Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » APARIȚIE EDITORIALĂ DE EXCEPȚIE – ,,ÎN ATINGEREA INFINITULUI”, Editura Liric Graph, 2018, ISBN 978-606-8735-18-8

APARIȚIE EDITORIALĂ DE EXCEPȚIE – ,,ÎN ATINGEREA INFINITULUI”, Editura Liric Graph, 2018, ISBN 978-606-8735-18-8

Cu o prefață semnată George Robert MITRACHE – fondator și redactor-șef al revistei ,,GLASUL IUBIRII”, Curtea de Argeș, volumul ÎN ATINGEREA INFINITULUI, a fost primit ca dar, cu dedicație și iscălitură personală a autoarei, LILIANA ROIBU, fiică din Cetatea Neamțului, editat și tipărit într-o concepție tinerească, într-o formulă de  excepție, coperta față – COLOANA INFINITULUI (Constantin Brâncuși) foarte frumos fotografiată într-un apus de soare, iar coperta patru spate, poză cu autoarea volumului, într-un superb și autentic, costum popular, (o poză foarte reușită), în paralelism cu o dedicație de suflet, ce merită să facă obiectul trecerii în revistă: ,,În amintirea bunicilor, în dorul de absolut, în zborul spre infinit, vouă dragi părinți, care m-ați educat în spirit creștin, cu o iubire dincolo de suflet, vouă fii iubiți, ție soțul meu drag, pentru tine Măria Ta, Cititorule, cel care simți, poți înțelege inima și mintea românilor! Cu dragoste, din dragoste, pentru dragoste infinită, cu recunoștință și gratitudine!”, și evident se pune ,,parafa” – semnătura – ,,pentru conformitate” – LILIANA ROIBU.

La o parcurgere, fie ea și în fugă, sau într-o grabă permisă, pentru a îngădui timpului să fie mai generos, (deși mi-aș fi dorit, în acest context, ca măcar timpul să se oprească preț de câteva ore, să nu ne preseze), zic, a volumului, se observă că alături versurilor sunt desene grafice – minunate, care impresionează, emoționează, se leagă foarte mândru cu textul – chiar și câteva linii, spun ceva, sau spun totul, depinde dacă ai ochiul format pentru o astfel de  viziune. Felicitări celui care semnează această grafie! În rest, ai zice, poezie! Ce mi-a mai ,,sărit” în priviri, este faptul că volumul, s-ar putea zice, este construit/conceput, sub forma unor capitole, fiecare avându-și poeziile ,,din subordine”. Astfel, avem:

  • prefața despre care am vorbit mai sus (vezi supra);
  • ,,FIRE DE DOR”, (pag. 23-37);
  • ,,DANSUL DRAGOSTEI”, (pag. 38-48);
  • ,,TĂRÂMUL IUBIRII”, (pag. 49-65);
  • ,,POVESTEA UNEI LACRIMI”, (pag. 67-95);
  • ,,CUTREMUR DE VISE”, (pag. 97-113);

Realizarea volumului este în mod profesionist, la mare înălțime, iar alegerera colaboratorilor pe măsură. Și toate astea la o primă privire, ,,în fugă”, a minunatului dar, încât îmi permit ca primă impresie să spun că autoarea, LILIANA ROIBU, este un poet al iubirilor veșnic tinere, căci ,,iubirea nu are vârstă!” – o maximă aparținătoare literaturii românești.

Deschid volumul să-i ,,gust” esența, să mă bucur de valoarea și prețiozitatea conținutului, lucru normal, de altfel! Și, ghici, unde mi se deschide? ,,De ce oamenii sunt răi?” (pag. 21).  Wow! Cât adevăr? Citesc poemul și-l recitesc încă odată, să-i cuprind în înțeles adevăratul tâlc. Păi, chiar așa?!?!? De ce-am fi răi, când avem atâtea motive să fim buni? Întrebându-se, chiar ea, autoarea, este cea care pe parcursul poemului, dă unele sfaturi, sincere, de suflet, gândindu-se sau dorindu-și o lume fără ură, o lume a lucrului sincer, curat, adevărat. Ar putea deveni acest lucru, cândva, adevăr? Ar putea deveni acest lucru o realitate? Sincer? Nu! Nu! Doar că sperăm, visăm, credem … Liliana Roibu, visează și speră, crede și se roagă pentru o lume dreaptă, cinstită, fără ură… crede și-și dorește o lume a iubirii, a credinței adevărate, a  unirii în iubire și-n credință, propunând, un singur lucru, drept antidot ,,pentru venin” (pag. 24), – ,,dragostea”. Vedeți la ce sunt buni și poeții? Deci, iubiți-i, resopectați-i, stați-le alături, susțineți-i!

Femeie tandră, plină de feminitate (credeți-mă, pe cuvânt, căci am cunoscut-o personal, și știu ce zic!), Liliana Roibu, dă versurilor substanță, le încarcă cu o energie pozitivă, transpunându-le în valori ideatice, reale. Versul în sine, ar putea fi înțeles precum o metaforă, mai mult sau mai puțin șlefuită, dar în acord cu trăirea sufletească a momentului.

Liliana Roibu este un OM simplu (aparent), dar transmite foarte mult pozitivism în jurul său, ceea ce puțini oameni reușesc! Puțini oameni au această șansă, această megaputere, iar acest lucru pornește de undeva, are o bază. Autoarea este perfect conștientă de acest lucru, dar și de talantul primit și nerisipit, dimpotrivă, înmulțit, și apoi, dăruit înmiit nouă, Cititorilor.

Liliana Roibu este un OM tradiționalist, născut și crescut în spirit tradițional, în dragoste pentru tradiție și folclor, crescut în dragoste pentru a promova/proteja comorile din lada de zestre ale acestui popor, valori pe care nu oricine știe să le prețuiască. Autoarea își cunoaște perfect rolul, locul și rostul ei. Datoriei morale îi stau mărturie faptele, lucrurile, oamenii cei dăscălește în acest fel, încercând cât îi este cu putință să transmită acest lucru și lor, celor de lângă dânsa. Am avut ocazia să o văd pe scenă, cu grupul de copii pe care-i coordonează, (ei elevi, ea dascăl). De fapt, așa ne-am cunoscut! La ea acasă, în județul Neamț, comuna Tașca, Centrul cultural al comunei, cu ocazia unui eveniment cultural artistic dedicat ,,poetului ce ne unește” – Grigore Vieru, sărbătorit cu cinste, aici, în această comună, eveniment la care am fost invitat personal, în calitate de membru al Cenaclului literar ,,Nichita Stănescu”, aparținând Centrului cultural al M.A.I, președinte Lidia Obeadă, împreună cu alți colegi din minister și de Cenaclu din întreaga țară.

Din respect pentru colegii de Cenaclu, dar și din respect pentru Dumneata, Măria Ta, Cititorule, am să vă fac o destăinuire: alături de mine au mai fost pentru acest eveniment, la Tașca – din Reșita – Costel STANCU (membru U.S.R.), din Siret – Cezar HAIURA, din Baia Mare (I.J.J. Maramureș) pr. dr. Daniel ACHIM – cu un memorabil eseu privind opera marelui poet Grigore Vieru, din Baia Mare – Bianca Georgiana BELE – elevă la Colegiul Național ,,Vasile Lucaciu” și Cristian FILIP (Baia Mare), din Miercurea Ciuc – Gheorghe FILIP, dar și George NICA, împreună cu soția Corina NICA (de la Brașov) despre care o să vă spun alte lucruri minunate, într-o altă recenzie de carte, și nu în final, om de-al locului, unul dintre cei implicați în organizarea acestui eveniment cultural de anvergură, Mariu Mihai COȘERARIU – un valoros poet, cântăreț și promotor al muzicii folk, despre care voi mai vorbi câteva rânduri mai jos, pentru că el a avut aici, dublă (dacă nu chiar triplă!) calitate, aici amintindu-l ca și coleg și prieten de Cenaclu, el fiind și cel care a venit cu invitația de-a participa la acest act de cultură prestigios și despre care pot spune că va avea efect și continuitate, văzând ceea ce s-a întâmplat, la modul extrem de frumos, la Tașca. Îți mulțumim Marius Mihai COȘERARIU pentru încrederea și invitația făcută!

