Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » NEUITATUL MARIN IFRIM

NEUITATUL MARIN IFRIM

NEUITATUL MARIN IFRIM

Gheorghe POSTELNICU

            Întâmplarea a făcut, ca, în timp ce prietenul nostru nepreţuit era condus pe ultimul drum, noi să călătorim spre un spital din Bucureşti, unde urma să suferim o dificilă operaţie pe cord deschis, urmată de o lungă şi grea recuperare. Un scriitor care a luat parte la ceremonia funerară mi-a mărturisit că a văzut în cimitirul buzoian imaginea culturii române contemporane caracterizate prin bătrâneţe şi deprimare. De ce nu fac tinerii de azi cultură? Pentru că e mai grea ca matematica, pentru că sunt mai la îndemână turismul la sfârşit de săptămână şi sporovăiala de pe saiturile de socializare în care fiecare este atât de inteligent cât doreşte.

            Marin Ifrim i-a iubit şi i-a încurajat pe tineri. Câţiva au confirmat încrederea lui. Cei mai mulţi, nu. A fost un creator genial, singurul pe care l-am cunoscut în 50 de ani de activitate literară şi culturală. Pentru el, cuvintele limbii române se înfrăţeau cu ideile paradoxale, rezultând construcţii poetice fermecătoare. Inegalabil pamfletar, reteza dintr-o lovitură impostura, ipocrizia, trădarea. Ca orice creator genial, uşor naiv, s-a înşelat de multe ori în privinţa unor pronosticuri şi sentinţe. Pentru acest motiv nu înseamnă că a fost iubit mai mult. S-a bucurat de puţine prietenii, dar acestea au fost sincere şi durabile. Tot din geniu venea şi impresia falsă că ar fi urmărit şi ascultat telefonic de forţe oculte. Nu era urmărit de nimeni sau, dacă ar fi fost, ar fi trebuit să-l urmărească toţi:  puterea şi opoziţia, diletanţii şi impostorii.

            Este singurul scriitor buzoian care a întemeiat un curent artistic ce va dăinui peste timp, curentul marin, vizibil în lirică, dar şi în publicistică şi în conduita socială, în care loialitatea şi respectul valorii erau pe primul loc. Şuvoaiele curentului marin au scos la suprafaţă, vreme de trei decenii, mizeriile sufletului omenesc, aluviunile culturii române, moravurile clasei politice. Într-atât fermeca dicţionarul limbii române, încât semăna cu Prisăcarul înconjurat de mii de fiinţe vrăjite care depuneau neîncetat colb de aur pe fagurele creaţiei sale.

            Nefiind poet de Curte, înregimentat politic, îndatorat unor binefăcători, mă aştept ca şi post –mortem să se bucure de aceeaşi palidă şi reţinută recunoaştere. Vor avea grijă inamicii ca numele său să rămână scris doar pe crucea din Cimitirul Dumbrava. Strada „Marin Ifrim”? Căminul cultural sau biblioteca „Marin Ifrim”? Nu, nu cred. Poate peste o sută de ani…