Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEME

Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEME

Pacea se câștigă-n război

Convins
să-și poarte-n suflet, crucea
la care se închină,
lasă în urmă,
să capete rădăcini
stăpânirea de sine.

Gândurile se rotunjesc și caută,
porți se deschid prin ziduri
pentru drumuri viitoare.

Aripi caută dinlăuntru voința,
de teama se dezleagă,
de trupul răbdător,
devine supusă durerii.

Pacea se câștigă-n război
singurul
ce n-o părăsește.

Singurătatea rămâne și ea
o apă stătătoare
lipsită de valuri.

Peste tot ochi de lumină
cu cercăne grele,
și gene de zăpadă
pe nesfârșite întinderi.

Orașul cu o singură inimă

Și-a lăsat umbra pe un soclu,
ceața din minte
într-o piață în care-și scaldă ochii
sub un curcubeu însorit după ploaie.

Într-un oraș închis cu ziduri
unde porți taie intrări în fagure
fără zăvoare și cu nopți visătoare.

Dincolo în clădirile vorbitoare
sunt iubiri pătimașe în mai multe limbi.

Orice părere se naște pe străzi
acolo lumina rămâne voioasă
să bucure aproapele.

Ochi de pisică
în oglinda de pe acoperișuri înalte,
turnurile cetății stau de strajă
să spargă norii de întuneric.

Și orașul
cu o singură inimă.

O dragoste pe care o împarte
cu peste măsură
pentru fiecare suflare.

Lumina prinde coaje pe ape

Nu s-a mai dus
să zidească spirite înalte,
a rămas în templul său interior
să-și înalțe sufletul în cuvânt.

Totul s-a prefăcut în smalț
în literele alfabetului înflorit,
de semne pe cer nu mai apar
lumina se retrage pe umeri.

Păsările fac ouă în cuiburi străine
de nimeni nu le mai știe de nume
doar cântecul se poate închega
și zborul spre alte ținuturi mai calde.

Lumina prinde coaje pe ape,
umple traista țăranilor cu pâine,
pleacă să-mpartă verdele munților
și lasă spre câmpie locuri de casă.

Se îngăduie lumii să-și caute pacea
acolo unde stă să cadă-n prăpastie
de margini nu mai sunt
decât drumuri și poduri peste ele.

Iubirea pantheră agilă

Și când înot prin întuneric
tu-mi spui c-o să dau de lumină
de mă mobilezezi tot mai mult,
s-ajung sub pielea cuvintelor
din inima ta flămândă.

O să pipăi conturul tăcerii ascuns
unde sub petale de crin
adorm greierii pe plăpumi de iarbă.

Întregul plutește sub ploi de stele
care seamănă c-o sferă albastră,
ochiul în care se reflectă universul.

Arome prin aerul copt
îmi lasă iubirea s-aștepte
fără să se împuțineze
și mai degrabă ca o pantheră
agilă se urcă-n copaci.

Fruct copt este cuvântul

Gândul este mai înalt decât cerul
curiozitatea vrea să-l urmeze,
să caute drumul ascuns al înțelegerii,
lumină în oglinda rotundă
din cuibul rotitor al universului.

Scară pe scară în trepte tot urcă…

Fruct copt este cuvântul
care de la început s-a întrupat
în tot ce credem
și cu el ne hrănim.

Înflorit
prin noul ce-l descoperim despre lume,
în sufletul ei rămâne
și-n ochi verdele vieții.

Îmblânziti vom trăi
în duhul care ne absoarbe
fluxul curat al luminii.

În tot ce se naște

În tot ce se naște,
în tot ce urcă la cer
și coboară,
noi suntem durerea,
liniștea morții și bucuria învierii,
înălțare de gând,
apă de suflet
pe care o beau și aștept,
să cresc în ochii mei
cât țara moștenită.

Din urmele noastre tot cresc
martiri și sfinți ce ies de sub ele
și privesc cum n-avem cuvânt,
unde nimeni nu ne vede
și ne ucid în convingeri,
ne modifică ca pe semințe.

Pe copiii noștri îi vor neștiutori,
învăluiți în cețuri de mici,
rupți din filonul din care provin
loviti de vulgaritatea obscură.

