Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Florica PATAN: Viorel Birtu–Pîrăianu: „ARIPI DE NISIP” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei

Florica PATAN: Viorel Birtu–Pîrăianu: „ARIPI DE NISIP” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este „un pendul pe aripa nopții”, ce ființează „printre dureri”, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a „nemărginirii”. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina.

Punctul de pornire și deci imaginea centrală, cu multiplele ei sensuri, în „Aripi de nisip”, este LUMINA, ca atribut al lumii ( lumina soarelui) și al subiectului cunoașterii, conștiința poetică (lumina minții) . Imaginile adiacente luminii sunt, în viziunea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, „nemărginirea” sufletului uman și cosmic, ca obiect al cunoașterii; apoi „aripile”, termen metonimic pentru ideea de zbor poetic în spațiul cunoașterii, în transcendentul suprasensibil, spre iubire și credință, realități aflate la un nivel înalt de vibrație în spațiul metafizic al Poeziei. În această cheie am citit volumul „Aripi de nisip”, cu versuri centrate pe subiectul cunoașterii poetice, fie că sunt ele confesive, meditative, contemplative, discursive, sau vizionare, poetul desfășurând câmpuri lirice pe o paletă largă de nuanțe și valențe estetice.

Senzația de zbor în imaginar. Imaginea aripei, substantiv cu formă de plural, cu sau fără determinări, simbol al zborului ( „aripi”, „aripi de nisip”, „aripi de soare”)

Odată cu volumul de versuri „Aripi de nisip”, călătoria poetului Viorel Birtu-Pîrăianu în spațiul cunoașterii lirice este un zbor imaginar, înaripat imagistic când ”cu aripi de nisip” , undeva, la malul mării, pe un țărm al iubirii, pe când „cuvintele foșnesc a valuri”, când „cu aripi de soare” , când, pur și simplu, „cu aripi” simple, de zbor. Aripa, în oricare din aceste ipostaze metaforice, sugerează zborul liric al cunoașterii, care în poetica lui Viorel Birtu Pîrăianu poate fi zbatere sau planare lină, peste relieful lumii perceput concret (țărmul mării, sau văzduhul cu pescăruși), sau, de cele mai multe ori peste un spațiu imaginar, ca substanță a unei realității subiective. De aici, lirismul vizionar al aripilor „de nisip”, acele particule de nisip sugerând materialitatea lumii în timp și spațiu, dar și versatilitatea ei. Nisipul, fiind mișcător, deși are greutate, își poate schimba forma de la un moment la altul, iar în viziunea poetului poate deveni aripi de zbor împins de vânt, sugerând zborul anevoios, îngreunat, al cunoașterii.

Lumina, coordonată definitorie a existenței noastre, simbolul central al câmpului liric în „Aripi de nisip”. Eul liric, autoreferențialitate. Sacralitatea lumii și statornicia ei prin iubire și credință.

Imaginea-cheie a versurilor pe tot parcursul volumului, este, într-un chip nespus de duios și sensibil, lumina dătătoare de viață, la care poetul accede în zborul său cognitiv, vibrant, prin iubire și credință, translatând cunoașterea poetică în plan superior, transcendent, suprasensibil. Acestea sunt cele două căi ce converg în sacralitatea, în sfințenia ființării, ca un dat divin primordial. Aflăm „jocul iubirii”, vis sau realitate melodioasă, și chiar dacă zeii s-au retras în neființă, iubita nu poate fi decât „zeiță”, mai presus de orice altă închipuire, căci ea este un „suflet plăpând” înfiripat în lumină, „sub lacrima Ta” caldă, ce inundă sufletul mereu însetat de statornicia iubirii.

Versurile sunt autoreferențiale, centrate pe subiectul cunoașterii, eul liric. El este fascinat de lumina de natură divină și are conștiința sacralității lumii, al cărei liant este credința. Dar și iubirea!

O suită de ipostazieri ale iubirii, în oglinzi interioare sensibile, cu multiplicitatea imagistică a acesteia, precum și „fragmentele” stărilor emoționale diferite, conferă postmodernitate discursului liric, poetul fiind un creator al timpului său, cu un meșteșug artistic bine articulat, identificabil într-o arhitectură lirică atent lucrată, chiar dacă, tehnic, filonul principal al creației sale este imaginația debordantă, inepuizabilă, precum și intuiția lirică. Iubirea, cu reflexii multiple, este în viziunea poetului „pasăre în zbor”, intangibilă („Pasărea”), sau poate fi opozantă și interogativă: „erai acolo, eu, la polul opus / luminai a întrebare („Aripi”), ori, dimpotrivă, ea este tangibilă și poate uni sufletele primăvara, „când vom zbura liberi spre cer/ purtând pe aripi / raze de suflet preacurat” („Pe raze de suflet”).

Percepția asupra luminii, substanța sine-qua-non a realității vizibile, lumina soarelui, dar și cu sensul de „învățare”, lumina minții, dă sclipiri de diamant versurilor din acest volum ce irizează adevăruri în care ne putem regăsi. Pentru a înțelege tainele lumii, pentru a-și potoli această sete sau „dor fără sațiu”, cum ar zice Emil Botta, un poet ce numea iubirea „o lucitoare, / un dor pentru care / pierirăm, pierim”, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu cere, „o clipă de lumină”, iar în ochii unui prunc vede, metaforic, „bulgări… de lumină”, născuți din iubire. Eul liric, într-un elan al propriei ființe, accede la a fi el însuși această lumină („Într-o zi, de va fi”), deși, într-un alt poem, are senzația retragerii luminii prin reflectare, „în ochiuri de apă” („Pînze în noapte”).

Lumina poetului este „tăcută” într-o lume cu „licăriri de gânduri” și ea împletește „tăceri”… Transferul de energii este evident, pentru că tăcerea gândului este vibrantă cuantic, iar poetul este un alchimist al lumii în care ecuația cunoașterii își găsește rezolvări poetice profund originale și surprinzătoare.

Inserția livrescului. Multiplicitate a eului, alteritate și fragmentarism vizionar.

Imaginar, poetul este însuși Paris. Este o aluzie la „Iliada” lui Homer, prin care inserează în versurile sale livrescul. Personaj mitologic, Paris, fiul regelui Priam, deși controversat, este renumit pentru vitejia sa, și supranumit „protectorul”, „învingătorul”, el are totuși frică de moarte și piere răpus de o săgeată otrăvită. Prin ce se apropie eul liric de acest personaj? Prin iubirea sa, desigur. Ca și frumosul Paris, îndrăgostit de cea mai frumoasă dintre muritoare, poetul își divinizează femeia pe care o vede cea mai frumoasă, ea este „mândră” și demnă de o iubire nepieritoare.

Medicul-scriitor, ca fiu de preot, face adeseori trimiteri la textul biblic, din versetele căruia citează, ca învățătură a Divinității: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața…” „Îmbrăcat în raze de lumină / sunt fir din mâna Ta / zâmbind în soare” cu speranță și dor de viață. („Fir de lumină”)

„Căutam un eu”, un alt sine ascuns, un alter-ego al ființei sale, spune el în „Pulberi de gânduri” și are strania senzație că valuri vin din larg să spargă lumina, să șteragă „pulberi de gânduri” prin care ar fi putut, poate, să-și „vadă” acel abscons abisal, un fel de „quelque chose de noir à contenter” despre care face vorbire pictorul Auguste Renoir, cu referire asupra lucrărilor sale, care-i satisfac o sete interioară, o stare de neconceput, ne neimaginat în obișnuitul sau firescul cotidian.

Ideea de fragmentarism este mereu reluată prin imaginea „cioburilor” care pot fi „de gânduri” sau „de lumini”, cu trimitere la ideea că realitatea epocii moderne este că primim informația fragmentar, viața noastră fiind o suită de „cioburi” metaforice informaționale.

Pe de altă parte, fragmentarismul este o cale, o tehnică a pașilor mărunți în demersurile cognitive, spre adevărurile ce vin spre noi în fragmente mici, gândirea conștientă fiind aceea care reconstituie sau recontextualizează întregul fărâmițat, decontextualizat pentru a fi înțeles. Medic de profesie, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu are o anume finețe, o subtilitate a observației asupra lumii, de analiză și sinteză a fenomenelor ce țin de corpul eteric sau mental, de microcosmul inimii, al stărilor ei emoționale și de raportare la macrocosm, prin asceze intelectuale, transcenderi în suprasensibil.

Într-un alt context am vorbit despre „Umbra”, dar, pentru că mi-a plăcut atât de mult versul ce face trimitere, dar nu reproduce, un vers celebru al lui Serghei Esenin, îl amintesc și aici „nu plâng, nu gem și nu blestem”, tot ca inserție a livrescului, a culturii universale absorbită în substanța poetică proprie, voit sau intuitiv, spontan, în imagini de mare rafinament stilistic postmodern, așa cum inserează liverescul poeții postmoderni, de la Mircea Cărtărescu încoace.

Incertitudini existențiale, intrarea în ceața imaginarului obscur, cu percepția dezolantă a dispariției esențelor

În „Ultima scrisoare”, un eseu liric despre absență, asistăm la dezolanta dispariție a cuvântului, a șoaptei, a ființei odată cu ele, toate esențe ale lumii. Este o stare de spirit copleșită de incertitudini, ca o confuzie de moment, în căutarea idealului, acela pe care poetul îl repetă obsedant, atingerea sau cuprinderea nemărginirii, simbol care sugerează cunoașterea adevărului suprem, poate acela al Dumnezeirii, printr-o iubire absolută, pământească, ideal al stării de fericire supremă . Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu este un univers imaginar ce sugerează stări de lucruri din realitatea imediată pe care le transfigurează și le sublimează într-o lume imaginară, cu multiple înțelesuri, broderii complicate în imagini nuanțate mai ales în lumini, dar și în umbre, un imaginar obscur, perceput ca tristețe.

Întrebări puse și mereu reluate în zbateri de suflet pentru a afla răspunsuri esențiale. Principiul cunoașterii emoționale, sufletul fiind coordonata de sensibilitate în actul cognitiv

„M-am ridicat din cenușa trupului / către lumină /cu ochii plini de întrebări”, și, precum Iisus, „pe frunte duceam spinii cunoașterii” ( În vatra sufletului”), „căutam taina”, mărturisește apoi poetul. „Eu cine mai sunt? Tu unde ești?” , „Ce sunt dacă nu ești?” („ Dacă tu, dacă eu”).

Răspunsurile la întrebările sale, sunt ascunse în mare („Poetul), poate de aceea simte că se îndepărtează de sinele său cu fiecare pas ( ca într-o imagine fotografică a mișcării) și, prin urmare, nu mai are atingerea senzorială și pierde raționalitatea cunoașterii, care este de natură senzorială. În absența cunoașterii senzoriale, lumea mai poate fi percepută doar poetic, suprasensibil, cu reprezentări vizionare.

Senzația de confuzie, imprecizie și disoluție a timpului, coordonată definitorie a existenței.

Existența sinelui înseamnă căutarea luminii, alteori, rătăcire, taină, retragere din lume, ardere, chin din iubire și lacrimă. Versurile fiind centrate pe subiect , eul liric se autodefinește frecvent. El are senzații confuze de rătăcire, „pe aici, pe undeva”, timpul a murit, a ars, este „scrum”, starea de disoluție a lumii materiale este depășită prin conștiința propriei valori: „Sunt vers, sunt suflet, sunt chemare” și tocmai acestei chemări pentru care ființează în lume dorește să-i răspundă prin vers, prin opera sa de gândire și simțire.

Labirint existențial… Identificarea eului cu natura și transferul emoțional om-univers

„Sunt poem”, „ fructul oprit”, „tristețea”, „pumnul …”, „cerul căzut pe pământ”„, pâmântul adunat într-un gând”, „suflet biciuit de ploaie”, „orbul ce caută privirea”, „sunt privirea ce plânge pe țărm”, „sunt țărmul cu ochii în lacrimi”, „sunt lacrima” ( „Ultimul poem”). Sunt imagini enumerate aparent simplu, dar complexitatea dinamicii lor creează senzația de spectacol al lumii ce merită trăit de poet și merită „văzut” de lectorul implicat mental și sufletesc .

Concretul și abstractul se îngemănează, realul cu imaginarul, posibilul cu imposibilul și labirintul hiperbolizat al cerului laolaltă cu pământul se metamorfozează simbolic într-un inefabil domino în care piesă cu piesă antrenează mișcarea următoare, sugerând o dinamică a sentimentelor ce se articulează organic și energetic; avem un zig-zag labirintic poem/ fruct/ tristețe/pumn/ cer/ pământ/ gând/ suflet, apoi intuiția poetică „aranjează pisele” ca într-un domino liric, de forță pulsatilă, în care piesele „se răstoarnă” în linii și curbe imaginare, într-un „traseu” cu fandări stilistice în expresionism, de la o privire căutată de orb – la privirea ce plânge pe țărm – apoi la țărmul cu ochii în lacrimi – și o ultimă trecere în lacrima pură. Universul este însuflețit, personificat, participativ emoțional, într-o manieră romantico-existențialistă, poetul plimbându-se liber prin curentele literare în transmiterea mesajului său de suflet. El este un magician al cuvintelor și imaginilor, mereu în ton cu mișcarea sufletului său năvalnic, alteori obosit, dar permanent aflat în încercări sisifice de decriptate a nepătrunsului ascuns.

Intensificare a stării de spirit. Verbe ale potențialității de a fi. Debusolare și revenire

Versurile-rugăciune conferă note de idealism și asceză spre culmile sacre ale existenței și ale creației de natură divină: „învață-mă îmbrățișarea, Doamne, / să fiu făclie în noapte / purtând pe buze versuri de lumină”. („Făclie în noapte”)

Îngerii în templul luminii plutesc lin către lumină. Imaginea serafică este tulburată de altă lucire, o stare a spiritului liric ce are percepția spinilor lui Iisus, sentimentul datoriei de om, aceea a credinței pioase, exprimat tranșant: „eu am venit să împletesc fântâni /aici, în infinit,/ să aprind lumini vestind cuvântul Lui în zorii zilei noi”; „Trupul meu fă-l arc peste timp să pășească pe el cei ce caută, orbi, lumina” („Surâsul”). Verbele la conjunctiv prezent conferă versurilor ideea de acțiuni posibile, realizabile, acea potențialitate de a fi, în existent.

Pentru că alegoria cunoașterii poetice la Viorel Birtu-Pîrăianu figurează, în suite metaforice și simbolice de o frumusețe inegalabilă, bogăția ideatică și rafinamentul construcției poetice ce dezvăluie arta poetică îndelung exersată în participări active în diferite grupuri și cenacluri literare, în publicarea numeroaselor antologii și volume individuale, pe parcursul anilor, voi cita, spre exemplificare, metafora și epitetul personificator, simbolul și reflecția filozofică în fraze conclusive:

„în ochi se aprindeau / ruguri de sori”;

„ochii însetați de lumină / căutau o rază de soare”;

„în zori nufărul / a înflorit între ape”. („Între ape”);

„căutam lumina norilor / în vocea Ta”;

„să ating în zori necuprinsul” („Fluture în noapte”);

„m-am trezit singur/ nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam;

„nu aveam puterea să gândesc / deci nu gândeam;

„nu aveam puterea să vorbesc / deci tăceam”. („Dreptul de a alege”)

Poetul aude din când în când sunetul tânguit, arareori vioi, nicicând săltat, al unei viori ( „Mai cânta o vioară”), ce cântă și ea melodia sufletului său, s-ar părea, niciodată mângâiat. „Se aprind felinare în suflet de lumină” („Se aprind felinare”) și „lumânarea … / arde și arde” , parcă prevestitor, luminând zorile ce vin. Poetul pierde senzația de zbor, aripile-i „de nisip” sunt îngreunate sub ploi și se scufundă în „fântâni de lumină”, aflîndu-și rădăcinile în măruntaiele telurice unite cu universul prin lumină („Rădăcini”). Iar ultimii pași duc tot spre lumină, trecerea pragului spre moarte nefiind nicidecum sfârșitul spiritului, ci dimpotrivă… un nou început, cu „cioburi de speranță”( „Pași spre lumină”). Și discursul liric se închide abia în „Pași în noapte”, cu o ultimă autodefinire a spiritului său tumultuos, el fiind „un om, o pană, un gând”, ca un gest de onestitate și evidențiere a propriilor limite, care sunt în fond, ale umanității căreia îi aparțin, în raport cu imensitatea sufletului idealizat al „nemărginirii” cosmice.

De partea cealaltă, a cititorului, se face auzită simfonia pe care Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu o compune pe „calea” confesiunii conștiinței sale, în efortul mărturisit de a cuprinde „nemărginirea” sufletului său și a lumii. Soluția lirică sugerată ar fi retragerea în sine, credința și liniștea interioară. Nu respinge raționalitatea, dar acceptă, ca soluție la un moment dat, superioritatea inteligenței emoționale : „să caut în suflet necuprinsul /să frâng sub pleoape aripi de soare ” („Aripi de soare”), fără a-și uita visul ( ceea ce înseamnă că aventura cunoașterii va continua): „ visam să fiu o stea în strigătul nopții / să cobor printre coapsele lumii / să frâng gânduri în palme / să alerg la izvoare / să culeg în zori, / o petală de floare ( „Petale …)

Vă ofer recenzia, cu urarea de La mulți ani! azi, 4 februarie. Sper că este o surpriză plăcută! Știam de anul trecut că aniversați Ziua de naștere în 4 februarie.

A fost fascinantă această experiență, vă mulțumesc pentru volumul trimis în format electronic!

—————————-

Florica PATAN

Alba Iulia

21 ianuarie 2019


Etichete: