Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » NĂSTASE MARIN: LĂSATA SECULUI

NĂSTASE MARIN: LĂSATA SECULUI

Tot creștinul știe că Lăsatul Secului este acea duminică de

dinaintea celor șase săptămâni ale Postului Mare. De asemenea, din toate timpurile și din toate locurile, tot creștinul se “iartă” în această zi cu ceilalți oameni, pentru a intra cu sufletul împăcat în acele zile de purificarte trupească și sufletească.

La noi, această sărbătoare creștinească s-a suprapus pe un obicei păgân de purificare, obiceiul focurilor.

În acele vremuri ale copilăriei mele, de “Lăsata Secului” (așa i se zicea pe la noi), tóate gospodinele care se respectau făceau plăcintă cu brânză. Era o competițe a respectivei plăcinte, în care gospodinele își aruncau în luptă priceperea, sârguința, talentele, dar mai ales secrétele. Fiecare ținea la “secretele” ei de mare gosppodină.

În ce privește “iertarea”, asta se făcea temeinic. Și… metodic. Finii se duceau la nași, copiii la părinți, cuscrii la cuscri, vecinii la vecini. Fiecare se ducea la cineva, după un regulament nescris și nespus cuiva. Pe la zece-unsprezece, ulițele erau pline de “iertători”. Femeia ducea platoul cu plăcinte, iar bărbatul, damingeana. La rândul lor, cei care-i primeau cu masa pusă, aveau și ei vinul și plăcinta lor. Și… să te ții “copmpetiție”!

-Cum ți se pare, nășico, plăcinta?

-Mda! Da’ ia gustă dintr-asta a mea! E, ce zici?

-Nașule, ia să vezi ce zaibăr am făcut anul ăsta!

-Lasă, fine, că vedem… la urmă! Ia dă pe gât un pahar din algeriana mea!

-Hai, să mă ierți, nașule!

-Iartă-mă și tu, finule!

Cum își aveau cu toții multe de iertat, cam tot atâtea păhărele se ciocneau. Pentru că, se știe de când e lumea lume, oamenii se ceartă-ntre ei și se supără din te miri ce și mai nimic. Și cum supărare după supărare se adună straturi la ficat, periodic este nevoie și de câte o iertare țeapănă. Se-ntâmpla uneori ca, după atâtea pahare de iertăciune, să se lase cu unele… reproșuri. Apoi, la reproșuri se reacționa tot cu reproșuri. Urmau reproșuri la reproșuri și cearta era gata. Dacă supărarea se lățea, uneori urmau păruiala și pumnii de rigoare. Sau chiar bătaie în toată regula. Cu reteveiul, cu făcălețul, cu scaunul sau… cu ce aveau la îndemână. Oricum, suficiente motive pentru a o lua de la capă cu “iertarea” . Și, după această iertare “second hand”, cădeau cu toții lați pe masă, pe sub masă, pe unde apucau, până îi trezeau cei de la focuri. Evident, nu tóate “iertările” se petreceau așa. Majoritatea făceau “împăcări” autentice și cei mai mulți se despărțeau împăcați și cumniți, cu pupăturile de rigoare. Dar se zice că excepțiile confirmă regula. Astfel se pregăteau cu toții pentru cele zile de post. Dar…până atunci mai aveau de petrecut. Pentru că, seara, pe tóate ulițele, se aprindeau focuri. Cu paie, coceni sau orice fel de material combustibil. Aproape toți ieșeau la foc. Se așezau în jurul focului pe scăunele. Pe tamburete, ori ședeau în picioare, de la copii până la moșnegii cei nevolnici. Toți participau la foc, fiecare-n felul lui. Gospodinele începeau din nou competiția (ce zici, vecină, de plăcinta mea?). Gospodarii se întreceau cu cel mola (Ei, cum ți se pare?). Copiii cu hârjoana, iar flăcăii și fetele cu glumele, cântecele și chicoteala. Mai ales cu râsetele. Pentru că, la foc, râsul era foarte ieftin, aproape gratuit. Uneori, la câte un foc, mai veneau și lăutarii. Cu acordeonul sau clarinetul, ori pur și simplu cu un fluier. Și atunci să te ții joc și zbânțuială! Hora sau sârba-n jurul focului aveau un farmec deosebit. Bineînțeles că… după astea se alegeau și únele perechí, care se retrăgeau discret, mai departe de foc, la… întuneric. Ce făceau? De ce mă întrebați pe mine? Eu tremuram lângă foc, mâncând plăcinte sau scovergi.