Piramide și coloane mai străbat neamul,
mă rog s-ajungă acolo
unde nemurirea se hrănește cu ele.

Dezamăgire ori plăcere

Mă-ntorc în locul din care am plecat desculț
totul este atât de frumos
și părăsit de oameni,
e un sat depopulat, fără viață.

Amintirile mi-au devenit străine,
sufletul pustiu
încă mai speră în minuni adevărate.

Nu mai cunosc pe nimeni,
cei care sunt se simt rușinați.
Mă simt vinovat pentru pseudonimul sub care scriu
și mă bate gândul să-l înlocuiesc.

Nu mai am voința
să schimb ce s-a întâmplat,
nici să caut vinovații,
îmi pare binec că locul este de basm
și se merită să-l revezi.

Cu chemare și rugă

Și întors din moarte
sunt aceeași flacără vie
de unde iei lumină,

ființa o mântui pe dinlăuntru

înălțătoate în fire întrupată.

Târziul ajunge izbăvit,
viața se statornicește-n inimă
sângele aură roșie își face.

Cu chemare și rugă
se împărtășește din potirul sfânt
care nu o lasă-n păcat.

Pământul țării îl soarbe din ochi
și pentru el viața și-o dă.

Pe fruntea nopții de vară

Când mi-am pus inima pecete
pe fruntea nopții de vară,
dragostea
s-a trezit dimineața, mireasă.

Pe covorul de flori înrourate
în urma ei păsările zilei
încrucișează volute prin aer,
în timp bucuria se-ncarcă de veste
cupele să se ciocnească din plin.

Din amiaza cuvântului rostit
se-nalță puterea prin trup
încât devine plutitor ca norul.

Atunci sufletul se-pătrunde de sine,
absoarbe lumina ca pe un duh
venit dintr-o suflare divină
cu îngeri în zbor.

De mi se pare albastră vederea
formată din orizonturi ce se apropie,
de se văd cu ochii de pasăre
care nu cunosc stavile.

Contur de dragoste

Într-un contur de dragoste
gândul își găsește sălășul
și fluturi pe inimă
cu aripi roșii ca sângele.

Lumina prăfuiește cu galben,
de vederea pătrunde în taină
până-n miezul adânc din lucruri.

Într-un contur subțire și oval
se strânge dulce seva iubirii,
nopțile capătă farmec de vis.

Cu oase de vânt cântătoare
prin frunze crestate,
cum cele de arțar
atinse de sunete,
înveselite de soare.

Cum o arcă de apă

De noaptea se șterge pe frunte
într-o casă retrasă
minunându-se
de atâta dragoste

fără de odihnă,
dimineața când năvălește lumina.

De inima se strânge în ce înseanmnă iubire
și orice atingere rămâne lipită de piele
cum o arcă de apă
pentru salvarea vieții.

Știu ce munte crește-n trup
acolo unde așteaptă nașterea
ori
învierea care iese înafară
ca o flacără din suflet.

Atunci începe prezentul

Las cuvintele să bată la poarta cetății,
urc treptele istoriei cu respect,
simt un gol cum iese înafara mea
și se umple cu mărinimie copleșitoare.

Nu pot să răspund la întrebări,
în mine se nasc chipuri simbolice,
sub pași aud cum vorbesc pietrele
și rup din aer timpul decăzut.

Caut în memorie și fiecare gând
străbate clipele și-și află drum
printre oameni necunoscuți,
spune-mi când se oprește la tine
și te recunoaște?

Atunci începe prezentul.

Sunt un intrus în punctele de vedere

Sunt o singurătate care nu se teme,
caut înlăuntrul meu bucuriile inimii tale,
mă îmbăt cu poveștile care mă răsfață.
Tu ești vinovăția care nu mă lasă fără gânduri
și arunci din mine bucățile de neliniște
pe cărări rupte din rai.

Sunt un intrus în punctele de vedere
ce-mi inundă visele și mă urmăresc
în toate cuvintele în care las dragostea pe drumuri,
să mă aștepte și să dospească
până-n ziua când ne vom contopi
în apele nopții lăsate la vatră.

Când simt nevoia de lume
port cu mine toate atingerile tale,
mă umplu de sinceritatea iubirii trecute
de pe malurile singurătății luată de valurile poeziei
și dusă în cerul înstelat.

Nopțile nebune nu m-au înfrânt

Femeile uită iubirile rămase frunze-n vânt,
caută primăveri cu înfloriri în sânge,
se grăbesc să fructifice,
au diminețile prea devreme înmugurite
și strâng la piept dorințe cumpănite.

Nu scapă din vedere nicio slăbiciune
cu-n aer dezinteresat și mândru,
îți respiră cuvintele cu gesturi tandre
ce rup din tine zilnic cîte-o fărâmă.

Nopțile nebune nu m-au înfrânt
încă aștept să se lumineze la față,
să văd aura neștiută din ramuri sălbatice
cum eliberează iubirea de patimă
și o lasă topită-n cuvintele cărții
pe un raft prăfuit din perete.

Timpul nu se câștigă la jocuri de noroc,
el te poartă prin toate vâltorile
și te lasă într-o zi să mori
trist și grăbit.

Astfel se naște imboldul

Gândurile mele intră-n trupul cuvântului,
se-mbracă-n forme de podoabă
puse pe capul celor ce nu le măsoară.

Faptele odihnesc în palmele ceruite ale toamnei.

Astfel se naște imboldul
de tot ce înseamnă starea de fapt,
dragostea o așază
oriunde aripa-i hrănită cu zbor,

Deasupra de nori scânteie în priviri
ce urmăresc șerpii de foc
până la căderea pe frunzele nopții.

Ploaie în somn cu amintiri…

De o să brodez în culori
tăieri de cuțit prin umbre opace
cu pete conturate subțire
într-o risipire de raze pe pînză,

lumina pe față-i fulguind.

trecerea își taie cărare

unde verbul devine lucrare
ușile lumii se deschid

intră în case bogăția de vise
străluminând orașe de purpură

când în adâncuri coboară înaltul
pe umerii albi lumineazâ
întunericul rămâne fără cer
și lăuntricul se umple cu dragoste

trecerea își taie cărare
priu altă trecere-n oglindă
de întreb unde se termină gândul
când verdele se prinde cu dinții de ramuri

mușchii dau oaselor mișcare
și orice pas de atlul se adaugă
pe un drum ce nu cunoaște odihnă
ci numai locul unde o să ajungă

doar memoria care mă lasă
aprinde totuși o flacără vie
care-mi arde aerul

încă de la început

 

deschid o poartă în miezul lucrurilor
să intru-n adâncul înțelegerii
de unde izvorăsc convingerile
care-mi determină direct acțiunea

nu știu în ce condiții
voința mă ascultă și se luptă
încă de la început
cu tot ce zădărnicește marile fapte

de aceea mă simt în mijlocul oamenilor
și-i las fiecăruia un scop de urmat
ce se zidește în cuvânt
pus la masa mulțumirii de sine

poate-i prea puțin ori prea mult
să-ți atingi visul.

Liniștea se surpă într-o apă străină

Am intrat în gândul tău noaptea
cred că nu m-a văzut nimeni,
eram atât de transparent mai puțin inima
care galopa printre vechile ruine
din care s-a născut frica de oameni.

Liniștea se surpă într-o apă străină,
nu curge pentru mine dincolo
ci se lasă sedusă de femei de ploaie.

Mă voi întoarce să-mi caut în memorie
cuvintele în care te-am uitat,
voi rămâne cu tine să urcăm pe acoperișuri
ziua în amiaza mare
când îmi voi dezbrăca hainele,
să vezi conturul acela la care tânjești.

Știu că vara este toridă și arde,
dar n-am ce face de-i prea târziu,
îmi place să iei ce-ți convine din mine
și să pleci fără să te chem înapoi.

Iubirea, sămânță vie

Iubirea din care întunericul se smulge
e mai plăcută decât lumina,
fiecare clipă cade într-o dungă
peste pielea fierbinte a trupului.

Timpul se urcă pe umeri, o iederă sălbatică
și înflorește deplin printre stele,
de gândul se duce tot mai departe
apropiind cuvântul de oameni.

Și în miezul său o sămânță vie.
prinde pământul în brațe.

Iubirea-i pătrunde până-n măduvă
face din ea un drum,
ce trebuie urmat cu bucurie
și dăruit ca împlinire.

Revelație

Stelele năvălesc în ramurile copacilor
aplecându-le până la pământ,
să asculte răsuflarea din adâncuri.

Nopțile pândesc căderea lor
luminoasă ca felinarele galbene
pe drumurile cetăților lunii
care dau semne de zidire-n viitor.

Timpul se comprimă și dilată singur
dă semne mersului mai departe
și se închide-n el fără hotare
de infinitul în alt infinit se scurge.

Astfel mintea nu poate să-ncapă
mai multă lumină decât soarele său
rotitor și vulcanic.

Cum înflorește osul

Caută-n mine cum înflorește osul
și leagă carnea de celelalte oase
pe care se înalță trupul,
crește prin anotimpuri de frunze
până sosește calul alb de zăpadă.

Dacă se molipsește de iubire
pleacă în călătorie de înstrăinare,
să-și piardă iluziile hrănite degeaba
unde nu-l cunoaște nimeni.

Nicio bucurie nu se naște
când născutul este mort.

Până calul scoate flăcări pe nări
de se va îndepărta frigul
și mă voi încărca de cuvinte,
noaptea mai albastră devine
și lumina tot mai înspicată spre dimineață,
lumânare de ceară nu este.

Mai frumoasă decât îmi închipui
viața se cuibărește în trup,
ziua vaporoasă în palme,
simt cum capătă putere de la soare
de-n suflet iubire revarsă
și acolo unde-i pustiu.

Stele din stele se nasc

În tine moarte nu este
și nici viață pusă pe roți
să-și urmeze singură drumul.

Când totul se cerne-n univers,
stele din stele se nasc
și lumină din lumină învie.

Cerurile se mișcă-n spațiu,
încearcă să-și formeze orbite
din care ochiul să-și privească stăpânul.

E timpul fără întoarcere cu măsuri relative
și tot ce curge se spală-n adevăr
după legi necunoscute.

Viața și moarte doar în schimbare
alternativă sunt.

Teama

Teama capătă aripi de-ntuneric,
noaptea în locurile rămase pustii,
ori în cele stăpânite de fiare flămânde
asemeni oamenilor fără inimă.

Ei își ascund mereu fața,
dar faptele îi trădează pe loc
cuvintele sunt amare ca fierea.

Noduroase
mâinile lor amenintă pe oricine.

Lacrimi în ochi nu au, numai viclenie,
cine intră în raza de interes, nu scapă
până nu dispar cei aflați la pândă.

Cât ești stăpânit de teamă ca de o moarte
măsura e să le înfrunți pregătit,
cu tot ce înseamnă foc și lumină.

Decuseară până noaptea

Decuseară mă lovesc de întunericul somnoros
ochii se obișnuiesc greu cu aparențele,
mă stăpânește instigarea mâinilor la pipăit
inima capătă alt puls.

Prins în clește
cu pași grăbiți pe drumul necunoscut
de orice mișcare neprevăzută,
sparg tăcerea c-un fluierat sănătos.

Nicio pasăre nu mai zboară,

Timpul curge egal în apele nopții,
vântul respiră prin frunzele inimii,
simt suflul binefăcător în copaci
care mă veghează cu trunchiuri argintate
de razele lunii.

Poarta destinului

Zăvoarele sunt trase, poarta destinului se deschide
viața sare pragul și curge sub pâlniile cerului
până pleacă sufletul și rămâne trupul în pământ,
evlavia rugăciunilor cheamă mântuirea.

Într-o altă lume
viața e veșnică în cosmosul demiurgic.

Nimeni nu știe cine răzbate
tunelul de lumină prin spațiul infinit
îmbrăcând haina caldă
și transparența.

Mintea își face iluzii
care te transpun în altă dimensiune
dintr-o agitație într-o liniște odihnitoare.

 

 

Cu multă consideraţie,

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Sibiu,  31.01.2019