Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » FOCUL MISTUITOR AL DRAGOSTEI

FOCUL MISTUITOR AL DRAGOSTEI

          Deși numele Katherine D. Mag îmi este total necunoscut, mai ales că este și pseudonim, după cum lesne se poate observa, totuși, Omul din spatele acestuia este unul a cărui sensibilitate se observă cu asupra de măsură în fiecare poem, în fiecare strofă, în fiecare vers din volumul „Pe-un pat de dor”, publicat la Editura, „eCreator” din Baia Mare, al cărei fondator, Ioan Romeo Roșiianu, își face o datorie de onoare din a promova pe tinerii și mai puțin cunoscuții scriitori contemporani.

      Sensibilitatea poetei este potențată prin puritatea sufletească, prin sinceritatea cu care se confesează, mai ales că tema centrală (și unică, de fapt, cu mici excepții) este dragostea trăită la cele mai înalte cote, sentiment nu numai exprimat în mod direct, ci și unul asupra căruia reflectează profund, deoarece este cel care-i ghidează întreaga traiectorie a vieții. Este sentimentul pe care îl simte oricare om cu profunda și inerenta emoție, urmare a unor stări afective trăite la superlativ.

          Volumul debutează cu motivul literar al bobului, cel ce se află nu numai la originea fiecărei făpturi omenești, căci din el „rodește păcatul”, metaforă fără nici un dram peiorativ, imoral, ci numind apariția vieții pe pământ. „Bobul” se află și la originea gândirii, când „dansează prin minți”, este cel ce declanșează înălțătorul sentiment de dragoste atunci când apare în „trupu-i bolnav de iubit”. El va rămâne „preadulce-n destine” și va aduce tuturor „picuri de viață” („Tu bob, preadulce-n destine!”). Că „bobul” nu se află la originea păcatului este clar, întrucât cel de „smirnă” iartă „păcatele amiezii/și lacrimile-n valul serii” aducând cu el binecuvântarea divină, odată cu „zâmbetele cerești”, ceea ce înseamnă că este deopotrivă „bob de smirnă și iubire” pe care fata îl strânge cu drag ca să-i aducă împlinirea visului de iubire: „Tu, bob al smirnii și-al tăcerii,/Păstrează-mă-n curatul cer,/Că sunt prea vie, vreau iubire” („Tu, bob de smirnă!).

          Ca născător al lumii, fie ea vegetală, animală sau umană, bobul se află la originea sentimentului de iubire. Într-un descântec, tânăra dornică de iubire invocă un „bob de grâu”, unul „de sare”, altul „de strugure” să facă „o vrajă mult prea mare” și să-i aducă dragostea în suflet. Dar cel mai apropiat de sufletul fetei este un „bob de lacrimă trufașă/strângi iubire cât un lac,/curgi și tai inima-n două”, iar „bobul de dor” îi va aduce fericirea odată cu „roua florii dimineața”, cu „surâsul zorilor/și lacrima nopților” („Bob cu bob”).

          Ca o nubilă ce în noaptea de Sânziene își visează iubitul, în închipuirea eului liric feminin acesta apare cu un „zâmbet desculț”, nefiind altcineva decât cel ce-și pune „sufletu-n cuvânt” ca un „surâs curat de floare”, cu alte cuvinte Zburătorul mitologic care pătrunde în sufletul ei ca un „vis purtat de freamăt,/hoinar și dezbrăcat de zori” și „lasă purtată doar dumnezeirea/și pasiunea, leagăn în cuvânt!”, sentimentul căpătând un caracter sacru din moment ce este ocrotit de Dumnezeu („Ești numai vis”). Tânăra este dornică de iubire, de aceea, când „salcâmul e în floare”, o așteaptă să treacă „o punte din multe violine”, pentru a-i lua „tremurul din umbră” și pentru a-i dezlega „păcatul”, fiindcă dorește „să ne iubim cum nimeni nu știe” („Vino și uită!”).

          Nubila care nu a cunoscut iubirea se simte obosită de atâta căutare „în fiecare floare”, ascultându-și bătăile inimii, trăind într-o stare de reverie perpetuă: „Și mă-mbăiam cu visele târzii,/Speram cu fiecare zori deșarte,/Să te găsesc, iubirea mea de-o zi,/Să-ți dăruiesc Luceafărul din noapte” („Să vreau căutarea ta”). Aflată într-o astfel de stare, nubila se adresează Zburătorului, acel „Demon înstelat al vieții mele” și „înzestrat cu nemurire”, rugându-l s-o ajute să-și exprime ceea ce simte la vârsta primilor fiori ai iubirii, căci el este „o noapte a iubirii pe Pământ” și „amor ce sfâșie tărâmul”. Chiar dacă acesta o va face să sufere și să trăiască „durerea-n mantie de vânt”, este pregătită de „sacrificiu” în numele iubirii („Tu, Demon înstelat”).

          Natura însăși, în toată splendoarea ei, participă intens la dragostea fetei devenind ocrotitoarea acesteia, fiind paradisul în care „inima-n flori va dansa”, iar muntele, „pajiștile crescute de timp”, fluturii și florile vor completa tabloul paradiziac unde „dragostea nu se mai teme”, căci prinde aripi și îndrăzneală. Fiecare moment al zilei este propice dragostei, zorii aducându-i „cunună/de gânduri ce mi-e hărăzită”, amiaza îi aduce trandafiri, simbol al dragostei, care „or dansa/mireasma ce-mbată iubirea”, așteptând din partea iubitului atât răsăritul, cât și „asfințitul/cu multele lui mângâieri” („O clipă de iubire”).

          Sentimentul este atât de puternic, încât iubitul își găsește loc „în sufletul plăpând”, fiind „învelit în propriul trup” al fetei, ca și „în mintea-mi apăsată/de zilele când ochii te doreau”. Iubirea ei este „o flacără ce-a ars dintr-o dorință”, căreia îi dedică toate versurile: „Te-am modelat doar din iubire caldă,/Când mâinile pe rime te țineau”. Orice s-ar întâmpla, prin oricâte momente dificile va trece iubirea lor, fata nu concepe ca sentimentul să se stingă, iar apropierea lor să se destrame și nu-l va lăsa să plece de lângă ea, fiindcă „te-am iubit până la durere,/te-am modelat din dragoste-n alint,/rămân cu tine-n strânsorile grele/și-n fiecare timp pus în cuvânt” („Și-n fiecare timp”).

          Un alt motiv literar cultivat în multe poeme este dorul, acest simțământ intraductibil prezent în tot ceea ce face („Mă ține dorul de mână/…/Și mă-ndeamnă la ispită”) și o  îndrumă spre iubire fiind „jucăuș cu îmbrățișarea” și îndepărtându-i tristețea: „Hai, încearcă, nu fi tristă/Și-i mai fă iubirii loc!” („Cu doru-n tâmplă”). Strâns legat de acesta este motivul  lacrimii, prezent în câteva poeme în care poeta încearcă să răspundă unor întrebări care o frământă: „Ce ești tu, lacrimă, de ce-mi tot vii?/…/De ce mă vrei pe mine?”. Răspunsul nu este simplu, dar lacrima nu poate apărea decât la cei al căror sentiment de iubire s-a destrămat, la cei a căror suferință întrece orice alt simțământ: „Îmi arzi obrazul, sânul, de cobori,/Să-mi lași tăcerea scrijelind în rime/Și-n flăcări ațipind doar așteptări” („Ce ești tu, lacrimă?”). Pierderea dragostei într-un moment de rătăcire produce numai suferință, aceasta fiind simbolizată de lacrimile vărsate din cauza tristeții: „Spune-mi tu, lacrimă, acum despre iubire,/Că m-am născut să-mi fie ceasul lin,/Dar am pierdut trenul dintr-o smintire/Și mi-ai rămas doar tu, într-un destin” („Spune-mi tu, lacrimă”).

          Vine o vreme când nori negri se lasă peste iubire, alungând-o din inima unuia dintre îndrăgostiți ori din a amândurora. Iubirea a rămas în inima fetei ca o amintire frumoasă când „căldura ne era dulce alint,/iar soarele, speranță-n devenire”, dar, arsă de dor, suferă din pricina îndepărtării celui iubit, ea rămânând „singură în luncă” („Eram odată doi”). Reproșul este firesc, din moment ce iubitul, „frumos ca nimeni altul”, dar „cu mintea-mprăștiată”, printr-un gest necugetat „a omorât fărâma de speranță”, mai mult, „a omorât iubirea” provocându-i fetei o tristețe profundă, o suferință ce nu poate fi vindecată și, pe drept, iertarea este pusă sub semnul îndoielii („Mi-ai omorât iubirea”). Deși rănită de trădarea iubitului său, tânăra păstrează, în adâncul inimii, speranța că „poate-n altă iubire mare, călătoare/ne vom căta prin strângere de timp/…/să ne iubim…de unde am rămas!”, amintirea dragostei curate fiind la fel de vie ca la început („Poate altă dată”).

         În volum apar câteva poeme în care autoarea se dedublează și într-un eu liric masculin, în ipostaza unui „el” la fel de îndrăgostit sau la fel de dezamăgit de pierderea iubirii. „Mai nebun ca niciodată”, tânărul îndrăgostit își trăiește iubirea plenar, într-o stare de extaz nemaiîntâlnit, produs de ființa pe care razele lunii o îmbracă „în sclipiri de argint” și, în această atmosferă feerică, el se simte cel ce i-a fost ursit de „foșnetul lui Dumnezeu”, căci numai el „atinge cu sărutu-i a ta viață” și o „ia de mână-n visul lui” când „ de drag nebună-i este viața” („Nebun de drag”). Când „inima-i bolnavă de iubit”, eul liric în ipostaza masculină își imploră iubita să-i păstreze „toate diminețile-ntr-o noapte”, să-i răspundă cu aceeași intensitate la dragostea lui pentru a-i îndepărta tristețea și durerea provocate de depărtarea ce-i desparte, de „apăsări și așteptări deșarte”, mai ales că „răbdarea-i bolnavă” și „gându-mi moare” („Grăbește-te, iubito!”). Viața fără iubită devine una de nesuportat și un frig arctic îi îngheață „sufletul istovit de așteptare”. Chiar dacă și „mâinile-mi îngheață iarăși”, el simte nevoia de a-i scrie, de a o asigura că sentimentele sale nu au scăzut, dimpotrivă, fiindcă „trupu-i iar flămând după iubire”. Suferința este atât de puternică, încât „pragul meu te plânge”, ceea ce înseamnă că tot ce-l înconjoară îi împărtășește durerea și suferința , „că-i lumea tristă, zâmbet n-are” și tot universul său „aleargă obosind după iubire” („Când frigul doare”). Singura modalitate de a-și ostoi dorul este dorința de a-i scrie dragii ființe ce-i umple inima, sufletul, gesturile, întreaga viață, căci trăiește într-o lume străină, adică „lumea asta-n care/apusul este fără de sfârșit” și o „lume unde cuvântul doare/și viața se prelinge-n deznădejdi”, acea lume rece, neînțelegătoare, ce nu-i poate oferi afecțiunea a cărei lipsă îi produce o suferință nesfârșită („În negura dorinței”).

          Întreaga sa ființă este plină de chipul și trupul iubitei mirosind „a flori de iasomie”, când „părul buclat se lasă agale/pe umeri calzi”, iar „genunchiul tremură-obosit/și șoldul mă privește-ntruna”, căci ea, iubita, rămâne pentru totdeauna „frumoasa mea din calendar” și, de aceea, ocolit de somn, trăiește o „smintire/cuprinse-n nopțile de toamnă” („Bună seara, Doamna mea!”). Și totuși, chiar și în somn, iubita devine „desfătarea ce-mi îmbată sublimul”, de aceea numai dragostea ei întreagă și necondiționată, îmbrățișările pătimașe îl pot ajuta să trăiască fericirea supremă, căci iubirea lui stă sub semnul sacrului, din moment ce are „ochii atinși de liniștea stelară” („Când se-ascunde anul”). De parcă l-ar fi auzit printr-o minune, iubita îi răspunde că și ea trăiește profund sentimentul ce-i leagă, fiindu-i tare „dor de serile cu-mbrățișări” și își dorește ca mâine și oricând, el să-i rămână „eterna-mi rațiune”, fiind prezent în „toate cele scrise”, motivul fiind simplu și evident: „Te iubesc așa cum mă iubești” („Învață-mi iubirea să nu plângă”).

          Deși în unele poeme se sesizează o oarecare nesiguranță prozodică, o combinare mai puțin reușită între versificația tradițională și cea modernistă, volumul Katherinei D. Mag excelează prin elogiul adus iubirii care, dincolo de orice avut material sau spiritual, reprezintă cel mai de preț lucru pe care ni-l oferă viața sub toate aspectele ei.. Iubire înflăcărată și resemnare, fericire și suferință, extaz și tristețe, dăruire și renunțare, iată antinomiile pe care viața le oferă și pe care poeta le surprinde cu sensibilitate, cu o mare dragoste de viață, de oameni și de natura ocrotitoare.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN