Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Alice PUIU: Poesis

Alice PUIU: Poesis

Un vrej de cer

 

Mă pierd în ochiul unui gând venit

din altarul frunzelor stinse-n bărbia unei zări de ceară.

Porți ale zilei trecute, pleoapele tale

mă-nchid în curcubeul clipei,

în nisipul palmei un semn încrustat,

și-n somnul copacilor tremură umbrele noastre

atinse de nebunia primăverilor,

și buzele unui vis își lasă sărutul

pe-obrazul tăcerii ce ne-a uitat

pe-un țărm înserat.

Și-n noaptea dezvelită-n ochi amar de moarte,

îmbrățișați de -un vrej de cer

trecem dincolo de sterpele pietre ale nimicului.

 

Un vers uitat de zei

 

Dincolo de fruntariile îndoielii

se preling pe frunzele umbrelor

amurguri din letania țărânei tăcute.

Atinși de-oglinda,

ce-n rotocoale stacojii de lună

ne-a cuprins,

ne toarce timpul,

iederă ferecându-ne

în oasele albei uitări.

Încolăciți de glezna cerului

ne-a-mbrățișat un vis iernatic,

zăpadă despletită-n nuferi de somn.

Dar cuvinte pulsează-n venele ceasului,

prin strigătul nisipului ne adâncim,

tăciuni ai deznădejdii sub tălpile goale,

respirăm zborul,

aripi prinse-n joc himeric

de-un cer rotit în deșertul de ceară,

adieri ale vântului ce-nnoadă

și plânsul și râsul,

ne pierdem în lacrima unui vers

uitat de zei în cartea inimii.

 

Invocație

 

Prin salcia  clopotelor  învolburate

ierburi de cenușă suspină.

Cântul din feriga uitării

desenează  îngeri pe obrazul tău.

Nu știu ce caut,

poate doar letania copacilor,

care și-au încolăcit visele la picioarele tale

și n-au știut să zboare

odată cu foamea ta de pasăre sortită

unui curcubeu frânt de seară.

Nu știu ce citesc,

poate doar pâinea din praf de stele,

pe Caleea Lactee în fărâme-nprăștiată

sau poate drumul către clipa ta de lumină.

Nu știu ce invoc,

poate doar pașii hieratici pe Podul Carol,

peste Vtlava,

în argintul oaselor sclipind pe tipsii melancolia,

în zborul turnurilor peste colinele

aprinse-n vâltoarea florilor de mai.

Peste cuvintele tale se-așterne în fiecare zi

aceeași plecare, aceeași tăcere

și-n fiecare sărut al fumului

se-mpart apele cerului în aripi de ceară.

Nu știu ce ghicesc,

poate doar iertarea primăverilor nerostite de buzele tale.

 

Azima pașilor pierduți

 

Să vorbesc despre păsări

ce-nnoptează-ntr-un țipăt,

gând frânt în arpegii de rugină

Să incendiez miracolul oglinzilor

cu-abisul multiplicat de rezonanța

unui ecou arzând metalic

în străfunduri de fântână,

Să smulg armura de buruieni din cuvinte

copleșind buzele însetate

cu rotunjimea surâsului,

legănând un vis prin perdeua de îngeri.

Să iert singurătatea clipei

în care ți-am desenat umbra

în palma unei constelații de fluturi rătăciți

Să fiu doar o zi de vară

oglindită-n apele amintirilor tale

Și-apoi să-mi fie bucurie

azima pașilor pierduți

în tăcerea acestui văzduh atât de senin.

 

Un popas în visul tău

 

Simțeam un cer ce-nchis în trup

căuta ramuri prin care să-mprăștie

păsări foșnind verde-n jocul inimii.

Prin iarba întunecimilor un vânt,

la marginea fluidului drum de stele

tăciuni aprindeau zodia-n palme de lut

și-n frunza lunii mă-ncercăna

fumul corăbiilor arse.

Ardeau cuvinte

cusute-n șirag de zări crepusculare

și ploaia de păsări albe cădea în trup

ca un vaiet de clopot.

Atunci mi-ai dăruit tainica bucurie

să-ți fiu popas

în visul tău spre ultima tăcere,

fantomă a zilei răstignite-n turla unei povești

ce-și țesea noaptea.

 

Doar un geam

 

E-o transparență în cochilia din oglindă

și-n stalactită e dorul apei de țărână

Auzi un suspin înflorind pe ramuri de păsări,

și polenul dintr-un vis

pe degetele nopții picurând

și-n aurora din vioară

cum râde-un copil ?

Auzi moartea scrijelind semne

pe zidul ce poartă-n deznădejde numele noastre,

și ninsoarea din șoapta despărțirii

și geamătul pustiului din stele ?

Unde-s corăbiile ce leagănă-n cearcăne

o zodie pecetluită-n palme ?

Unde-i anotimpul întârziat în rană

când inima e-un labirint de jar ?

E-o transparență în oasele orei,

în veșnicia tăcerii păsări sting zarea

cuvinte sărută țărmul rugăciunii,

se desperechează speranțe

pe tâmpla așteptării.

În camera oarbă eu sunt doar un geam

prin care noaptea se uită afară.

 

Rugăciune

 

Colbul unui gând mi-acoperă seara

și-n vis și-n amintire aceeași risipă

de păsări desprinse din fumul

hotarului de stele.

Umblu printre săgeți de lumină ce cad haotic

prin lanul arzând,  tămâie-n țărână

cu gust de maci și glas de pietre

ce-n piept de înger s-au înfipt.

Cu pasul căutare, sub arcada-nmugurită

în somnul de nisip al orei,

toate cuvintele tale dau năvală

și-mi șoptesc năluciri din coasta lunii

Purtai pe degete jocul spiralat

din vuiet de scoică risipit

și timpul înflorea-n vitraliile verii….

Te sfâșii, te-aduni, te-mparți, umbră,

cu drumul meu,

Sub povara ierbii sure,

când depărtarea o ninsoare răsfrânge

pe un alt cer,

te scriu, taină, ca pe-o rugăciune

în palmele nopților mele.

 

Ascunzișuri

 

Te mirai mereu

Auzi cum oasele timpului se-ascund în frunze ?!

Auzeam doar cum viscolește tăcerea pietrelor

Auzi cum crește un înger din umărul meu stâng ?!

Auzeam doar cenușa din trandafiri risipindu-se-n geam

Auzi cum se strecoară-n umărul meu drept

rădăcinile unui curcubeu ?!

Auzeam doar cum ne ard în priviri păsări de ninsoare

Treptele din ce în ce mai rare,

ramurile mai ascuțite,

cerurile mai înalte,

Acolo sus, doar o albă câmpie

auzea foșnetul nostru de frunze

în care moartea și-ascunsese oasele.

—————————–

Alice PUIU

7 martie 2019


Etichete: