Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » MIHAI CABA: Geo Bogza, un contemporan al timpului său

MIHAI CABA: Geo Bogza, un contemporan al timpului său

Când vine vorba de Geo Bogza şi mai cu seamă acum, când împlinitu-s-a de curând în cumpăna vremii nestatornice 111 ani ( ce înşiruire memorabilă !) de la naşterea lui, revedem în minte aliura înaltă şi expresia bonomă a unui personaj rupt parcă anume din stampele unui timp încremenit în neuitare, ce te priveşte atent cu neastâmpărul ochilor săi mereu iscoditori de inedit , cu acea distincţie aparte a omului cultivat, gata oricând să surprindă în tumultul vieţii clipe şi imagini revelatoare, demne de consemnul unei scriituri, pe care, concis şi realist, după cum  însuşi mărturiseşte, n-a pregetat să o facă de nenumărate ori. Cu zâmbetu-ui schiţat discret şi cu pălaria sa cu boruri largi, ce împrumuta moda “sadoveniană” a timpului, se avânta deseori în “şaua” bicicletei sale robuste, cu ochi de pisică, sonerie avertizoare şi frână de mână, pe care, încălecând-o voiniceşte, o pornea în plimbările sale obişnuite pe străzile aglomerate ale unui Bucureşti trepidant, având ca popas de “respiro” una dintre băncile Cişmigiului sau ale malului Herestrăului, acolo unde îi plăcea să-şi regăsească liniştea şi  intimitatea sufletească.

Înscris definitiv în istoria literaturii române ca fiind: scriitor, jurnalist, poet, eseist, Geo Bogza avea să fie remarcat de exegeţii săi ca un “teoretician al avangardei”, postură pe care o etalează cu prisosinţă în întreaga sa operă literară, aşa cum reiese din notele şi studiile unor consacraţi şi prestigioşi istorici şi critici literari ai epocii, care s-au aplecat cu zăbavă peste creaţiile bogziene, între care: Ilarie Voronca (A doua lumină, 1930), Paul Georgescu ( Încercări critice, 1959), Dumitru S. Panaitescu – Perpessicius (Alte menţiuni, 1960), Ovidiu S. Crohmălniceanu (Literatura, 1962), Alexandru Piru (Panorama, 1967), Ioan Pop (Avangardismul, 1968), Şerban Cioculescu (Aspecte, 1972), Eugen Simion (Geo Bogza interpretat de, 1976), Liviu Leonte (Prozatori contemporani, 1984), Dinu Flămând (Intimitatea textului, 1985), George Ivaşcu (Confruntări literare, 1988), Ioan Holban (Literatura subiectivă, 1989).

Nu este lipsită de interes nici aprecierea de ţinută făcută, în 1982, de către Nicolae Steinhardt: “Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului”, prin care autorul “Jurnalului fericirii” înmănunchează ca nimeni altul înaltele virtuţi ale liricii bogziene.

Demnă de reţinut este şi remarca strălucitului scriitor şi critic literar George Călinescu, căruia n-avea să-i scape din monumentala sa “Istorie a literaturii române de la origini şi până în present”, editată în 1941,  lucrările de debut şi început literar  ale lui Geo Bogza, mult “blamate” de presa şi autorităţile vremii, despre care, cu autoritatea-i recunoscută, avea să noteze la pag. 807 a acesteia: “Versurile brutal priapice din Jurnalul de sex şi Poemul Invectivă ale lui Geo Bogza, care în ultimul volum îşi dă şi – amprentele digitale – au stârnit indignarea multora. Nu sunt decât nişte sfidări juvenile. Mult mai târziu poetul trece la jurnalistică şi dă o cu totul remarcabilă serie de reportaje. Scrise în sintaxa cea mai normală, aceste pagini, păstrând legătura cu dadaismul şi suprarealismul, intră direct în clocotul vieţii. Totuşi, în Ţări de piatră, de foc şi de pământ, reportaje din provinciile româneşti, impresia nu e nudă. Autorul procedează ca un fotograf de artă şi deci ca un scriitor, intuind o notă dominantă şi apoi prin apropiere sau depărtare, scoţând clişee fantomatice, aproape neverosimile. Talentul său în acest gen e mare.”

Poate că nu întâmplător sau poate de aceea, peste ani, la funeraliile lui George Călinescu, din martie 1965 de la Cimitirul Bellu, Geo Bogza avea să-i sublinieze meritele sale incontestabile într-un epitaf evocator: “George Călinescu lasă o operă fundamentală pentru cultura poporului român.”

Desigur, pentru a înţelege în profunzime opera lui Geo Bogza este de preferat să-i parcurgem mai întâi, fie şi succint, biografia: Pe 6 februarie 1908, în Blejoiul Ploieştilor, se naşte Gheorghe, viitorul scriitor Geo Bogza, mezinul fiu al familiei antreprenorului Alexandru şi Elena Rhea Silvia Bogza, fratele mai mic al lui Alexandru Bogza, devenit şi el cu timpul antreprenor şi fratele mai mare al lui Nicolae Bogza, scriitorul de mai târziu cu pseudonimul Radu Tudoran  ( cine n-a auzit de minunatul său volum “Toate pânzele sus”?). Îşi urmează drumul învăţăturii la Ploieşti (1915 – 19), apoi la Şcoala de Marină de la Galaţi şi Constanţa (1921 – 25). După moartea tatălui (1921) familia este întreţinută de fratele acestuia, Ovidiu, cu care împreună, în 1926, stabilindu-se la Buştenari –Prahova, avea să deschidă o făbricuţă de sifoane, pe capetele cărora erau împrimate numele patronilor: G.O. Bogza. Cu siguranţă că această înscripţie i-a sugerat mai târziu prenumele Geo, utilizat ca viitor scriitor. Tot atunci o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, Elisabeta. Doi ani mai târziu, în 1928, debutează în revista “Câmpina” cu poezia Mea culpa. Peste un an, în 1929, debutează şi editorial, la Paris, cu volumul de versuri “Jurnal de sex”, tipărit în doar 118 ex. (!), cuprinzând o poezie avangardistă, care “avea să şocheze lumea literară conservatoare prin lirica îndrăzneaţă, scuturată de tabuuri”, după cum avea să consemneze unul dintre exegeţi.  Mergând pe aceeaşi linie, în 1933, publică  “Poemul invectivă”, ce avea să-i atragă acuzaţia de “pornografie” şi “atentat la bunele moravuri”, fiind dur criticat chiar din Aula Academiei de mai marii “moralişti”ai vremii, între care: N. Iorga, Oct. Goga, Al. Brătescu – Voineşti şi târât într-un proces care a durat peste 3 ani şi s-a terminat la închisoarea Văcăreşti, din care a fost eliberat după 6 zile de puşcărie printr-un decret salvator semnat de regele Carol al II-lea. (Oare de ce îmi amintesc acum şi de detenţia de 3 ani a lui Păstorel, condamnat şi el pentru “ uneltire contra ordinei sociale “ ?) Ah, memoria…

Plin de tristeţe după “experienţa” trăită, în anii 36-37 , călătoreşte în Spania şi Franţa de unde trimite pentru “Lumea românescă” un ciclu de reportaje intitulat “Tragedia poporului basc”. Reîntors, publică volumul de poezii “Ioana Maria” în urma căruia, tot la plângerea Academiei Române, este trimis pentru a 2-a oară la Văcăreşti(!). Oare, cum poţi să condamni pe cineva care a scris acest vers fermecător: “Ioana Maria, eşti cea mai frumoasă floare din lume.” ? Sic!

După eliberare, excelează în ziaristică şi publică în 1939 volumul de reportaje “Ţări de piatră, de foc şi de pământ”, apreciat de critica literară şi de George Călinescu. După o temerară excursie pe bicicletă de-a lungul Oltului, între anii 41-44, când a fost declarat “compromis” de către guvernul antonescian, publică fragmnte din “Cartea Oltului”, denumită de critici: “un monument al demnităţii umane”. Odată cu schimbarea regimului politic al ţării, pentru a putea publica, se alătură acestuia şi în perioada anilor 45-54 publică volumele: “Cântece de revoltă, de dragoste şi moarte”, “Cartea Oltului”, “Ţara de piatră”, “Oameni şi cărbuni în Valea Jiului”, “Porţile măreţiei”, “Anii împotrivirii”, Meridiane sovietice”, “Tablou geografic”.

Dovedind măiastra iscusinţă a scrisului său în presa literară a  vremii şi în volumele editate ce s-au tot succedat, n-a surprins pe nimeni că, în 1955, Geo Bogza avea să devină membru al Academiei Române, înalta instituţie naţională, cea care cu aproape două decenii în urmă i-a prilejuit incredibila situaţie… puşcăriabilă(!). Continuă să publice numeroase reportaje desprinse din contemporaneitate, pe care le adună selectiv, în 1957, în volumul “Pagini contemporane”, cel care a cântărit edificator la acordarea, în 1964, a Premiului  Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor. Considerat o “voce” a timpului, în 1966, prestigioasa revistă “ Contemporanul” îi propune  o colaborare săptămânală ce avea să fie deosebit de fructuoasă, deoarece aceasta îi prilejuieşte, în 1974, să publice la Ed. Minerva volumul de 530 de pagini, “Paznic de far”, reprezentând un compendiu exhaustiv al textelor ( proze scurte, reportaje lirice şi poezii) publicate săptămânal, timp de 7 ani, în această revistă, în care autorul, “paznic de far cu sprânceana mereu încruntată / ţine socteala oricărei corăbii / Ieşită în larg pe mările lumii…” Consecinţă a apariţiei, în 1978, a volumului liric “Orion” – antologia jubiliară a poeziei sale –  Uniunea Scriitorilor îi acordă Marele Premiu.

Până în 1987 continuă, cu aceeaşi ardoare a scrisului, să publice volum după volum, dintre care e bine să reţinem: “Ca să fii om întreg”  şi “Jurnal de copilărie şi adolescenţă”.  Cu toate că s-a bucurat mereu “atenţia” regimului, în 1989, Omul şi Scriitorul Geo Bogza, profund scârbit de această “preamărire”, devine semnatarul “Scrisorii celor Şapte”, cum s-a numit cea adresată lui D.R.Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, de către 7 “nume” emblematice ale literaturii şi culturii româneşti, întru susţinerea poetului Mircea Dinescu, intrat în “dizgraţie”.

După “revoluţia” din ´ 89, Geo Bogza, la cei peste 80 de ani, se retrage treptat din viaţa publică, mai ales că nici starea sănătăţii nu-i era prea bună. La aceasta s-a adăugat şi durerea pricinuită de moartea, în 18 nov. 1992, a fratelui său, scriitorul Radu Tudoran, foarte îndrăgit de generaţia tânără pentru romanele sale de aventuri, între care excelează “Toate pânzele sus”, ecranizat în 1975. Peste aproape  un an, la 14 sept. 1993, în vârstă de 85 ani, răpus de boală la spitalul Elias, a trecut şi el la cele veşnice, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu, în zona “privilegiat” scriitoricească a acestuia.

Dacă ar fi să “etichetăm” comprimat biografia livrească a lui Geo Bogza, aceasta n-ar putea fi decât una antamată: “de la puşcărie, la Academie…”

Şi, totuşi, dacă tot veni vorba despre Geo Bogza, nu s-ar putea să nu amintim şi  importantul fapt biografic, pe care exegeţii lui îl cam “sar din vedere”, acela al “crezului eminescian” manifestat de Geo Bogza, cu statornică susţinere de-a lungul întregii sale vieţi, ce s-a evidenţiat în chiar  începuturile sale poetice, acolo unde îşi intitulează una dintre poezii “Nu credeam să învăţ…”, cu trimitere directă înspre versul eminescian: “Nu credeam să învăţ a muri vreodată”. Mai târziu, minunata sa creaţie “Basm” poate fi privită drept o quintesenţă a preţuirii sale pentru Poet; sfârşitul “basmului” apoteozând-o în acea frază memorabilă: “Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”

Tot lui Geo Bogza, ca reputat scriitor şi academician român, i se datorează împlinirea strădaniilor depuse pentru recunoaşterea şi reintroducerea în şcoli şi facultăţi a operei Poetului, ce fusese interzisă de noul regim imediat după război. Şi tot la loc de cinste trebuie pus, fiind îndeobşte cunoscut, admirabilul său demers de suflet pentru ca  “vecinicul somn lin” al Poetului să-şi găsească  locul potrivit al sfinţeniei şi cinstirii sale binemeritate. Ani de-a rândul, în “tableta” lui de la Contemporanul, dar şi în alte numeroase reviste culturale, Geo Bogza a militat din răsputeri pentru strămutarea rămăşiţelor pământeşti ale Poetului, de la Bellu în dantelăria de piatră a “Trei Ierarhilor” de la Iaşi, poate cea mai frumoasă biserică ortodoxă din lume, alăturându-le lespezilor de mormânt ale lui Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza, două dintre proeminentele figuri ale Istoriei şi Culturii Neamului Românesc. Nici “marginea mării”, acolo unde i-a fost “singurul dor” şi nici Mănăstirea Putna, loc de îngropăciune al viteazului voievod Ştefan cel Mare, acolo unde Poetul a susţinut grandioasa manifestare din august 1871, n-ar fi fost mai nimerite pentru “strămutare” faţă de neasemuitul şi sfinţitul lăcaş al Cetăţii ieşene, acolo unde Poetul a fost găzduit în vremelnica lui “şedere” la Iaşi. Într-adevăr, Geo Bogza avea mare dreptate: “În orice anotimp şi pe orice vreme numeroşii vizitatori, trăitori sau trecători prin Iaşi, i-ar putea aduce Poetului prinosul recunoştinţei.” Din nefericire, demersul său nu şi-a găsit încă împlinire…

În acelaşi context, al nestrămutatului său “crez”, să menţionăm şi gestul de inefabilă curăţie sufletească oferit bucureştenilor până în ultimii ani ai vieţuirii, la fiecare 15 ianuarie şi 15 iunie, în faţa Ateneului, când Geo Bogza, marcat de emoţie, atârna pe după umerii statuari ai Poetului obişnuita coroniţă împletită din exact 39 de garoafe, întotdeauna roşii (!)… M-am întâmplat să fiu cândva, nu chiar din întâmplare, la unul dintre aceste momente memorabile. Doamne, nu cred că mai trăisem până atunci o clipă mai înălţătoare în spirit şi simţire…!

Pentru o încheiere “de facto”, cred că se cuvine să citez “nota critică” a unuia dintre exegeţii lui Geo Bogza, profesorul şi scriitorul ieşean, Dan Cristea:

„Împotrivirea, răzvrătirea sau deznădejdea sufletului cheamă în scrisul său imaginile reconfortante ale măreţiei omului şi universului, producînd liniştea, calmarea şi consolidarea spiritului.”

Spirit avangardist şi nonconformist, Geo Bogza şi-a asumat în scrierile sale autenticitatea şi intensitatea vieţii, cât şi a propriului destin, prin care ni se înfăţişează şi astăzi, la cei 111 ani de la naştere, drept un scriitor ardent al contemporaneităţii timpului în care a trăit.

Mihai Caba