Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Teodor MEȘINĂ: Despre fericire și singurătate

Teodor MEȘINĂ: Despre fericire și singurătate

Sunt multe modalități în care îți dorești fericirea, în care ți-o înfăptuiești sau o aștepți, sau o regreți…

Când fericirea este limitată la lumea văzută, suntem deseori împiedicați să o realizăm.  În acest caz, fericirea noastră depinde și de dorințele celorlalți. Nu putem să o realizăm complet singuri. De cele mai multe ori, fericirea, este diferit înțeleasă de doi oameni care își desfășoară activitatea în comun. Fiecare va dori să-l împiedice pe celălalt să și-o realizeze. Din păcate, e nevoie și de ceilalți pentru a se realiza fericirea. Când suntem ancorați doar în lumea văzută, omul, devenind dependent de societatea în care trăiește, dacă este rupt de ea și nu mai are nicio legătură cu oamenii, și dacă vederile lui sunt numai cele ale lumii fizice, se poate rătăci în singurătate pierzându-se pe sine până într-atât încât își pierde și ecoul. Unii oameni consideră că nu există fericire fără nefericire. Ceva se câștigă pierzând altceva. Omul pragmatic, egoist și avar, va regreta orice pierdere și va diminua fericirea, nu o va gusta pe deplin.  Nu conștientizează că acel ceva pe care l-a pierdut a fost doar balastul care l-a ținut legat de pământ, fără să-i permită evadarea spre înalt. Îl percepe ca pe o pierdere și atât.

Singurătatea este de două feluri: „Singurătatea maladivă” Specifică omului ateu, singurătatea tristă a bătrânilor ce sunt puțin credincioși,  singurătatea celor ce trăiesc într-o lume virtuală, a oamenilor bogați în patimi care nu vor să comunice cu cei din preajma lor, a incapabililor de a-și transmite sentimentele, a introvertiților. Isaac Newton a spus:  „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri”. Cel de al doilea fel de singurătate este    „Singurătatea ziditoare”   Singurătatea care te ajută să urci scara duhovniciei. Singurătatea rugăciunii a glăsuirii cu Dumnezeu.    Singurătate în rugăciune… în realitate nu ești singur, ești alături de Creator!

Părintele Cleopa spunea că: „este cu neputință ca omul să lucreze la desăvârșirea lui dacă nu iubește însingurarea”

În singurătatea ziditoare îți poți găsi fericirea adevărată.

Sfântul Părinte Nectarie afirma că: „Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcție se va prăbuși la pământ”

În Grecia antică religia era fără texte sacre, fără dogme, fiecare cetățean, loial statului, ar fi putut să ajungă preot, întâmplător, prin tragere la sorți sau prin alegere, deoarece nu li se cerea o pregătire specială teologică. În clasa sacerdotală nu exista ierarhie și nu domina statul, ci invers, statul controla clerul. În Grecia antică statul și biserica erau una. Aristotel, unul din cei mai importanți filosofi din acea perioadă, a susținut că: „Fericirea este sensul si scopul vieții, traiectoria si finalul existentei umane”.

Tot în antichitate, filosoful Aristip din Cirene, a întemeiat Hedonismul afirmând că binele suprem, precursorul fericirii,  este satisfacerea plăcerilor, punându-le mai presus pe cele senzuale. «„Scopul” constă în plăcerea particulară iar „Fericirea” rezidă în suma tuturor plăcerilor particulare»

Hedonismul a fost dezvoltat pe baze raționaliste, în Grecia, de către Epicur, apoi de către Iluminiști, prin secolul 18, cu accente antireligioase.

Iluminismul „Epoca Rațiunii” a înlăturat dogmele religioase a dezvoltat o gândire atee.

Iluminismul, filosofia ateistă, nu pune în valoare morala și virtuțile Creștine, nu apreciază Smerenia și iubirea de Dumnezeu.

Prin smerenie găsim odihnă pentru sufletele noastre. Fericirea nu este zbuciumul ci odihna sufletului. „Luați jugul Meu asupra voastră; și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 29)

Și Smerenia, mama virtuților,  face parte din drumul spre Fericire.

Sfântul Augustin a spus: „Fericirea e să știi să îți dorești ceea ce ai deja”

Marguerite Blessington afirma: „fericirea nu constă în a avea mult, ci în a fi mulțumit cu puțin”  Fiindcă puținul, spune Seneca, nu-ți va lipsi niciodată.

Adevărata fericire crește și rodește din și în iubire! Nu e vorba de έρως (eros) cum se amăgea Aristip, ci de αγάπη (agape) Agape are valoare de dragoste universală, se manifestă față de Dumnezeu, de semenii noștri dar și de dușmani, dar totodată se manifestă și în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne mântui. Numai cu fapta iubirii și cu adevărul ne putem apropia de Împărăția Lui Dumnezeu, finalitate a fericirii supreme și adevărate. „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul.”  (1Ioan 3, 18)

Iisus a sintetizat toată Legea în cele două porunci: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37 – 39)

Creștinul trăiește fizic în lumea văzută dar nu ignoră lumea nevăzută.

Un creștin nu mărturisește fericirea pentru că posedă anumite lucruri, o face doar în virtutea faptului că este iubit și iubește.

Fericirea este o stare interioară independentă de starea socială sau materială.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în prima Epistolă (4:16), a spus: „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el”

Omul fiind după chipul și asemănarea Creatorului  are imprimat în el chipul lui Dumnezeu, dar după ce s-a consumat păcatul inițial, a devenit pradă ușoară tuturor păcatelor domolind iubirea. Ca să evidențieze asemănarea cu Tatăl trebuie să se străduiască să fie și el iubire asemenea lui Dumnezeu. Acesta este scopul vieții, omul să ajungă la iubire, astfel va atinge fericirea reală și nepieritoare. Omul dacă nu va urma calea firească va îmbrățișa nefericirea.

Creștinul este altruist, se folosește de lucruri și iubește oamenii, pe când egoistul se folosește de oameni și iubește lucrurile.

Unirea cu Iisus îi oferă omului o neîncetată stare reală de bine. Urmându-l pe Mântuitor presupune recunoașterea, însușirea și practicarea iubirii. Iubirea nu rostită ci făptuită împreună cu adevărul, calea unică spre fericirea deplină, spre viața veșnică!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

București, 28 martie, 2019


Etichete: