşti, avertizează asupra viitoarei căderi a guvernului Petre Roman. Se află, de asemenea, în grupul celor care au încercat schimbarea conducerii şi a politicii FSN şi care, în urma eşecului acestei acţiuni, au format noul partid Frontul Democrat al Salvării Naţionale care, la Conferinţa Naţională din 9-10 iulie 1993, şi-a schimbat numele în Partidul Democraţiei Sociale din România.

Candidează în 27 septembrie 1992 ca deputat pentru FDSN şi este ales ca deputat al acestui partid. În această legislatură este membru în Comisia de validare şi preşedintele Comisiei speciale de întocmire a noului Regulament al Camerei Deputaţilor. Din octombrie 1992 până la 1 septembrie 1993, este secretar al Biroului Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a Camerei Deputaţilor. Începând cu 1 septembrie 1993 şi până în noiembrie 1996, când s-a încheiat acea legislatură, este ales secretar al Biroului Permanent al Camerei Deputaţilor, fiind reales în această funcţie de şase ori la începutul fiecărei sesiuni parlamentare. Din 12 februarie 1993 şi până în noiembrie 1996 este membru al delegaţiei Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Atlanticului de Nord (Adunarea parlamentară din ţările membre NATO). În delegaţia compusă din şase membri este coleg cu Petre Roman şi îl are ca şef de delegaţie pe Ion Raţiu.

În noiembrie 1996, este reales ca deputat PDSR de Buzău şi devine vicepreşedinte al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI.

Este membru al Comitetului Director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare, vicepreşedinte al Grupului de prietenie cu Finlanda, secretar al Grupului de prietenie cu Japonia, membru al Grupului de prietenie cu Canada. A fost unul din cei patru iniţiatori ai proiectului de hotărâre a Parlamentului României privind constituirea Comisiei de control a activităţii SRI (în 1993) şi, împreună cu alt deputat, este autorul proiectului de Lege privind Avocatul Poporului (adoptat în 1996).

La alegerile parlamentare din 26 noiembrie 2000, a obţinut un nou mandat de deputat. La şedinţa de constituire a Camerei Deputaţilor din 15 decembrie 2000, a fost ales vicepreşedinte al acestui for, post pe care l-a ocupat până la 1 februarie 2004. A fost, de asemenea, ales preşedintele Delegaţiei Parlamentului României la Adunarea Parlamentară NATO. În legislatura 2000-2004 a fost președintele Grupului de prietenie cu Marea Britanie din Parlamentul României.

În acea legislatură este autorul a trei iniţiative legislative privind domeniul siguranţei naţionale şi coautor la alte şapte iniţiative legislative vizând diverse domenii.

A fost între 2000-2004 vicepreşedinte al Partidului Social Democrat Buzău şi membru al Biroului Executiv Central al PSD.

Este membru fondator al Institutului pentru Românitate şi Romanistică, membru al Fundaţiei de caritate “Copiii Europei” Buzău, membru al Asociaţiei „Dimitrie Gusti”, membru fondator şi preşedinte al Asociației culturale„Renaşterea buzoiană”                                                                 Pentru activitatea sa parlamentară şi, în special, pentru contribuţia adusă la admiterea României în NATO, Preşedintele României, domnul Ion Iliescu, l-a decorat cu Ordinul Naţional „Pentru Merit”.

Începând cu 15 mai 2005 a fost consilier parlamentar la Comisia pentru Regulament a Camerei Deputaților până la pensionare în data de 1 noiembrie 2015.

A debutat publicând articole în revista NĂZUINȚE a Liceului M. EMINESCU (1970). Tot în timpul liceului a regizat două spectacole de divertisment. În perioada în care a lucrat la Casa de cultură a sindicatelor a editat o publicație a cenaclului literar intitulată Foaia literară (din 1980 până în 1983 când a plecat din instituție) în care a publicat versuri. În 1990 fondează împreună cu dr. Ion Vasile, președintele FSN, publicația bisăptămânală SENATOR (1990-1992) în care publică numeroase articole cu caracter politic. Din 27 mai și până în septembrie 1992 editează săptămânalul INFORMAȚIA BUZĂULUI. Începând cu 15 ianuarie 1999 și până în 2004 a fost redactor șef al publicației bilunare OBSERVATOR BUZOIAN , publicație aparținând PSD Buzău, unde a publicat articole politice.

Este autor al unei cărţi de eseuri politice şi economice intitulată Parlamentarii şi frizerii, apărută în 1998 la Editura Tempus – Bucureşti, al unei cărţi interviu intitulate Politica între fascinaţie şi repulsie, apărută la aceeaşi editură în 2004 și a unei plachete de versuri întitulată Ulise orb apărută în 2017 la Editura Rafet.

În vara anului 2002 a avut inițiativa înființării unei asociații culturale care să sprijine publicarea lucrărilor poeților și prozatorilor buzoieni și astfel, în data de 26 septembrie, Asociația culturală RENAȘTEREA BUZOIANĂ a fost înscrisă în Registrul special al asociațiilor și fundațiilor. De atunci și până în decembrie 2018 Asociația a sponsorizat publicarea a 120 de volume scrise de 61 de autori. Începând cu anul 2004 Asociația a publicat un almanah RENAȘTEREA BUZOIANĂ. Din 2004 până în 2018 în cele 3217 pagini ale almanahurilor apărute au publicat literatură și articole privind istoria locală peste 330 de autori.

PS:

Referitor la Foaia literară a cenaclului simt nevoia să fac o corectură-în perioada când eu am lucrat la Casa de cultură contribuția lui Petcu la apariția acestei publicații a fost foarte modestă. În primul rând, nu el a avut ideea apariției acestei publicații. Sincer, nu mai știu dacă a fost ideea mea sau a directorului Dumitrescu. Eu mă ocupasem la Consiliului Județean al Sindicatelor de editarea unei culegeri de poezii (majoritatea autorilor erau de la cenaclul CCS), în 1977, intitulată-PATRIE-IZVOR DE CÂNTEC ȘI LEGENDĂ (11 autori, 24 de poezii). Sunt șanse mari ca eu să fi avut ideea unei publicații a cenaclului, dar pentru că nu îmi aduc aminte nu vreau să-mi asum acest merit. Știu precis că nu a fost inițiativa lui Petcu. Îi ceream lui Petcu poeziile citite la cenaclu, el mi le dădea, iar eu selectam ce se publică și ce nu, făceam macheta publicației, o discutam cu Dumitrescu și mergeam cu ea la aprobare la tov. Andreica. Poate după august 1983, Petcu s-a implicat mai mult. Nu mai știu.

Ov. Petrescu

Precizări necesare

Într-adevăr, ”Foaia literară” apărea la inițiativa Casei de Cultură. Nici eu nu mai știu a cui a fost ideea apariției sale. Constantin Petcu era coordonatorul cenaclului, aduna textele membrilor și le dădea mai departe, la conducerea instituției, apoi le lua înapoi și le ducea la tipografie însoțite de o machetă. Asta nu știrbește cu nimic ceva din calitățile sale de bun animator cultural. Altfel, după moartea sa, nu s-ar fi organizat 20 de ediții (cu cea din 2019) ale Concursului de creație literară pentru elevi ”Constantin Petcu”, ediții la care președintele Asociației Culturale ”Renașterea buzoiană”, Ovidiu Petrescu, a oferit întotdeauna câte unul sau mai multe premii! Pe de altă parte, Ovidiu Cameliu Petrescu era foarte apropiat de cenacliști, impunea respect prin însăși analizele sale referitoare la creația noastră literară. Nu participa întotdeauna la aceste ședințe, pentru că, fiind angajat al CCS, avea un program destul de încărcat, iar noi țineam aceste întruniri săptămânal, în fiecare zi de marți după ora 17,00, uneori terminând discuțiile chiar și după ora 21,00. Ovidiu Cameliu Petrescu, Alexandru Dumitrescu și Rodica Jude sunt intelectualii din cadrul CCS care au luat în serios cenaclul și îl tratau ca pe o pepinieră pentru viitorii scriitori. Pentru întruniri, aveam nu mai puțin de trei spații la dispoziție: sala 19, sala 24 și biblioteca instituției. Sala 19 era ideală, sala 24 avea și o mică scenă, iar biblioteca era… vitaminizantă. Aveam fișă de cititor și împrumutam, dincolo de regulament, câte 7-8 cărți pe săptămână! Doamna Rodica Jude avea încredere în noi, niciun cenaclist nu-și permitea să substituie vreun volum. Cred că toți membrii cenaclului aveau fișă de cititor. (Consemnat de Marin Ifrim, 15.01.2019)

 

Alex. Oproescu și Ovidiu Cameliu Petrescu în Biblioteca CCS

Ovidiu Cameliu Petrescu

Foto: Arhiva personală a d-lui Ovidiu Cameliu Petrescu

 


Etichete:

Despre IFRIM Marin

Născut la 1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău. Studii: Şcoala Profesională de Chimie Brăila, Liceul Agricol Buzău, Şcoala tehnică de maiştri Buzău, Facultatea de Istorie, Muzeografie şi Arhivistică – Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţia Bucureşti, din 1998. Cărţi publicate: .”Spre oraşul cu un milion de ferestre”, versuri,Ed.”Litera”, Bucureşti, 1986. .”Curentul marin”,versuri”, Editura „ŞI”, Buzău, 1995. .”Alfabet de tranziţie”,versuri”, Biblioteca Judeţeană „V.Voiculescu”, Buzău, 1995. .”Însemnări despre literatura buzoiană actuală”,critică şi istorie literară, Ed.”Porto Franco”, Galaţi, 1996. .”Fotografii cu cântec”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Incursiuni în viaţa unui actor.George Mihalache-Buzău”, monografie,Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Poeme”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2003. .”La spartul târgului”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina”, Buzău, 2004. .”Lamentaţii de mucava”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina, Buzău, 2004. .”Suprafaţa lucrurilor”,versuri, Ed.”Rafet”, 2004. .”Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară”,critică literară,două ediţii, Ed.”Rafet”,Râmnicu Sărat, 2oo6. .”Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2006. .”Monografia comunei Bălăceanu”,coautor, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Gloria locală”, antologie de versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Portrete în bleu’Marin”, tablete literare, Ed.”Raluca”, Buzău, 2008. .”Trilogia efemerităţii”, antologie de proză scurtă”, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2008, 450 pag. .”Circum stanţe”, tablete literare, Ed „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 120 pag. .”Nume şi cărţi”, critică literară, „Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 100, pag. .„Din capitala mondială a anonimatului”, antologie de versuri, Ed. Tipomoldova, colecţia „Opera Omnia”, Iaşi, 2011. .” Cântec pentru cel care se râmnicereşte”, selecţie critică din opera lui Constantin Marafet”, Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2011, 194 pag. .”Săptămâna de sare”, versuri, Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011, 67 pag. .”1989. Cartelul metaforelor”, Ed. Editgraph, Buzău, 2012, 79 pag. .”Scrisori din Anglia”, corespondenţă, Ed. Editgraph, Buzău, 2013 .”Cu vaporul prin deşert”, pamflete politice, eLiteratura, Bucureşti, 2014, 268 pag. .”Vid reîncarnat - Reincarnated void”, ediţie bilingvă română-engleză, Ed. Editgraph, Buzău, 2014 .”Invitaţie la vals literar”, interviuri, Ed. Caracter Print, Buzău, 2014 .”Blocat în lift, spre cer”: puzzle lirico-est-etic, Ed. Teocora, Buzău, 2015 .”În sângele ploii”, versuri, Ed. Teocora, Buzău, 2016, 62 pag. .”Cartea de muncă”, Ed. Teocora, Buzău, 2016. Referinţe critice: Geo Vasile, Nicolae Băciuţ, Radu G. Ţeposu, Passionaria Stoicescu, Dan Silviu Boerescu, Magda Ursache, Dumitru Ion Dincă, Stan Brebenel, Ionel Necula, Gheorghe Postelnicu, Titi Damian, Ion Murgeanu, Dumitran Frunză, Nistor Tănăsescu, Alex. Ştefănescu, Lucian Chişu, Dan Giosu, Ion Roşioru, Elena Radu, Gheorghe Neagu, Nina Neagu, Alexandru Spânu, Georgică Manole, Gheorghe Andrei, Florentin Popescu, Dorel Istrate, George Vioreanu, Gheorghe Ene, Tudor Cicu, Corneliu Vasile etc. Secretar general al Asociaţiei Culturale "Renaşterea Buzoiană". Redactor-şef al revistelor "Cartelul metaforelor" şi "Caietele de la Ţinteşti". Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998.