Liliana Roibu, este un OM religios. Acest lucru îl demonstrează volumul în sine … întregul volum … și stau mărturie personajele biblice: îngeri, Fiul Isus, Dumnezeu, Fecioara Maria, personaje invocate aproape în fiecare poem, cel puțin odată, alături de Rai și Iad, Heruvimii și Serafimii, Sfânta Cruce, Mire Sfânt, candele, tămâie, smirnă (darurile magilor oferite la Nașterea Pruncului Isus, în ieslea dobitoacelor), Paradisul, cer, lună, soare, stele … o biblică legendă … mănăstirea Voroneț  (pag. 55), casa și mireasa lui Cristos sau ,,Casa Domnului” (pag. 74), Buna Vestire (pag. 80) … Să mai aduc argumente, să mai aduc exemple, sau deja v-ați convins că vorbim despre un om religios, nu habotnic, un om crescut și botezat pentru a propovădui cuvântul și adevărul, pentru a-l propovădui pe Cristos, cel Atotputernic. Și cred că de-aici această binecuvântare, această frumusețe în exprimare. Inima aparține întru totul lui Cristos, fiind convinsă că și binele și răul sunt oferite de Cristosul Preabun … cu putere și înțelepciune de a duce sau trece peste rău, necaz, ură, mânie, suferință … încercări, de altfel!

Deci, Liliana Roibu – religioasă, tradiționalistă, frumoasă și-n exteriorul și-n interiorul sufletului, (dacă așa n-ar fi, nu ar avea puterea de-a transmite atâta de frumos, totul). O femeie puternică, simplă, modestă și mândră în același timp, un om care nu-și uită rădăcina, isotira și neamul din care provine.

Vorbind despre tradiție, inevitabil pornești de la părinți, vorbind despre ei, despre frați, despre bunicii, care au fost sau, puținii, care ne-au mai rămas, poeta creează un adevărat altar al sacrului familial, prezentându-și-i. Nu își uită apartența – socială, colectivă, la un neam, (neamul său). La noi, în Maramureș, există chiar o vorbă (hore), extrem de frumoasă și sensibilă în același timp, și-mi permit să o dezvălui:

,,Toată lumea are-un neam,

Numai eu pe nime(ni) n-am!”, (din folclorul tradițional al Maramureșului), de fapt un strigăt al celui singur, al omului singuratic, ce-și dorește să aparțină cuiva, să aparțină unui neam. Să nu aparții niciunui neam este contrar legilor firii. Cum te știi raporta și, de fapt, la ce te raportezi? Ești un nimic! Ești un nimeni! În schimb, în satul tradițional, cu cât neamul este mai mare, cu atâta mândria și bucuria de a aparține acestuia este mai mare, pentru că în orice împrejurare, în orice context, primii care-ți vor întinde mâna (fie la bine, fie la rău), vor fi cei din neamul tău.

Aici, în doar aceste două simple și modeste versuri, găsim viața omului, al celui tradițional, care își prețuiește și își respectă neamul, originea, ierarhia, tocmai pentru a nu fi singur și a nu suferi, a nu încălca poruncile biblice, își respectă și-și stimează (oricare sau oricum ar fi) valorile spirituale, respectă cuvântul și imaginea celui de lângă sine, nu-l ignoră, nu-l respinge, nu-l refuză, păcat fiind dacă așa ar face.

Opriți-vă, dragii mei, să-mi dați dreptate, la poemele: ,,Chip de înger pus în ramă” (pag. 27), ,,Îmi e dor de sfânta mamă” – (versul 4), sau ,,Sărut mâna, mamă!” (pag. 28):

,,Sărut urmele pe unde treci, mamă,

În zborul alb de pasăre măiastră

Și chipul din a sufletului ramă,

Porumbițo ce-mi bați la fereastră!

 

,,Sărut mâna, mângâietoare mamă!

Te iubesc sfâșietor în infinit!

Cu mulțumire copilul te cheamă!

În glastră, crinul alb a înflorit!

Văd prin aceste chemări/invocări nu doar chemarea mamei care a purtat-o în pântec, căruia i-a supt țâța, nu doar mama care a învățat-o să facă primul pas, ori să rostească primul cuvânt, ci și invocarea, ca printr-o rugăciune, a Maicii Sfinte, cea Pururea Fecioară și Născătoare de Dumnezeu.

Aceste poeme nu sunt ceea ce par a fi! Poezii? Nu! Nu! Acestea nu sunt poezii ci sunt rugăciuni! Este rugăciune ridicată către Dumnezeu, către Măicuța Sfântă, care și-a văzut Fiul Născut, batjocorit.  De multe ori, sau chiar mulți, nu știm să ne bucurăm de părinți până-i avem, până mai sunt. E un fel de lume actuală, oare?, când există certuri și ură între părinți și copii, între frați, când există răutate și răutăți, când există oameni falși sau neoameni, lumea secolului XXI … ce mai?

Liliana Roibu mamă fiind, nu face altceva decât să aducă oaza de liniște, de bucurie, clipe de fericire, secunda de iubire interminabilă, ce-și are veșnica curgere spre liniștea sufletului, spre împăcare. Dacă mamei îi sărută mâna, tatăl, în schimb, este …,,icoană” (pag. 29), ,,Tatăl meu, icoană vie”. Și ce observ în tot acest context? Iubirea fără margini, necondiționată, fără de sfârșit, iubirea sinceră și curată dintre un bărbat și o femeie, văd familia tradițională, așa cum a lăsat-o Dumnezeu, și intens combătută în acest secol al vitezei, dorindu-se o reinventare a familiei tradiționale, așa cum ar vrea fiecare, bunăoară, după bunul plac, sau după fanteziile bolnave.

,,La-nceput Dumnezeu Sfântul,

A făcut cerul și pământul,

Cerul cu lună și stele,

Pământul cu floricele,

Cerul cu luna și ceață

Și pământul cu verdeață.

Cerul cu lună și soare

Și o viață ca o floare,

Dar văzând că nu e bine,

Să fie singur omul pe lume,

Un somn lin trimite-ntrânsul

Și-adormit veni la dânsul

Și făcu dintra lui coastă,

Pe Eva strămoașa noastră!”(din folclorul tradițional al nunților, cercetare etnologică, Vasile Bele). Întâi, l-a făcut pe OM, pe bărbat, și-apoi luându-i o coastă, i-a făcut soție sau soață, la făcut pe TATĂ și a făcu-o pe MAMĂ.

,,Icoană vie,

cel mai aprig și mai frumos muritor,

Arde făclii

la Hristos, vrednicul meu tată, cu dor!”, (pg. 29). Din punctul meu de vedere, aici, și doar prin acestea poeta a atins infinitul. Nu este un caz izolat, exemplele pot continua … mie îmi ajunge doar aceste exemple/versuri dar e clar, tot volumul e o atingere, căci prea te ,,atinge” la suflet, la inimă. Infinitul poate fi atins? Poetul vrea … își dorește acest lucru. Infinitul poate fi ajuns? Poeta vrea să-l ajungă pentru a putea vedea și dincolo! O simplă curiozitate? Infinitul poate fi luat? Poate fi micșorat? Eu sunt filolog de meserie, dar vă rog să puneți această întrebare unui matematician, care jonglează cu aceste noțiuni, care pornește de la minus infinit și ajunge la plus infinit, și vedeți ce-o să primiți drept răspuns. Dar un răspuns metaforic sau spiritual, îl primim însăși de la Liliana Roibu, mamă și soție, dascăl de nădejde al școlii românești, propovăduitor al cuvântului și al adevărului.

,,Mi-e dor de casa cu cerdac și de bunicii

                             care așteaptă-n poartă,

Cu părul nins de ani, ochi senini, gândul curat!”, zice în poemul ,,Bunicii mei, leagăn de dor” (pag. 30), regretând plecarea fără de întors, aflați acum în ,, … Paradis”. Deja, construim un arbore genealogic, uite, și în literatură, o adevărată artă monografică. Vorbeam despre apartenența la un neam – folcloric, spiritual, moral, etnologic, antropologic. Da! Aparținem unui neam, suntem integrați lui și-i suntem datori, fiecare în parte, cu dragoste, recunoștință, prețuire și respect. Ce ziceți de ,,Bunica” (pag. 31), care este văzută/închipuită/ pictată ca o ,,icoană sfântă,

adiere de căldură,

o înțelepciune aparte,

model de virtute,

icoana sufletului meu”.

Dacă toți aceștia mai trăiesc (personal nu știu acest lucru), au (ar avea) un mare motiv de a fi mândri cu fata lor, cu nepoata lor, cu ceea ce au născut și au crescut, iar dacă dintre ei – părinți, frați, bunici chiar – s-or fi grăbită să plece pe cărările infinite ale stelelor, credeți-mă, și de-acolo, se bucură, iubesc și lăcrimează de bucurie, văzând raiul de pe pământ. Personal, cred că putem face un rai și pe pământ, și mai există unul al îngerilor. Liliana Roibu asta face – aduce raiul pe pământ. Raiul ceresc aparține îngerilor, moșilor și strămoșilor noștri, celor din neamul nostru, și nu numai, plecați la Dreapta Judecată – acesta aparține lucrurilor sensibile, frumoase, luminate, bune și bineplăcute. Raiul de pe pământ? Îl putem face sau construi fiecare, respectând poruncile lui Dumnezeu. Citind volumul ,,În atingerea infinitului”, preț de câteva clipe am fost în raiul pământesc.

Poeta ,,În atingerea infinitului”, se întreabă (pe bună dreptate): ,,De ce sunt oamenii răi?” (pag. 21), poem care la fel de frumos ar suna și dacă am spune ,,De ce sunt oameni răi?”. Ce face omul rău? Wow! Câte nu face?

,,Se cred ei, Dumnezei!

Se privesc cu ochi oțetiți      

Ca lupii flămânzi, urlă răgușiți”.

La lup, ca simbol zoomorf, urletul înseamnă chemare, înseamnă țintă, înseamnă mejdă sau hotar, înseamnă hrană și viață, înseamnă naștere … Dar lupul, ca animal, nu este în vârful arborelui genealogic, cum pretinde (și este un adevăr) omul că s-ar situa. Animalul în sinea lui, comunică doar și ,,mușcă din suflet”.

Ochii? Cel mai simplu sau mai naiv copil, în adevărul lui, ar ști să ne spună că ochii sunt pentru văzut! Oare vedem? Noi, oare, doar vedem, sau ne și vedem? Oare sunt și pentru una și pentru alta … și pentru a vedea și pentru a ne vedea? Când ne vedem? Cum ne vedem? Unde ne vedem? Uitați-vă-n oglindă!

,,Din cele mai vechi timpuri, omul, nu doar femeia, a folosit oglinda mai mult de cât lingura sau fusul, a fost și a rămas cel mai folosit obiect al casei. De ce? Simplu! Omul vrea să se cunoască. Oglinda este sfetnicul pe care nu poți să-l cumperi, sau să-i dai mită, să te oglindească așa cum ai vrea tu. Îți place, nu-ți place, există în om un al șaselea simț, de a te cunoaște, oglinda lui Socrate, fiind chiar ,,gnothy seavton”, cunoaște-te pe tine însuți. Să cunoască ce? Chipul și asemănarea: cine ești?, cum ești?, ce ești?, sau cu cine te-ai putea asemăna?” – pr. dr. Dumitru ICHIM – KITCHENER ONTARIO, din volumul ,,DE VORBĂ CU OGLINDA”, sursa facebook.

Faceți un banal exercițiu (e o propunere doar), ferească Dumnezeu de adevăr. Uitați-vă într-o oglindă cu ochii deschiși și-apoi, o doua oară, închideți ochii, dar continuați să vă uitați în oglindă! Ce vedeți, și-ntr-un caz, și în altul?! Nu voi face alte comentarii, ci trag doar o concluzie – ochii sunt pentru a ne vedea pe noi (noi pe noi), și-apoi să-i vedem pe ceilalți, pe cei din jurul nostru. Nu sunt pentru a judeca, căci e un mare păcat! Sunt doar pentru a vedea și a ne vedea. Corect!

Poeta Liliana Roibu se vede așa cum e, se vede pentru a se corecta, pentru a nu fi altfel și are acest har, dintr-un motiv foarte simplu … stă ,,De vorbă cu Dumnezeu” (pag. 19)

,,Cerșesc lumini în tainicul altar de topaz,

Lacrimi de jos brăzdează înăbușitul obraz,

Smerită, într-un ungher, mă prăbușesc la pământ,

Cu buzele pecetluite ca un mormânt”.

sau:

,,Candeluțe, tămâie, smirnă ard, veșminte pe masa, imaculate,

Vino, Doamne! Așează-Te, vorbește-mi în noapte”.

Chiar și în noapte de-ai veni, Doamne, te voi vedea, pentru că cred în Tine, vrea să ne spună poeta. Și-n vorba ei cu Dreptul Dumnezeu, nu cere nimic pentru ea, ci doar pentru cei din jurul ei, înfăptuindu-i-se, o poruncă, una dintre porunci: ,,Iubește-ți aproapele!”, iar aproapele despre care vorbesc înseamnă tot sau totul. Mai cu seamă se oprește asupra unor ființe dragi care pentru ea înseamnă totul, înseamnă viață, înseamnă dincolo de cuvânt, trăiește și-și dorește să trăiască pentru aceste clipe binecuvântate, secunda sau clipa de-a fi cu soțul și copiii, cei trei copii:

,,Dă-i sănătate, putere, mântuire, soțului drag,

Deschide zarea fiilor, să urce pe siderale scări!

Ascunde-I de Fiara ce vine, ținându-i mereu treji!” (pag. 20) și vorbim despre a-i ține ,,treji”, întru credință, întru dreptate, întru Dumnezeu, întru biserică, întru adevăr, întru rugăciune, întru Cristos Creatorul. Vedeți altceva, aici, decât rugăciune? Este Lilian Roibu un ,,HOMO RELIGIOSUS”? Da? Cu certitudine! Eu asta văd! Fapt ce mă obligă ca acestui volum să nu-i spun, simplu – volum de versuri – pentru că asta ar însemna extrem de puțin, l-aș micșora în valoare, l-aș mici în prețiozitate, l-aș duce într-un al infinit, al minusului. Dar să nu uităm un lucru esențial – poeta nu ne spune niciunde care infinit vrea/dorește să-l atingă, pentru că avem un plus și-un minus infinit. Care e ținta poetei? Din acest motiv, eu îi spun acestei cărți, carte de rugăciune, un îndreptar minunat despre cum ar trebui să fim și cum suntem? Deci, citiți-o! Înțelegeți-o, pe Liliana Roibu, în adevărata ei creație … una îndreptată cu toată energia spre religie, spre spiritualitate, spre dragostea lui Dumnezeu fără de care nu putem fi și nici nu am putea fi.

Și cum suntem, ne spune chiar poeta, învățându-ne să nu fim: ,,răi” suntem, ,,Dumnezei” ne credem, ,,lupi flămânzi”, ,,înfometate hiene” și propune antidot (pag. 21) dragostea. Repet acest lucru dar mi se pare extrem de binevenită această repetiție:

,,Dragostea gândul cel bun!”, pentru ca în final rugăciunea să fie pentru toți:

,,O, Isuse preaiubit,

Peste suflet necăjit,

Coboară din bolți de-argint

Și tronează pe pământ!”, e însăși o chemare la rugăciune, la ajutorul dumnezeiesc, la iertare, la îndurare:

,,Unește-ne-n credință,

Peste a țării suferință,

Raiul și Iadul se rostogolesc,

Piepturi palpitând de har ceresc!”.

Aici aș înlocui substantivul ,,țara”, cu ,,lume” pentru că suferința este a tuturor oamenilor, a tuturor locuitorilor de pe acest binecuvântat pământ, nu doar noi, românii!  Văd aici și un poem patriotic, o chemare-apel la eroismul soldaților care-și apără, sub invocarea jurământului militar, țara. Dar, cine are credință în Dumnezeu, poartă în suflet o dragoste adevărată, sinceră, curată, neîntinată.

Mărturii ale unei iubiri divine stau poemele din ,,Dansul dragostei”. Poeta știe ce vrea … să danseze, într-un dans al dragostei ,,Atinsă de tine!” (pag. 39). Dansând alături de marea iubire, îl întreabă: ,,Vezi tu, iubite, ce văd eu?” (pag. 42). Dar ce vede poate? ,,Picături de iubire” (pag. 43-44). Desigur, după ,,Dansul dragostei”, urmează, logic ,,Tărâmul iubirii” (pag. 49). Aici, colindăm, ne bucurăm că se apropie Crăciunul, prilej de mare bucurie, atât sufletească cât și spirituală. (pag. 51)

,,Sfioasă, într-o atmosferă înălțătoare,

Aștept cu un colind la brad, nerăbdătoare,

Să te îmbrac în magnifica sărbătoare,

Brațele tale calde, să mă înfășoare”, ,,Iubite, se apropie Crăciunul!”, (pag. 51). Tot în acest context al iubirii de neam se încadrează și poemul ,,Dragoste de frate” (pag. 54).

,,În palid ungher, în ceasul târziu,

Cu sufletul însângerat, iubite frate, îți scriu,

Pe aripă de albatros călător,

Cuprinsă de nestăvilit fior”.

În concepția unui om normal, nimeni și nimic nu poate șterge dragostea dintre frați, oricât de departe ar fi ,,departele” (a se înțelege depărtarea), dintre ei, sau oricât de aproape, ar fi aproapele. ,,Sângele apă nu se face!”. Niciodată! Niciodată! Și nu ai cum să nu iubești acest sentiment. Clepsidra cu sentimentele frățești, cu iubirea dintre frați, nu-și oprește curgerea niciodată. Aici, în clepsidră, nisipul nu-și găsește sfârșitul, așa cum dragostea dintre frați nu are voie să moară niciodată. Acolo unde sunt frați, există binecuvântarea lui Dumnezeu, există iubire, ar trebui să fie respect, respectul copilăriei (unul naiv și sincer) pur, curat, nealterat, neviciat.

,,În noaptea sfântă de ajun”, (pag. 60), zice autoarea umblând după ,, … atingerea infinitului”: ,,Cerul fereasta-și deschide,

Luminițele-și aprinde,

E sfânta Noapte de Crăciun,

Tatăl își trimite Fiul cel Bun.

 

Tu, iubite, în brațe mă strângi,

Printre arome de brad și covrigi,

Trosnesc lemnele în șenimeu,

Te privesc, precum un zeu!”.

El Zeu, și tu zeiță! Întruchipare a unei iubiri curate, inocente, fără de sfârșit, mereu fierbând și clocotind. Minunea regăsirii zeului sau zeiței, după care alergi, plin de curaj și putere, în plină tinerețe este magnific ilustrată prin ochii poetei și fac aluzia că iubirea n-a fost ocolită niciodată de niciun poet, indiferent  de timp sau timpuri, scriindu-și fiecare în parte sau fiecare în felul său, sentimentul perceput de / în iubire, de lacrimă, de dor, de suferință, de bucurie, de fericire. Liliana Roibu nu face rabat și vede iubirea, cum alftel?, decât în felul său.

Iubirea trebuie înțeleasă la suprema dimnesiune pentru că poate să-ți aducă un eventual dezastru, dezamăgire. Evident că acest ultim sens nu este de dorit, dar este perceput prin răutate și ură, secvențial – nonvalori de altfel. Iubește cum iubești, iubește cât ești de iubit, dar clepsidra iubirii într-o glumă doar, poate fi spartă, poate fi scăpată din mâini prea sensibile sau poate încă preaneștiutoare, și-atunci, dragostea este spartă, ruptă, distrusă … Ce faci? Lupți până o reculegi …

Atunci când scriidespre iubire, despre vis-visare-vise, despre bucurie-bucurii, atunci când scrii despre lacrimi-lacrimă, sufletul poetului cerne/macină/spulberă/trece prin furtuni și nu e doborât sau împiedicat de nimic, te eliberezi, te descătușezi, ai o viziune și culmea că nimic nu e regizat. Sau dacă există o regie sau o coregrafie, aceasta este una autentică, a momentului, a poetului.

Viziunea întrece aluzia, așa cum visul întrece speranța și toate, pentru că iubirea le suportă, le îngăduie, le simte, le transmite, le simte, le transmite, le dăinuie pe toate. Așa se întâmplă și în poemele-rugăciune ale Lilianei Roibu, pline de bucurie, pline de  zâmbet, pline de împlinire.

Izvorul poeziei nu va seca niciodată, apa lui va fi limpede, încât să-ți oglindești chipul, ostoindu-ți setea. Poezia este una a inimii existențialistă, simplă și modestă în același timp, pentru că nu cere niciodată lucruri de valoare, averi, aur și argint, ci vrea să i se răspundă tot cu sinceritate și puritate.

Din inima poetului ce-și dorește să cuprindă infinitul curge bunătate, simplitate, înțelepciune, răbdare, cumpătare, seninătate, și așa este când dăruiești adevăr doar. Sufletul sensibil, sufletul senin este purtat pe cărările sentimentelor absolute, pătrunzând până dincolo de infinit. Ce-o fi dincolo? Nu cred că mai avem această putere de-a privi, dar la câtă știință avem azi, nici nu m-ar mira să aflu că vedem și dincolo de infinit! Romantismul declarațiilor curge lin, păstrând tandrețea, frământarea sufletească, mângâierea și parfumul dragostei într-o concepție autentică, simplă, fără măreție sau mândrie. Pentru Liliana Roibu, iubirea este sfântă:

,,În așteptări fierbinți, însăilez copertina de rai”, din ,,Iubire sfântă” (pag. 100), dar curge și în râuri tainice, când:

,,Respir prin tine, sângele pulsează,    

Se scurge în inimi ce pe cer valsează,

Pătrund fiorul ce crește-n umbra ta,

Sărut d eiarbă crudă, de fagure și stea”, ,,Râuri de tainică iubire” (pag. 103).

Indiferent că ,,Anii vin, anii trec”, (pag. 105), iubirea nu are vârstă, nici transpunere, rămâne firavă și mereu generatoare de gânduri tinerești sau gândire tinerească:

,,Viața se scurtează:

Plângi, iartă și iubește!

Cu zâmbet veghează,

Simte și dăriește!

 

Anii vin, anii trec,

În primăveri și toamne,

În infinit petrec,

Întinde mâna, Doamne!”, (pag. 106).

Faptul că, ,,profesorul, artistul, dirijorul, poetul, redactorul și colaboratorul unor emisiuni radio Tv, inițiatorul și roganizatorul de evenimente cultural-ratistice-civice, meloterapeutul, voluntarul, culegătorul de foclor autentic” (pag. 115), nu-și uită originea, apartenența de neam, că nu-și uită istoria patriei sau a locurilor pe unde au purtat-o pașii, dovedește un lucru esențial – ea, poeta, în pelerinajul ei, sau în dorința ei de a atinge infinitul, are resurse și forță, are putere și curaj, și va avea încă, pentru că toate acestea nu sunt decât mlădițe ieșite dintre ramurile unui trunchi puternic prins cu rădăcina sa, în sângele sau seva pământului, respirând odată cu răsăritul soarelui, bucurându-se de fiecare dată, de albastrul azuriu al cerului …

Dacă până acuma spuneam, mai în glumă mai în serios, că ,,în spatele unui bărbat puternic, întotdeauna este o femeie puternică”, din acest moment pot spune și așa: ,,în spatele unei femei puternice, întotdeauna este un bărbat puternic” și am dreptate, gândindu-mă nu la un bărbat (soțul Vasile), nu la doi (fiul Ioan) ci … la patru bărbați, pentru că mai există Vasile jr. și Grigorie,  ceilalți doi feciori, fructele sau vlăstarele dragostei, lumina ochilor, sufletul și inima celor doi părinți – Liliana și Vasile, demne exemple de urmat. Felicitări tuturor! Felicitări autoarei, iar în final, dacă atingi (sau găsești) infinitul să-mi dai de veste. De ce? Presimt că această regăsire sau întâlnire cu infinitul, parcă văd, că ar fi subiectul unui alt volum. Doamne ajută!

Felicitări Liliana Roibu pentru clipele petrecute alături de gândurile dumitale, și-ți mai mulțumesc pentru lecția de viață, de dragoste, de istorie primită. Deci, propun aplecarea spre lectură a acestui minunat și prețios volum – ÎN ATINGEREA INFINITULUI. Bravo, poet talentat! Și mai știu un lucru – te-ai întrecut pe tine, cu această atingere, iar aceasta nu e doar o atingere liberă ci una încărcată de spiritualitate, vibrație, emoție, pasiune, eleganță căci asta este prof. LILIANA ROIBU.

 

Vasile BELE – fondator și redactor-șef al revistei DIN VATRA SATULUI

membru în Cenaclul literar ,,Nichita Stănescu”, aparținător al Centrului cultural al M.A.I.,

membru al Cenaclului literar ,,Petre Dulfu”, Satulung (MM)

membru al U.S.E.L.R. (Rep. Moldova)

membru al Asociației Scriitorilor din Baia Mare

Baia Mare – 18 făurar, Anul Domnului 2019