Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ISTORIE » O istorie sentimentală a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (L)

O istorie sentimentală a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (L)

O istorie sentimentală a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău (L)

 Actorul Grigore Buga (VI)

    Județul Buzău, ca și altele din țară, pentru cine își mai aduce aminte, a fost lovit de inundații și distrugeri, în acea perioadă, a anilor șaptezeci, cum nu se mai întâmplase demult. Și cum aceste calamități avuseseră loc vara, distrugerile au fost pe măsură. Gospodării inundate, distruse, recolte dispărute, terenuri rupte cu vegetație cu tot, poduri și podețe făcute una cu pământul, animale moarte, înecate. La refacere, ca de obicei, greutatea a căzut pe armată încă din timpul calamităților. A apărut și un elicopter – militar, se înțelege – care veghea albia râului, din munte la câmpie, anunțând, operativ, unde și cu ce să mai intervină. Nenorocirea, nu știe nimeni precis cum s-a  întâmplat. Elicopterul s-a prăbușit în apele tulburi, înspumate ale râului, și a dispărut. Aparat și pilot. Abia la câteva zile, după liniștirea apelor, aparatul, sau ce mai rămăsese din el, a fost găsit. Dar nici urmă de tânărul pilot. Eu știam din copilărie ce înseamnă furia râului Buzău. Când venea ”mare” ne buluceam, cu mic și mare, pe malul său. Era o întindere de ape, furioase până dincolo, la Vernești, cale de mai bine de un kilometru. Treceau, ca într-un dans, pe valuri, arbori întregi, dezrădăcinați, părți de case, acoperișuri, vite și păsări moarte. La malul apei se formau băltoace, mai liniștite, unde apăreau spinările negre, lucioase, ale peștilor zăpăciți luați din crescătoriile de la munte, și lumea îi prindea cu mâna sau ciurul. Cei mai curajoși și mai puternici aveau frânghii, cu niște cârlige cu trei colți la capete pe care le aruncau în arbori plutitori. Dacă aveau noroc, strângeau lemne pentru o iarnă. Acum însă, atât armata, cât și civilii, erau interesați și de găsirea trupului pilotului de elicopter ajuns erou. Tatăl pilotului, îndurerat, a venit și el să ia parte dintr-un elicopter la «perierea» zonei unde se spunea că se prăbușise celălalt elicopter cu fiul său. Poate-poate vor găsi o urmă. Și au găsit-o. Au zărit un picior de om, încălțat în bocanc militar, pendulând sub pânza apei, într-o bulboană mai liniștită. Acestea au fost evenimentele reale care au determinat un nou venit de la București cu «muncă de răspundere pe linie culturală», tânăr, să scrie o piesă de teatru. Pe acest cetățean de la București cu «muncă de răspundere pe linie culturală» îl chema Marian. Sau așa îl știam noi. Era brunet și retras la vedere și vorbă. Probabil că-și terminase o facultate recent și… fusese recrutat! M-am mirat când noul director al instituției – celălalt, terminase facultatea și se angajase, ca avocat – ne-a prezentat piesa noului venit. De aprobare nu mai era nevoie. Ce era mai important, trebuia să o punem în scenă cu prioritate! Așa am și făcut, deși nu-mi plăcea rolul pe care îl primisem. Secretar de partid. Totuși, piesa nu era de lepădat, iar teatrul e… teatru! Trecând la repetiții, m-am «lipit» de personaj. Aveam un moment când, singur pe scenă, prezentam dispariția pilotului și a regăsirii trupului său de către părinte: Am văzut un bocanc unduind în apele liniștite… copilul meu… Un moment tragic, al regăsirii, între părinte și copil. Monologul, în semiobscuritatea scenei, l-am purtat clar și rar, urcând cu pași mărunți spre public, până dincolo de cușca sufleorului. Mă transformasem cu totul în părintele deznădăjduit din momentul tragicei descoperiri, deși era sigur că îl găsește. Aveam și eu copii și nu-mi puteam închipui o asemenea situație, deși eram sigur că așa a fost și, din păcate, vor mai fi. Piesa, chiar dacă nu duc lipsă de… modestie, a avut succes. În final, directorul instituției a venit în culise, când tumultul sălii nu se stinsese, cu «tovarășul» Marian, și ne-au felicitat. Mai apoi, când «tovarășul» a plecat, directorul mi-a spus râzând: – Știi ce-a zis tovarășul Marian? Am fost lângă el, în spatele sălii…«Tovarășe director! Eu am scris piesa asta? Nu-mi vine să cred!» Da, erau și alții care nu au crezut, dar, în final, au recunoscut. O să vă spun mai departe.

Noul director al instituției avea unele asemănări cu fostul: În primul rând, era profesor de… franceză. Apoi, era la fel de energic în munca sa. Poate și prin faptul că era mai tânăr și funcționase până atunci în aceeași instituție, ca metodolog sau ceva pe aproape. Deci, nu era chiar un nou venit. Înalt, solid, clădit să dureze. Uitându-mă la el, mi-a venit în minte unul dintre «Frații Jderi», Ionuț. Se îngrijea nu numai de formația de teatru, dar chiar s-a angajat ca actor, pe scenă. Ambițiile lui nu se opreau aici. Dorea să luăm parte, și nu oricum, la «Cântarea României». O instituție care, în prezent, necunoscătorilor, le trezește un zâmbet de toleranță. Nimic mai fals. Este cazul să o privească mai analitic. Era cea mai puternică metodă de recrutare și afirmare a talentelor în toate domeniile artistice. Mulți dintre artiștii de frunte ai momentului, în varii domenii, au debutat și s-au afirmat la «Cântarea României». Trebuie să se mai știe încă, de cei care nu au aflat, că mulți dintre artiștii care ne mai descrețesc frunțile la TV. nu sunt… profesioniști cu patalama. Să mai spun că, pe plan mondial, mulți actori renumiți n-au călcat într-o școală de profil, anterior angajării, în realizarea filmelor? Acum să revenim la noi, cei de la teatrul C.C.S. Buzău. Spectacole dădeam mai rar. Accentul era pus pe găsirea și pregătirea unor piese de teatru care să corespundă cerințelor – erau destule – ale momentului în «Cântarea României». Nu mai eram o formație de diletanți, și nici în structura de început, ci aveam un scop mai înalt. Să fim recunoscuți și în afara orașului și județului. Găsirea pieselor și a regizorului – neapărat profesionist – nu era un lucru prea ușor. Într-un an, am pregătit o piesă de-a lui Băieșu. Subiectul era destul de actual: doi copii, plecați de acasă, de la țară, ajung în București unde se stabilesc, uitând cu totul de părinți. Abia peste mai mulți ani iau legătura cu ei și chiar primesc o scrisoare prin care tatăl își anunța venirea într-o anumită zi. Fiii îl așteptau la fereastră până când au zărit un cetățean, care semăna cu tatăl lor. L-au adus în casă, l-au ospătat până când unul dintre ei l-a întrebat de când are mustața: – Păi… din armată, a răspuns omul! Din armată! Păi tatăl lor nu avea mustață! Deci… încurcături dramatice… dar credibile. Spectacolul de concurs s-a ținut în sala Teatrului Popular. O sală mică dar cochetă, aducând a amfiteatru roman. Rezultatul nu ni s-a comunicat, dar… nu am mers mai departe. Și, cum am învățat de la romani, trebuia să… continuăm!

«Carmen de la Rond» era o elevă de prin ultimii ani de liceu. Cu numele de Carmen venise. Restul i l-am dat noi… ca francofoni ce suntem… Nu? Era o fată «spirt» și frumoasă. Avea cam tot cce și-ar dori un tânăr. Numai că, prea deseori, venea însoțită de maică-sa. Și asta numai pentru… pază, dar să vadă lumea că «din stejar, stejar răsare!». Putea să înveselească totul în jur, fără a fi frivolă. Asta era natura ei. În primul spectacol, pe scena C.C.S., deținea un rol important, pe care și l-a însușit repede. Printre mișcările pe care trebuia să le facă pe scenă, era și urcarea în pantă lină, pe un piedestal de circa 60 de centimetri înălțime așezat în semicerc. Își spunea replica apoi lumina se micșora, și Carmen, încet, revenea în mijlocul scenei. La spectacol, în premieră, așa cum se obișnuia, au fost prezenți părinții sau prietenii. În momentul oportun, Carmen a urcat piedestalul, și-a spus replica apoi s-a întors să coboare. Lumina trebuia să se micșoreze, așa cum am mai spus, numai că, de data asta, accidental, s-a stins complet. A durat câteva secunde. S-a auzit o bufnitură destul de clară pentru a nu mai avea dubii cine căzuse. Când s-au aprins luminile, Carmen se ridica – mai bine zis, se aduna – de pe scenă. A făcut-o destul de elegant, continuându-și replica. Totuși, am observat că avea ochii umeziți de lacrimi. În finalul spectacolului, după aplauzele de rigoare, s-a lăsat cortina, și mama lui Carmen a fost prima care a năvălit pe scenă, cu brațele depărtate. S-a dus direct la fiică-sa, bucuroasă, îmbrățișând-o. – Tu, Carmen, ai fost… fenomenală! N-am văzut nici în filme o căzătură mai naturală ca a ta!… Ai repetat-o de multe ori? Sau ți-a ieșit din prima?… – Da, a râs printre lacrimi biata fată, dezgolindu-și un picior până aproape de brâu. Totul era o julitură sângerie, de parcă se scărpinase cu un șmirghel cu granulație mare… Arta cere sacrificii, și Carmen n-a mai venit la teatrul nostru. O speriase căzătura? Sau avea probleme să învețe? Nu știu. Peste ani, de câteva ori, am văzut-o așteptând autobuzul special pentru Spitalul Săpoca. Posibil că lucra acolo. I-am zâmbit, în sinea mea, amintindu-mi «naturalețea» acelei căzături, atât de admirată de maică-sa, dar n-am vorbit cu ea. Pobabil că nu mă mai cunoștea.

Însă nu totdeauna viața de actor amator era pe roze. Ca dintr-un vas metalic închis complet zgomotele de afară se auzeau și în interior. Odată, directorul m-a invitat la el în birou. A făcut un gest să iau loc pe un scaun în fața sa, frecându-și degetele de la mâini. Se vdede treaba că avea ceva deosebit de vorbit cu mine și nu-i era la îndemână. Apoi m-a privit direct, întrebător. – Măi… colega! Ce naiba au cu tine băieții ăștia cu… geantă? Știam că este vorba de securist și mi-a venit să râd: – Păi… nu i-ați întrebat? – Nu!…a râs el. Pe ăștia nu trebuie să-i întrebi, ci numai să le răspunzi… Dar cu grijă!… – Așa-i, i-am zâmbit și eu, dar… care-i treaba? Omul a devenit serios: – Ieri. A fost pe la mine și m-a întrebat direct că… ce-i cu tine aici? …Că ar fi mai bine să nu mai apari în spectacole!…- Și? Am devenit eu mai serios. – I-am spus că aici te-am găsit! Și că, oricum, aici ești mai bine… observat! Altceva ce să-i mai spun? Ai avut?… – Nu. N-am avut nimic. Nici cu el, nici cu alții de-ai lui. Am tăcut, dar parcă mi s-a arătat o lumină, și totdeauna eram pregătit. Știu de unde mi se trage… – Știi? Ce-ai făcut? deveni directorul interesat. – Păi… undeva am spus adevărul!… și se pare, nu toți îl pot suporta…, am zâmbit eu. Mai ales, celor mari, nu-i «igienic».- Adică? A devenit omul și mai interesat. Am oftat fără să mă «pierd» și am început: – În urmă cu vreo zece zile am fost la un instructaj, pe minister, la București. Așa cum facem, trimestrial…- Și? – Acolo a venit și o…tovarășă, judecător undeva…mai sus. Era cam de vârsta noastră… – Așa… -Ne-a ținut un logos într-o ținută destul de țeapănă, de parcă eram niște sălbatici, abia ieșiți din junglă… – Te-a deranjat așa de rău? – Nu vocea ei m-a deranjat. Nici tonul, dar ne-a zis proști și puturoși! -Așa… Direct ?! – Nu… Mai pe ocolite! Zicea că a fost într-un control! La o intreprindere, și, la oficiul juridic a găsit în lucru, anual, cam o zecime din numărul de dosare pe care le rezolvă ea! – Și ăsta-i motiv de supărare? – Da. Am luat cuvântul destul de civilizat și i-am explicat eu, că noi, consilierii juridici, în intreprinderi, numai moașe comunale nu suntem. De la negocierea contractelor, până la realizarea lor, noi suntem prezenți! Și răspundem – civil și penal – pentru orice viză greșită! Nu mai spun de celelalte litigii… Noi alcătuim dosarele, filă cu filă. Le compunem și le redactăm acțiunile… Întâmpinările și răspunsurile… Suntem prezenți în instanțe, în toată țara etc…Pe când, judecătorii, repartizați pe domenii, doar răsfoiesc și citesc dosarele fără să părăsească biroul! Restul, îl fac grefierele!… Mai suportă comparație numărul de dosare pe rol? Nu! – Și tu, mă!…Zici că de la asta ți se trage? – Poate nu numai de la asta, că așa sunt eu. Dar sigur n-a rămas fără urmări. Mai ales că, tovarășa judecător n-a mai scos un cuvânt, dar, sigur, a depus un «raport» de activitate solicitând…«măsuri!» Îmi știa numele și locul de muncă… Ce-i mai trebuia? Ea atât știa din «lecție», atât a făcut! – Și nu te-ai plâns la partid? – Eu? Nici membru nu sunt! Doar specialist în meseria mea!… A râs gălăgios, cum îi era obiceiul.  – Ești băftos, mă!…Dar…țin-te tare!…

Și a sosit ziua aceea: Venisem mai devreme, cu autobuzul. Ne-am cazat la complexul lui «nea Iulică», fără să-l cunoaștem. Splendid organizat și curat, pentru acele vremuri, dar ne-a mirat și faptul că «nea Iulică» era… proprietar! Chiar la WC, avea mochete pe jos, și mirosea a… trandafiri! Desigur, era și meritul îngrijitoarelor. Clădirile joase, cu unul sau două nivele, puteau trece, fără a fi băgate în seamă, printre arborii care nu-și lepădaseră frunza, deși venise toamna. După ce ne-am luat în primire camerele, și am mâncat la restaurantul complexului, am mers la sala de spectacole. Era liberă la acea oră și se găsea în interiorul C.C.S. din localitatea Slobozia, un oraș nou. Așa că, nu am avut greutăți cu acomodarea sălii. Aveam experiența concursurilor. Ne-am  montat decorurile și am tras un șnur. Trebuie să spun că formația noastră de teatru se îmbogățise cu noi actori, veniți de la Teatrul Popular, care, în ultimii ani, cam șchiopăta… până la anihilare. Noii veniți nu erau și noi veniți în…teatru, ci oameni cu vechi state! Așa era Romanescu, proaspăt pensionat, ca ofițer tehnic de aviație militară, și încă tânăr ca om. Despre el, fără nicio intenție de partizanat, pot spune că era complex. Nu putea trăi fără o activitate artistică: juca teatru, de ani de zile, apărea frecvent în ziarul local, la rubrica de cuvinte încrucișate, scria texte de brigadă artistică, versuri, epigrame și… proză! E destul? Apoi, Nae: O adevărată enciclopedie, nu numai a teatrului local, dar și în materie de bancuri și alte… povestiri! Onița. Cu vechi și apreciate state în teatru etc. Ca regizor, îl aveam pe Cornel. Se spunea despre el că organizase… distracții pentru…Nicușor! De aici i se trăsese… marginalizarea lui. (Și de la maică-sa lui Nicușor!). Se cunoștea cu nea Iulică. Se zicea, tot din anturajul lui… Nicușor! Cornel era leat cu mine, dar avea cam dublul greutății mele. Înalt, solid și echilibrat. Nu bea alcool, dar umbla în geantă cu sticla de lapte. În plus, era căsătorit cu o dansatoare, normal, ceva mai tânără, angajată «la pachet» cu el, ca instructor de dans la C.C.S. Buzău. Cornel nu-i spunea pe nume, ci «Cămătaru», după numele celebrului fotbalist oltean și… după picioare! Directorul instituției noastre, din acea perioadă, nu era un simplu însoțitor, ci un actor de bază! Piesa  aducea în scenă un celebru, clasic, filozof francez, interpretat tocmai de director! Piesa se intitula «Lansare de carte» și era scrisă de Dumitru Solomon. Ce să mai spun?  A doua zi, de dimineață, ne găseam pe scenă. Puțini spectatori, deși intrarea la astfel de concursuri era gratuită. Juriul ocupa scaunele din primul rând, având fiecare și o masă. În final, am avut onoarea să fim aplaudați de juriu! S-au ridicat toți în picioare și ne-au ovaționat la scenă deschisă. Am revenit la Buzău seara. Pe holul central al clădirii C.C.S., la etaj, ne-am întâlnit cu membrii cenaclului literar. Prilej pentru director de a mă …pasa: – Băieți, avem și noi la teatru un scriitor, m-a arătat el pe mine. Îl primiți la voi? M-au primit, deși anterior habar nu aveam de această schimbare! Dar se vede treaba că «omul cu geanta» fusese mai… convingător! A fost ultima mea zi de teatru la C.C.S. Buzău. Jucasem la Buzău, Onești, București și Slobozia. Destul pentru zece ani? Probabil, mai consumasem ceva în viață din microbii care mă duseseră prin atâtea preocupări și servicii, în viață. Asta e!

Notă:

În monumentala lucrare ”Oameni de ieri, oameni de azi” (trei volume)  istoricul Valeriu Nicolescu publică date inedite despre Grigore Buga. Redăm din această carte câteva informații biografice aproape neștiute de cei care îl cunosc cât de cât pe actorul și romancierul nostru:

 

BUGA, GRIGORE, publicist, jurist, fiul lui Damian şi Filofteia, s-a născut la 2 aprilie 1939 în satul Măteşti, comuna Săpoca. După absolvirea cursurilor primare şi gimnaziale a urmat Şcoala de Chimie Mediaş, de pe lângă Combinatul chimic din Copşa Mică.

Din 1956 este mecanic de întreţinere la Fabrica de tananţi din Piteşti, în paralel urmând şi cursurile serale ale Liceului Găvana-Piteşti. În 1959 urmează cursurile Şcolii de aviaţie sportivă, zbor cu motor, la Geamăna-Piteşti, dar nu i s-a aprobat brevetarea. Urmează Şcoala superioară de miliţie Bucureşti (1961-1964), după care lucrează cu gradul de locotenent, la Constanţa şi Medgidia (1964-1965). Este apoi ca revizor de gestiuni la OCL Comerţ-mixt  Medgidia (1965-1966), inspector spaţiu locativ Medgidia (1966-1967), secretar la primăriile Vulturul şi Peştera (Constanţa, 1967-1968), impiegat de mişcare ICMJ Buzău (1969-1970), revizor de gestiuni IJECOOP Piteşti (1971-1972).

A absolvit al Facultatea de Drept din Bucureşti (1972), cu teza Interzicerea folosirii armelor atomice şi termonucleare de către Dreptul Internaţional. Funcţionează ca jurisconsult la: IAS Argeş (1972-1974); IMC Buzău (1974, 1976-1978); IPMB Buzău (1974-1976); Metalurgica Buzău (1978-1986); Direcţia Silvică Buzău (1986-1996); ROVINSAH Săhăteni (1996); Prefectura judeţului Buzău (1997-1999), după care se pensionează.

A debutat în anul 1955 în ziarul Drum Nou din Braşov, fiindu-i acordat premiul III pentru poezie. În 1985 i se publică două schiţe în revista cenaclului Al. Sahia Buzău, iar în 1988, la un concurs organizat la Satu Mare, obţine o menţiune pentru proză umoristică. De asemenea, în 1994, obţine premiul I la Concursul de proză Mihail Sadoveanu– Piatra Neamţ, pentru romanul La est de ecuator. A fost şi actor  în echipa de teatru a Casei de Cultură a Sindicatelor, de trei ori acordându-i-se premiul II pe ţară, pentru interpretare (la amatori, 1975-1985)”.

Consemnare de Marin Ifrim

16.01.2019

Ovidiu Cameliu Petrescu și Grigore Buga alături de colegii de scena CCS Buzau

Foto: Arhiva personală a d-lui Ovidiu Cameliu Petrescu

 


Etichete:

Despre IFRIM Marin

Născut la 1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău. Studii: Şcoala Profesională de Chimie Brăila, Liceul Agricol Buzău, Şcoala tehnică de maiştri Buzău, Facultatea de Istorie, Muzeografie şi Arhivistică – Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţia Bucureşti, din 1998. Cărţi publicate: .”Spre oraşul cu un milion de ferestre”, versuri,Ed.”Litera”, Bucureşti, 1986. .”Curentul marin”,versuri”, Editura „ŞI”, Buzău, 1995. .”Alfabet de tranziţie”,versuri”, Biblioteca Judeţeană „V.Voiculescu”, Buzău, 1995. .”Însemnări despre literatura buzoiană actuală”,critică şi istorie literară, Ed.”Porto Franco”, Galaţi, 1996. .”Fotografii cu cântec”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Incursiuni în viaţa unui actor.George Mihalache-Buzău”, monografie,Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Poeme”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2003. .”La spartul târgului”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina”, Buzău, 2004. .”Lamentaţii de mucava”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina, Buzău, 2004. .”Suprafaţa lucrurilor”,versuri, Ed.”Rafet”, 2004. .”Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară”,critică literară,două ediţii, Ed.”Rafet”,Râmnicu Sărat, 2oo6. .”Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2006. .”Monografia comunei Bălăceanu”,coautor, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Gloria locală”, antologie de versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Portrete în bleu’Marin”, tablete literare, Ed.”Raluca”, Buzău, 2008. .”Trilogia efemerităţii”, antologie de proză scurtă”, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2008, 450 pag. .”Circum stanţe”, tablete literare, Ed „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 120 pag. .”Nume şi cărţi”, critică literară, „Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 100, pag. .„Din capitala mondială a anonimatului”, antologie de versuri, Ed. Tipomoldova, colecţia „Opera Omnia”, Iaşi, 2011. .” Cântec pentru cel care se râmnicereşte”, selecţie critică din opera lui Constantin Marafet”, Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2011, 194 pag. .”Săptămâna de sare”, versuri, Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011, 67 pag. .”1989. Cartelul metaforelor”, Ed. Editgraph, Buzău, 2012, 79 pag. .”Scrisori din Anglia”, corespondenţă, Ed. Editgraph, Buzău, 2013 .”Cu vaporul prin deşert”, pamflete politice, eLiteratura, Bucureşti, 2014, 268 pag. .”Vid reîncarnat - Reincarnated void”, ediţie bilingvă română-engleză, Ed. Editgraph, Buzău, 2014 .”Invitaţie la vals literar”, interviuri, Ed. Caracter Print, Buzău, 2014 .”Blocat în lift, spre cer”: puzzle lirico-est-etic, Ed. Teocora, Buzău, 2015 .”În sângele ploii”, versuri, Ed. Teocora, Buzău, 2016, 62 pag. .”Cartea de muncă”, Ed. Teocora, Buzău, 2016. Referinţe critice: Geo Vasile, Nicolae Băciuţ, Radu G. Ţeposu, Passionaria Stoicescu, Dan Silviu Boerescu, Magda Ursache, Dumitru Ion Dincă, Stan Brebenel, Ionel Necula, Gheorghe Postelnicu, Titi Damian, Ion Murgeanu, Dumitran Frunză, Nistor Tănăsescu, Alex. Ştefănescu, Lucian Chişu, Dan Giosu, Ion Roşioru, Elena Radu, Gheorghe Neagu, Nina Neagu, Alexandru Spânu, Georgică Manole, Gheorghe Andrei, Florentin Popescu, Dorel Istrate, George Vioreanu, Gheorghe Ene, Tudor Cicu, Corneliu Vasile etc. Secretar general al Asociaţiei Culturale "Renaşterea Buzoiană". Redactor-şef al revistelor "Cartelul metaforelor" şi "Caietele de la Ţinteşti". Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998.