Sarea și piperul focului erau “strigăturile”. Focul fără strigare n-avea niciun haz. Pentru că acolo, între două focuri, la cincizeci-șaizeci de minute depărtare, ferit de întunericul nopții, “strigătorul” punea mâinile pâlnie la gură și, cu vocea voit îngroșată, striga din toți rărunchii. Parcă l-ar fi luat cineva la bătaie, parcă ar fi înfipt cineva cuțitul în el. Țipa ca din gură de șarpe:

-Auleu, auleu!

Auzindu-l, cei de la focuri strigau și ei către el. Foarte “îngrijorați”:

-Ceață mare, ceață!

La care strigătorul iar se văita, răcnind.

……………………………………………………

Ei, aici, stimați cititori, firul povestirii mele se cam rupe, pentru că… are niște gâlci. Nici un știu ce să fac, să las povestea neterminată? Dar atunci n-o să aflați niciodată chichirezul ei. Sau să continui și să vă cer iertare pentru vorbele “porcoase” spuse de strigători? Că așa mi-a spus o domnișoară simpatică: ce vorbe porcoase! Și să știți c-avea dreptate. Nici eu un pot să sufăr cuvintele indecente din limbajul unora de pe stradă sau din jurul blocului. Acuma, eu încerc să-i scuz pe consătenii mei din vremea aceea. Erau oameni simple, fără instrucție, care se distrau și ei în felul lor prostesc (era să zic… porcesc).

Și… ce să mai zic? Dar dacă un vă spun, n-o să aflați niciodată ce striga mucalitul ăla din întuneric și-o să muriți de curiozitate. De aceea vă rog să iertați, că oamenii din satul meu aveau o imaginație teribil de bogată. Toți se porecleau între ei, găsindu-și cele mai ciudate potriveli. Nici lucrurilor celor mai simple un le ziceau pe nume. Găseau cele mai năstrușnice denumiri, încât, dacă intrai în vorbă cu ei, un înțelegeai nimic.

Spre exemplu, la partea aceea comună căreia medicii îi zic anus, iar oamenii din tóate locurile îi zic știți dumneavoastră cum, oamenii de pe la noi îi ziceau “găoază”. Oameni proști, dragi cititori! Ăștia au fost, cu ei mă prezint. Acu’, dacă vă spusei tărășenia, cu scuzele de rigoare, dați-mi voie să vă spun de ce se văita strigătorul care răcnea ca un apucat:

-Mi-a ieșit o varză în găoază!

Auzindu-l, cei de la foc îl întrebau tare “îngrijorați”:

-Cine-aleargă să o roază?

Și strigătorul comunica celor din jurul focului, răcnind,

oarecum ușurat:

-Cutărache și cutărica!

Bineînțeles, dădea numele și prenumele, eventual

poreclele celor doi rozători de varză. După cum observați, strigătorul era foarte pretențios. Nu acepta ca varza lui să fie roasă de o singură persoană. Nu! Musai să fie două! Adică… o pereche, un cuplu- și numai bărbat cu femeie sau fată cu băiat (Pe vremea aceea nu se auzea de cupluri de bărbat-bărbat și femeie-femeie). Apoi cuplurile de rozători erau alese de strigător după “criterii” numai de el știute și, bineînțeles, de cei de la foc. De exemplu, domnul primar era invitat la ros varza cu proasta satului sau cu una foarte urâtă și bătrână. Morarul-cu preoteasa. Cârciumarul- cu nevasta primarului. Coana moașă-cu tâmpitul satului și tot așa. Nu erau evitați nici cei pe care bârfa satului îi considera amanți și care se “fereau” de gura lumii. Cei vrednici erau cuplați cu puturoase sau invers. Femeile inimoase-cu pămpălăi. Cele frumoase cu tâmpiței sau boșorogi. Într-un cuvânt, cuplurile trebuia să fie cât mai șocante, mai spontane, mai pitorești. Altfel, nu puteau roade ditamai varza. Oricum, strigătorul era bine informat cu ultímele știri de la “bârfa satului” și trebuia să dea dovadă de multă imaginație ca să o satisfacă. Altfel, dacă nu stârnea hazul, trebuia să se lase de…“meserie”.

Pentru că toți cei de la foc știau ce știau, iar ce aflau din șușoteli voiau să le audă și strigate-n gura mare.

Așa era în noaptea aceea. Numai vaiete:

-Auleu, auleu!

-Ceață mare, ceață!

-Mi-a ieșit o varză în găoază!

-Cine-aleargă să o roază?

Și cuplurile formate de strigători alergau în pași de dans să le roadă recolta bogată de varză, defilând prin fața celor de la foc, care se prăpădeau de râs.

De fapt, era o mare onoare să fii chemat de strigător la ros varză. Însemna că faci parte dintre cei băgați în seamă. Eu n-am avut această onoare decât o singură dată. Mă dusese taică-meu la liceu, la oraș. Pe vremea aceea, în satul nostru, liceenii erau un fel de “rara avis”. Îi numărai pe degete. Eu eran în clasa întâi de liceu. Echivalent cu clasa a cincea elementară de astăzi. Mă plimbam pe șosea cu un alt licean mai mare, din clasa a treia. Fudul, nevoie mare. Dădeam respectuos “bună ziua!” tuturor oamenmilor întâlniți în cale, obligându-i să răspundă la salut și să gândească despre noi: “halal băieți!”.

Amicul meu, din clasa a treia, era un tip studios și deosebit de scorțos. Mi-a spus foarte afectat:

-Măi, eu nu suport țărănismele de niciun fel, mai ales grosolăniile din limbajul lor de neciopliți!

-Ce să facem? am încercat să-l liniștesc. Trebuie să ne obișnuim, pentru că trăim printre ei.

-Nu se poate, mă, nu se poate! Trebuie să-i educăm!

-Nu pricep, i-am zis.

-Trebuie să stăm de vorbă cu ei și să le corectăm limbajul. Uite, în curând vine lăsata secului! Ei, bine, trebuie să stăm de vorbă cu flăcăii care strigă la focuri și să le corectăm strigăturile.

-Cum? Am întrebat mirat.

-Păi, cimilitura aia cu “auleu, auleu!”.

-Ce-i cu ea?

-Am studiat, măi, am studiat! La originile ei, cimilitura a fost frumoasă. Avea o formă logică, dialogul curgea curat și avea sens. În timp, neciopliții l-au stricat, au introdus numai prostii și a ieșit cum o știi.

-Mărturisesc că m-a uimit erudiția amicului. La gradul meu de pregătire, eram total depășit. Pentru mine devenise un savant căruia i-am dat respectul cuvenit.

-Serios? Am zis eu uimit. Explică-mi amănuntele!

-Uite! A început amicul să peroreze, când strigătorul se vaită “auleu, auleu!”, cei de la foc strigă: “ceață mare, ceață!”.

-Așa-i! fac eu.

-Prostii, vorbe fără noimă! Știi cum sunau la origine?

-Cum?

-Ce ți-e, mă? Ce ți-e? Adică ce te doare, mă?

-Aha! Am zis eu iluminat.

-Și prostia aia cu… găoaza! știi că la origini nu a fost așa?

-Dar cum? Am întrebat tot mai uimit.

-Mi-a ieșit o varză-n livadă!

-Cum în livadă? Am întrebat derutat.

-Probabil poetul popular a vrut să zică “în grădină”, dar nu rima cu “roadă”.

-De ce…“roadă”? am întrebat complet depăsit.

-Pentru că așa e corect: Să ți-o roadă! Nu… s-o roază! Așa întrebau cei de la foc: “cine aleargă să ți-o roadă?”. Ai priceput? Uite cum am ajustat-o eu: “Mi-a ieșit o varză în livadă! / Cine-aleargă să ți-o roadă?”

-Ei, taci! I-am spus uluit. Ești formidabil, ai stofă de poet! Chiar că merită să-i educăm pe neciopliți!

-Mai studiez și eu, mă! Mi-a spus cu nonșalanță. Și… mai fac din când în când versificație.

Convins că am prilejul să fiu amic cu o autoritate lingvistică, am fost de acord să trecem imediat la educarea neciopliților. Întâmplarea a făcut să întâlnim prin dreptul bisericii un grup de trei flăcăi ce stăteau liniștiți de vorbă. Cu mâinile la spate, amicul meu li se adresă:

-Băi, flăcăi! Vreau să vă spun ceva cu privire la lăsata secului!

Cei trei l-au privit uimiți, așteptând să-i scape porumbelul din gură.

-Cu strigăturile de la foc, știți că nu-i în regulă?

-I-auzi?! A spus unul. Ce are, dom’ le?

Eruditul meu amic le-a explicat și lor teoría cu strigăturile din cimilitura originală. Flăcăii făcuseră ochii mari și-l ascultau foarte serioși, fapt încurajator pentru amicul meu, care le-a recomandat cum să strige corect.

Terminând, a privit în sus, la ei (pentru că flăcăii erau mai înalți), și tot cu mâinile la spate:

-Ați auzit ce v-am spus, băi flăcăi? Ați auzit? Să învățați și pe alții, băi!

Flăcăii s-au uitat lung, când la el, când unii la alții. Până la

urmă, unul arupt tăcerea.

-I-auzi, bă! I-auzi ia! a zis cel de lângă el, ridicând un deget.

-I-auzi, i-auzi, auzea! a pus cel de-al treilea, ridicând

degetul mai sus.

-Hop și-așa! a zis din nou primul.

Eu am înțeles rapid mesajul și am plecat imediat de lângă

  1. Mi se înroșiseră urechile de ciudă. M-am uitat înapoi și l-am văzut pe amicul meu dând din mâini și explicând înfocat. Nu înțelegea că flăcăii ne trataseră ca pe niște…

Aproape că uitasem de penibila întâmplare cu flăcăii. De

lăsata secului, iar am venit în sat. Bineînțeles că am ieșit seara pe uliță la foc. Să mănânc scovergi și plăcinte și să râd împreună cu ceilalți din jur. M-am amuzat când au auzit strigăturile din întuneric. Într-un fel eram liniștit că amicul meu un reușise să-i convingă pe flăcăi. Varza creștea frumos tot în fundul strigătorului iar perechile alergau cuminți, în pași de cadril, să o… roază. Când, deodată, aud:

-Mi-a ieșit o varză în livadă! Cei de lângă mine să crape

de râs. Un om în vârstă, foarte serios, a strigat:

-Cine-aleargă să ți-o roadă?

Alte cascade de râs. După câteva momente, cel din

întuneric a pronunțat numele meu și-al amicului. Era prima dată când la ros varza au fost invítate două persoane de același sex. Mare onoare! Deh! Liceeni! Băieți subțiri!

Hohotele un mai conteneau. Am fugit în casă furios. Așa mi-a trebuit! De fapt, eram mai mult furios pe amicul meu. A reușit să se bage-n seamă la strigător. Iar mie nu-mi convenea deloc această băgare în seamă. De atunci, un m-am mai dus niciodată la focurile de lăsata secului. Noroc că întâmplarea a fost definitiv uitată. Nimeni nu mi-a amintit despre această pățanie, nici măcar aluziv.

Rămâne frumoasă doar amintirea misterioaselor focuri și

farmecul strigăturilor, cu scuzele de rigoare, pentru…“livada verzelor“.

 

LEANA

 

O dăruise Dumnezeu cu o voce frumoasă, dar cu un chip… nu tot așa de frumos. Doar ochii negri străluceau pe chipul ei. Se născuse într-o familie de oameni săraci, muncitori, unde copiii erau mai mulți decât pogoanele de pământ.

De câțiva ani terminase cele patru clase primare, iar acum nu făcea altceva decât treabă: Leanoo, du-te repede după… Leanoo, fugi după… Leanoo, hai să facem. hai să mergem la… Și Leana se ducea… alerga… făcea… Fără să crâcnească, fără să se împotrivească. Pentru că îi plăcea să facă treabă. Era plină de un optimism debordant. Sufletul ei sclipea și curgea în unde aurii de bucurie și veselie. De aceea, oriunde s-ar fi dus, orice ar fi făcut, în orice moment, ea cânta. Fără s-o îndemne, fără s-o roage careva. Fie la prășit, fie la grădină, fie când dădea la păsări sau culegea frunze de dud pentru viermii de mătase. Mai ales când se urca în dud să culeagă frunze, parcă era o privighetoare… Vocea ei puternică se auzea la o distanță de șapte-opt case. Toți vecinii lăsau lucrul s-o asculte.

-Sst! Cântă leana!

-Unde cântă?

-Culege frunze din dud!

