Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Arte » MILENA MUNTEANU: Pastorala românească

MILENA MUNTEANU: Pastorala românească

Sofia Vicoveanca a apărut în fața spectatorilor din Toronto, exact așa cum o lăsasem acum 30 de ani în urmă, pe ecranele televizoarelor, când am plecat din țară. Aceeași vervă, aceeași tinerețe de suflet. Mică, așa cum o știam, deabea se zărea dintre scaunele sălii, printre spectatorii ce ședeau. Scundă dar focoasă. în plus, “mândră de-al său neam” (precum spunea chiar numele spectacolului). Mai important e că și-a păstrat starea de spirit, că nu s-a lăsat îndoită de viață, ci și-a păstrat ținuta încrezătoare, cumva fermă, spunând apăsat ce are de spus (ori că recită poezie, ori că ne spune în cântec povești ce au cutremurat-o). Ar putea părea aspră, dacă n-ar fi și plină de duioșie, iar Sofia Vicoveanca știe să ne aducă aminte dorurile noastre.

„Eu mi-s de pe vremea lui ștefan cel Mare” ne-a spus autoironic, făcând aluzie la vârsta dumneaei. Mă intreb dacă nu a spus-o cu mândrie, încântată că este deținătoarea minunățiilor culese din filonul întelepciunii de atunci, precum și păstrătoarea farmecului acelor vremuri. Mie mi-a plăcut și cum ne-a îmbrățișat cu o privire zâmbitoare și ne-a spus, colectiv: „Mă uit în sală și-mi dau seama că multora v-am legănat copilaria cu muzica mea”.

La aproape 60 de ani de când trăiește în cântec  – puțini se pot mândri cu așa o longevitate în domeniu, sau în orice altceva –  cu aceeași vervă și dorință de viață, parcă dându-ne fiori ai tinereții.

Apoi, accentul bucovinean, micile diminutive, precum „bărbățel”, sau micile regionalisme: „be”, ca în „bărbățelul ce be” ori de foame, ori de sete, ori de dor de codru’ verde (adaug eu). Ele toate aduc nu numai candoarea unor astfel de exprimări, ci și dulceața lor – niciodată uitate, dar cumva mereu surprinzătoare, având în vedere că ne-am dezobișnuit să ne exprimăm poetic.
Realizez că poezia e în sângele românului – e în limbă, în percepția și răstălmăcirea lumii, în dezmierdări, în alinturi, în doine, în tot felul de rafinamente ce sunt străine lumii moderne în care trăim în ultima vreme.
Iar când îți spune cu căldură ce are de spus, îți poate da și sfaturi, că nu se supără nimeni.

Solista a cerut să fie lumină în sală, să ne vadă fețele, să ne “măture” cu privirea, să ne perceapă reacția. Săștie cum ne plac poveștile sale… să vadă ce ni se citește pe față. Iar noi am înțeles din gesturile ei, din confidența sa, din diversele mici semne non-verbale, că Sofia Vicoveanca este o maestră a scenei. Mici gesturi teatrale, mici aranjări de broboadă, ridicări din colțul sprâncenii, ocheade, dar, mai ales, modulările vocii, de la cele mai tandre sonorități, la trrrrr-iluri, strigături, la tot restul, pe care nici nu le știu numi.

Mă uitam la spectatori, ce doritori erau să o întâlnească pe Vicoveanca, ce ușor s-au reidentificat cu ceea ce sunt ei, de fapt. Ce repede au sărit din scaune pe scenă, la horă, la prima invitație…  Dumnezeule, ce frumoși sunt în autenticul de acasă, chiar dacă nu toate dansurile au fost de primă mână – unele fiind ușor stilizate, sau poate, îmblânzite după cum îi lăsa pe unii dansatori sciatica, să joace. Au fost însă și fetele din Moldova, cele care, pe lângă frumusețea și tinerețea lor, parcă luaseră foc pe scenă, în ritmurile autentice moldovenești.

Sigur, a mai fost formația de muzică populară, minunată în dexteritatea ei dar și pentru că a adoptat muzicăpopulară din diverse zone ale țării. Apoi, prezentatoarea Magdalena Manea, cu farmecul ei scenic în fața camerelor de luat vederi.

Apoi noi, veniți la concert, însetați, dar acum îmbujorați de “joc”, sau emoționați și cu lacrimi pe obraz. Iar ea, Vicoveanca, la fel de verticală, la fel de minunată. Cu fruntea mereu sus. Aducându-ne  cântecul de acasă, de parcă era într-o misiune de a cultiva frumosul. Probabil la fel cum fusese și în vizită la  bolnavii de lepră sau în penitenciare, căci da, Vicoveanca duce cântul ei tuturor însetaților de frumos, indiferent că ei sunt izolații lumii (ca cei din pușcării), sau că sunt înstrăinații, cei care rar se mai adapă de la izvorul cultural românesc.  Spectacolul ne-a demonstrat din nou că Vicoveanca știe stâmpăra setea, și ce sete ne fusese!
Milena Munteanu