„Foaie verde și-o si-pi-căăă!”. Vocea ei se risipea-n văzduh, însoțită de chiote prelungi și fluierături, la întrecere cu mierla și prigoriile. I se dusese vestea în tot satul. Flăcăii aflaseră și ei că pe ulița noastră cânta-n dud o copilandră. Astfel că, în scurt timp, pe înserat, ulița a început să se umple cu vocile flăcăilor. Vocile lor puternice păreau că izvorăsc din întunericul serii, aveau un văl de mister, mai ales când erau însoțite de chiote și fluierături.

La început, abia se auzeau, ca niște murmure învăluite-n depărtări. Treptat-treptat, creșteau, de credeai că toată ulița e plină de flăcăi. Apoi se opreau în dreptul dudului unde cânta Leana. Începeau să cânte împreună cu ea, acompaniind-o cu vocile în surdină, fluierând ușor sau murmurând melodia. Atunci, Leana parcă prindea aripi. De fapt, sufletul ei se transforma într-o pasăre cu aripi puternice, care zbura până-n slăvi. Vocea ei devenea tot mai puternică, tot mai frumoasă. Trilurile, fluierăturile, dar mai ales chiotele ei curgeau cu sonorități fermecate.

După o jumătate de oră, uneori chiar o oră, flăcăii plecau, tot cântând și chiuind, vocile lor stingându-se, treptat-treptat, în depărtarea întunecată, tot așa cum apăruseră. O lăsau pe Leana în dud, cântând o doină de jale „și pe valea Dunării / se-aude glasu’ mândrii / Mână, bade, boii tare! / Că vine Dunărea mare / și vrea ca să mă omoare”. După această doină, se așternea o liniște ireală, imensa liniște nocturnă presărată cu țârâituri de greieri și, ici-colo câte un lătrat întârziat. Probabil că Leana coborâse din dud, învăluită și ea în pătura de liniște a nopții.

În anul acela, de când treceau flăcăii pe uliță, vocea Leanei devenise tot mai frumoasă, cântecele ei tot mai vesele, cu chiuituri prelungi, puternice. Nu înțelegeam ce se întâmpla cu ea. De unde acea poftă de viață și de cântat? Căuta insistent grupurile de flăcăi și fete. Devenise tot mai vorbăreață, îi plăcea să glumească și să asculte glume. Se prindea ușor în vorbă, dar, mai ales, în acele jocuri atât de plăcute tinerilor. Era clar că Leana trăia acele clipe tulburătoare ale căutărilor. Dorea să se găsească pe ea. Dar nu în oglindă. Ci undeva. în ochii lacomi de flăcău. De aceea chiuia așa în dud, așteptând mereu o voce bărbătească de sub dud:

-Leano! Cobori, fă, din dud să stăm de vorbă!

Dar flăcăii cântau, chiuiau și plecau. Iar ea nu înțelegea nimic, deși era mereu veselă. Aștepta să vină seara următoare. Aștepta cântând. Flăcăii iar veneau, cântau, chiuiau și plecau fluierând.

-Șii pe valea Dunării. Apoi, liniștea. Liniștea grea ca o placă de plumb. Grea ca o așteptare lungă, nesfârșită.

A trecut vara și a venit toamna. S-a întâmplat că, în toamna acelui an, după o secetă prelungită, au apărut prin sat grupuri de oameni flămânzi care băteau la porți pentru un blid de mâncare. Și la poarta noastră au venit două tinere din Vrancea, care au cerut de mâncare.

-Nu pe degeaba! Spuneau fetele. Să ne dați ceva de lucru!

Părinții mei s-au învoit să le dea de mâncare și să le adăpostească până la primăvară, iar ele s-o ajute pe mama la treburile casei. Fetele au acceptat, bucuroase că au scăpat de chinul foamei.

Parcă le văd. Maria, de vreo optsprezece ani, era scundă, uscățivă, negricioasă. Cu o voce îngerească. Orice-ar fi cântat, glasul ei urca în acele înălțimi celeste, misterioase și liniștitoare. Fie că spăla, gătea, mătura, orice-ar fi făcut, treburile ei deveneau un ceremonial sfânt, transformând casa într-o catedrală unde pogorau îngerii să lucreze împreună cu ea și s-o admire. În preajma ei, orice suflet se înălța, devenea ușor, căpăta liniște, echilibru și bucurie.

Cealaltă, Ileana, mai tânără (avea vreo cinsprezece-șaisprezece ani), era înaltă, zveltă, subțirică, cu chip rotund, frumos, cu bujori în obraji, iar ochii cu adâncimi lucitoare, azurii. Făcea ce făcea și rămânea agățată de gard, cu privirile pierdute-n depărtările uliței. Când și când, cânta și ea, cu o voce dulce. Dar tot peste gard cu privirile. O certa Maria:

-Mai lasă-l pe cel gard, fă, Marie! Nu-ți mai arunca ochii la cei bărbați, că știi ce ne-a spus mămuca!

-Ei, na! Ce ne-a spus?

-Ai grijă, Mărie! Că la asta mica îi cam scapă ochii!

-Ia mai lasă-mă cu grija ta! Se bosumfla Ileana.

În rest, erau vioaie, vrednice și maică-mea mulțumită de ele. Dar a venit sfârșitul lui noiembrie, cu nopțile lungi și zilele cenușii, când plictiseala le cuprinsese și pe tinerele vrâncene. Într-una din zile, Ileana a îndrăznit:

-Mătușico, pe aici la dumneavoastră nu se fac șezători? Că pe la noi.

-Pe la noi se zice clacă! A spus mama, pricepând ce vor fetele. Și i-a spus lui tata:

-Hai, măi, să facem clacă! Fetele vor.

-Hai! A zis tata. Că tot voiam să curăț mai mult porumb pentru moară.

S-a dus mama prin vecini:

-Leano, vii, fă, la noi diseară? Facem clacă. Sunt niște fete din Vrancea. Cântă așa de frumos…

-Vin! A spus bucuroasă Leana, așa cum îi era felul. Dar… numai fetele alea sunt?

-Păi… o să chem eu și niște băieți, de! a spus mama cu subînțeles.

A zâmbit Leana satisfăcută, fără să-și ascundă plăcerea la vestea asta. Seara, Leana a venit la noi. Tata a răsturnat, pe o pătură în casă, un coș de știuleți.

-Haideți, fetelor, începeți claca! Cântați-le, să se facă boabe!

-Dar băieții? a întrebat alintată Ileana.

-Vin ei și băieții! Fiți fără grijă! Le-a liniștit mama.

S-au apucat fetele de curățat porumb și de cântat, în speranța că, în curând, vor veni și niște flăcăi frumoși, așa cum le-a promis mătușa.

Între timp, mama le-a adus un lighenaș cu scovergi și câteva castroane cu boabe de porumb fierte și îndulcite. Tata a adus și el o oală cu vin… Claca era în toi. Fetele curățau știuleții de boabe, glumeau, se hârjoneau și cântau. Dar… tot cu ochii la ușă.

-Când ziceai că vin băieții ceia, mătușă?

-Vin, vin! Spunea mama. Trebuie să vină! Dar era necăjită că îi invitase și ei promiseseră.

-Trece noaptea, mătușă! Se văieta Ileana.

-Cântați liniștite, că vin ei! Puturoșii! Doar mi-au promis.

Fetele din Vrancea au făcut haz de lenea flăcăilor de pe la noi. Au început să cânte doine din Vrancea. Atunci am auzit prima dată Miorița. Vocea blândă a Mariei ne-a purtat „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”… Iar Leana, pe valea Dunării, care tot venea mare. Apoi cântece de dor, dar și cântece de bucurie, cu chiote prelungi, așa cum le cânta ea în dud. A început să cânte și Ileana. Cântece duioase despre „bădiță, dragă bădiță”. Cântau pe rând, ca la un festival sau un concurs între Muntenia și Moldova. Timpul trecea și clipele picurau tot mai chinuitor, odată cu boabele curățate, care cădeau de pe știuleți. Și flăcăii tot nu veneau. Măcar unul… de sămânță. Mama era amărâtă:

-De, mă, fetelor! Niște păcătoși! Și cât am insistat să vină! Acu’, dacă n-au venit până acum și am terminat coșul acesta… mai curățăm mâine seară. Am să trec pe la ei să-i cert.

-Nu, mătușă, nu! Au sărit fetele. Mai aduceți un coș de porumb! Trebuie să vină!

Tata ce era să facă? A mai adus un coș de porumb. Fetele au început să cânte mai cu foc, mai ales că băuseră și câteva păhărele de vin. Muncind cu sârg, au terminat și al doilea coș.

-Hai, unchiule, alt coș!

-Măi fetelor, voi vreți să-mi curățați tot porumbul din pătul? Gata! Ajunge pentru măcinat!

-Nu, nu, nu! Au sărit fetele. Curățăm până la miezul nopții. Chiar mai târziu.

Tot mai sperau să vină băieții. Pe la al patrulea coș, au trecut la cântece de jale. Apoi… au încetat cântecele. În liniștea care se așternuse, se auzeau doar zgomotele boabelor curățate de pe știuleți. Când și când, mai picurau, ca niște lacrimi, murmurele triste ale unui cântec de jale.

Maică-mea nu știa ce să le mai spună ca să le trimită la culcare. Deși… fetele renunțaseră să mai spere. Tocmai când resemnarea căzuse-n cameră, ca o viscolire cu ace de gheață, ușa camerei se deschise și apăru un tânăr chipeș în uniformă de jandarm. Era Gheorghiță, un tânăr oltean, care făcea armata la jandarmerie. Era prieten cu părinții mei, postul de miliție fiind într-o cameră din casa noastră, cu ieșire separată la șosea. Tocmai venise dintr-o misiune. Auzise fetele cântând și… băiat isteț, și-a dat seama despre ce era vorba.

-Bună seara, nene! Bună seara, țățico! Bună seara și la fetele astea frumoase! Și vesele. Sau… triste?

-Ia te uită! a făcut mama speriată. Pe unde intrași, Gheorghiță, de nu te simțirăm? Mă, tu ești mai mult hoț decât jandarm.

-Auzii fetele cântând și venii repede să le văd. Că pe toate le știu. Le-am mai văzut eu. Mai ales pe… și se opri. Dar pe astea ale matale nu prea vrei să le scoți la vedere, vorbea repede Gheorghiță. Fetele se înviorară și-ncepură să râdă. Doar Maria zâmbea blând, reținută. Ea era suspicioasă la vederea oricărui bărbat.

-Hai, fetelor! Le îndemnă Gheorghiță. Hai să le cântăm ceva vesel și să jucăm. Să vă cânt și eu d-ale mele, oltenești, din Gorj. Hai, țățico, mai adu ceva, că mi-e o foame! Măi, nene! Stai cu oala goală aici? Uite, bre, cum arată! Tata și mama plecară râzând. Îl știau pe Gheorghiță glumeț din fire.

Odată atmosfera dezghețată, Gheorghiță a scos de sub veston un fluier și a început să-i zică o sârbă oltenească. Leana a început să cânte cu el, hăulind oltenește. Apoi, cântecele cu chiuituri de pe la noi. Vocea ei înflorise din nou. Mai ales că Gheorghiță o acompania la fluier și chiuia împreună cu ea. Când a venit tata cu oala plină, chiuiturile erau în toi. Iar știuleții… curățați în ritm de sârbă sau alintați în ritm de doine și cântece de dor.

-Uraa! au strigat cu toții. A venit drăguța oală!

-Umple paharele, nene! a spus Gheorghiță. Să se curețe știuleții!

Tata și mama s-au molipsit și ei de voia bună. Au început să râdă și să cânte cu ei. Nimeni nu și-a dat seama că s-a terminat de curățat tot porumbul.

A sărit Leana:

-Alt coș de porumb! Vreau alt coș!

Tata a început s-o cârmească. Ba că e prea târziu, ba că s-a golit pătulul…

-Ce dracu’, mă, nene? a bătut obrazul Gheorghiță. Chiar așa? Vor fetele să te ajute și dumneata… Nu-i frumos!

A oftat taică-meu și-a mai adus un coș de porumb. A urmat o adevărată paradă a cântecelor din Oltenia, Muntenia și Moldova. Gheorghiță nu mai scotea fluierul din gură, decât atunci când arunca rapid un păhărel pe gât sau când înfuleca dintr-o mușcătură câte o scovergă.

De la o vreme, nu-și mai lua privirea din ochii Ilenei. Care ochi se agățaseră ca niște magneți de ochii lui Gheorghiță. La un moment dat, Gheorghiță s-a oprit din cântat și a spus scurt:

-Fă Ileană, am să-ți spun două vorbe! Ilenuța a sărit în picioare ca un arc și s-a îndreptat zglobie către ușă.

-Unde pleci, Ileană? a repezit-o Maria.

-Nu auziși? Să-mi zică două vorbe! i-a replicat tăios Ileana.

-De ce nu i le spui aici, Gheorghiță? l-a întrebat mama. Uite, poți să le spui și Leanei… și Mariei…

-Nu țățico! Vreau să spun două vorbe numai Ilenei, a subliniat el cuvântul „numai”.

S-a întors scurt și a plecat după Ileana, care-l aștepta într-un loc întunecos de pe hol. În cameră s-a așternut o tăcere de gheață. Taică-meu se dusese la culcare ca să scape de rugămințile de a mai aduce vreun coș de porumb.

Mama, nervoasă, a strâns castronașele și ligheanul cu scovergi, apoi a ieșit din cameră trântind ușa după ea. Leana și Maria priveau în gol, triste și tăcute. Numai eu mă chinuiam cu un știulete. După un timp, Leana iar a început să cânte încet cu voce gravă: „Mână, bade, boii tare / că vine Dunărea mare / și… vrea… să… mă… omoare…” Cu fața-n pământ, smulgea bob cu bob din știulete, punându-le încet, foarte încet în grămadă. Aflase răspunsul la întrebările sale. Din lăuntrul ei… Un astfel de răspuns Maria îl aflase mai demult. Ea nu mai cânta. Privea în gol, resemnată. Într-un târziu mi-a șoptit:

-Du-te, să vezi ce fac! Să vină repede…

Am ieșit pe hol. Am stat puțin privind spre locul întunecos, unde două siluete stăteau strâns lipite. M-am întors. Maria m-a privit întrebătoare:

-Mai stau de vorbă! am răspuns eu moale. Maria s-a ridicat încet, ca o bătrână și s-a îndreptat spre altă ușă, care da în camera lor de dormit. A oftat:

-Asta e! Ce să fac? Noapte bună, Leano!

Leana nu i-a răspuns. Cânta ca o placă de patefon stricată, repetând în gol, smulgând bob cu bob din știulete:

-…Și pe valea… și pe valea… măăi! Într-un târziu a venit mama nervoasă. A strigat pe hol:

-Gata, Gheorghiță! Ileana trebuie să se scoale mâine devreme!

Ileana tăcea, cu mâinile încolăcite pe gâtul lui Gheorghiță, care șopti calm:

-Nu te supăra, țățico! A fost o seară frumoasă.

-Gata, Gheorghiță, gata! Du-te cu Leana! S-o conduci până acasă, că e întuneric. Să-i spui și ei… două vorbe!

Gheorghiță a râs cu hohote. Dar Leana ieșise pe hol și auzise totul:

-Lasă, țățico, lasă! Mi-e frig tare… m-a luat frigul… tremur… lasă… alerg și ajung acasă repede. Noapte bună!

A alergat prin întuneric, trântind poarta. Mama s-a enervat mai tare:

-Intră, fa, și tu în casă, că m-ai supărat!

Ileana s-a dezlipit de Gheorghiță și a intrat în casă cu capul în pământ. Altă șezătoare n-a mai vrut mama să facă în iarna aceea. Gheorghiță a mai venit pe la noi să o caute pe Ileana. Maică-mea l-a repezit:

-Vezi-ți de treabă, Gheorghiță! Vezi-ți de treabă! Să nu-mi faci supărări!

Ileana, șmotruită de Maria, făcea treabă numai în casă. Până-n primăvară, i s-a interzis să iasă la gard, până le-a dus tata la tren.

Iar Leana? Poate a suferit mult, poate a plâns în ea, dovadă că n-am mai auzit-o cântând în dud. Într-o duminică după-amiază, când se juca hora-n Piață, ea stătea pe șanț, pe un scăunel, lângă niște femei vârstnice. O femeie a întrebat-o brutal:

-Nu te duci, Leano, la horă? Acum ești fată mare!

-Ha, ha! ha! a râs Leana.

M-am uitat atent la ea. Râdea cu gura, nu cu ochii. Și mă întrebam mirat: ce o face?

Au trecut anii și am întâlnit-o din nou pe Leana. Venise cu treburi la maică-mea.

-Nu te-am mai văzut de mult, Leano!

-Sunt măritată în alt sat și vin rar pe a casă.

-Dar… mai cânți, Leano? Ca… atunci în dud.

A zâmbit trist privind în gol:

-Nu mai cânt, mă, nu mai cânt!

-De ce, Leano?

-Mi-a secat sufletul, mă! Mi-a secat sufletul!

Și iar a început să râdă în hohote, ca atunci când privea la horă. Avea ochii în lacrimi.