Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » George ROCA: INTERVIU NECONVENȚIONAL CU SCRIITORUL ȘTEFAN CONSTANTIN ȘELARU – (2) BUCUREȘTI, BUCUREȘTI!

George ROCA: INTERVIU NECONVENȚIONAL CU SCRIITORUL ȘTEFAN CONSTANTIN ȘELARU – (2) BUCUREȘTI, BUCUREȘTI!

Motto.

„Hai cu mine-n București/ E o viață ca-n povești,/

Curge râul din Carpați/ Plin de miere și de lapți!

 

 

George ROCA: Ha, ha! Sunteți simpatic foc, de la limbaj până la acțiune! Ați vândut pistoalele în România comunistă! Ce alte aventuri adolescentine de făcut „lovele” ați mai avut? Mi-a plăcut descrierea locurilor, care mi-au creat nostalgii. Despre cartierul Vergului a mai povestit și scriitorul Stelian Tănase. Bariera Vergului, unde pe vremuri era capătul orașului a devenit sub comuniști „Piața Muncii” iar în zilele noastre „Piața Eudoxiu Hurmuzachi”!

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU:    Și iar au mai trecut câțiva ani buni apropiindu-se examenul de bacalaureat de care eu nu prea aveam timp să mă preocup deoarece, de multe ori aveam prin buzunar chiar mai mulți bani decât încasa lunar tatăl meu de la uzină așa că, ăștia trebuiau cheltuiți dar cu cap, nu aruncați la rișcă sau la barbut cu toate lichelele ori gustul meu era ceva mai rafinat așa că, din când în când îmi mai pierdeam câte o noapte, mai ales vara, la un pokeraș ori la un remy sub bolta de viță din fundul curții. În caz de recesiune aveam deja aprovizionate cu marfă vreo două sau trei depozite sigure pentru orice eventualitate ca de altfel și ponturile mele de bază unde vindeam pe loc și pe bani buni câte pistoale dețineam iar cea mai bună afacere țin minte că, spre imensa mea surpriză am făcut-o ducând clienților mai mult în bășcălie, o uniformă de ofițer sovietic cu decorațiile pe ea și cu centură dar fără cizme. De cum a zărit-o, unul dintre șmecheri, fericit la culme de o așa pleașcă mi-a și oferit pe loc dublul salariului lunar al tatălui meu așa că, prefăcându-mă cu oarecare dificultate că nu aș fi prea mulțumit am înhățat banii și am șters-o imediat de teamă ca să nu se răzgândească. Peste câteva zile când le-am mai oferit câteva pistoale m-au lămurit că tipul care mi-a cumpărat uniforma avea nevoie de așa ceva ca de aer deoarece, învățase câteva cuvinte rusești și îmbrăcat în uniforma aia care era și autentică, îmbarcat într-o mașină cu gașca lui, se lăfăia pe bancheta din spate prefăcându-se ca fiind beat și bolborosind câte ceva cu iz rusesc astfel că văzându-l așa de sigur pe el, grănicerii nu mai îndrăzneau ca să-i legitimeze și îi lăsau liberi să treacă mai mult spre Iugoslavia pe unde aveau alți complici.

 

George ROCA: „Nu contează, Jean boxează!” spunea o zicală de pe vremuri… Care este povestea lui Țiți boxerul? De fapt era o modă în acea vreme… Toți tinerii din arealul Vergului  doreau să devină boxangii!

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU:    Altfel spus, nu prea îmi pierdeam vremea cu învățătura iar singurele preocupări care îmi mai stinghereau comerțul erau madam Rene Botez, o femeie cu totul și cu totul deosebită care mă medita la limba engleză precum și o altă doamnă fascinantă care era pictoriță și încerca să-mi bage în cap ca să devin pictor scenograf deoarece era foarte convinsă de talentul meu așa că, pe la școală eram doar musafir unde puteam să moțăi nederanjat de nimeni în timpul orelor. Peste toate astea, programul zilnic mi-a mai fost încărcat cu antrenamentele de la sala de box a Clubului Metalul București aflată pe Strada Claudiu în apropiere de Bariera Vergului, antrenamente de care mă țineam deoarece îmi și plăceau bătăile iar antrenorul meu Stoianovici zis Ciungul deoarece îi lipseau vreo două degete de la mâna dreaptă de pe urma unei bătăi prin Portul Constanța cu un marinar străin mai beat ca el și care, fusese camarad cu un unchi de al meu, cel care a fost marele Jim Călinescu, fost campion la profesionism la câteva categorii. Așa că, eram cam în lumea mea.

 

Peste toate astea, m-am pomenit că nu mai aveam aproape deloc timp pentru lecțiile de la școală deoarece, într-una din zile am fost chemat la cancelarie și palpitând de teamă că nu știam ce s-a mai întâmplat ori cine m-a mai reclamat am deschis timid ușa cancelariei în care se afla un cetățean mai în etate dar necunoscut mie care se întreținea cu directorul. Cum m-a zărit, directorul m-a prezentat tipului după care a intrat în biroul lui alăturat.

– Eu sunt comandorul Cioargă – mi s-a prezentat tipul întinzându-mi mâna zâmbind și am aflat numai lucruri bune despre dumneata așa că am venit să ne cunoaștem și să-ți fac o propunere care, din câte mi s-a spus despre viața interesantă pe care o duci s-ar putea să-ți placă.

– Hm… – am mormăit eu cam circumspect -, adică ce vi s-a tot spus despre mine și cine este limbutul?

– Păi, limbutul nu este altul decât directorul școlii cu care mi-am dat seama că te cunoști.

– Intr-adevăr – am mormăit eu cam surprins – și ce v-a spus despre mine?

– Deci, mai întâi să-ți precizez că, tot ce mi-a spus este perfect pentru noi, eu reprezentând o unitate de aviație militară iar astfel, firea dumitale sportivă și viața pe care o duci te prezintă ca pe un potențial viitor pilot.

Auzind aceasta instantaneu mi-a înghețat sufletul de emoție.

– Adică, cum… pilot? – i-am cerut eu cu gura uscată brusc.

– Păi, am aflat că faci box la Metalul, că ai o viață cam sportivă ocupându-te printre altele cu vânzarea de pistoale prin Bariera Vergului, că te mai bați cu diverși prin cartier, adică … duci o viață specifică oricărui tânăr sănătos și dornic de aventuri mai ales că ai și sărit cu parașuta de pe Turn în evidența cărora deja te afli.

 

Chestia cu parașuta mi-a pus capac deoarece nici mamei nu-i spusesem asta ca să nu aibă emoții iar despre pistoale ce să mai spus însă văzându-mă cam nemulțumit de informațiile culese despre mine a ținut să fie ceva mai explicit:

– Să nu mă bănuiești că te-am urmărit însă câțiva vecini de-ai dumitale au aflat de nu știu unde că mai scoți un ban din vânzarea armelor astea la derbedei și te-au pârât directorului însă tipul te apreciază nespus de mult astfel că, decât să te pârască miliției a preferat ca să mi te recomande știind că eu recrutez tineri ca dumneata pentru Școala de Piloți pe Supersonice care urmează să ia ființă în curând, fiind necesară României pentru achiziționarea de avioane militare supersonice de la tovarășii sovietici, avioane care nu sunt încercate, iar noi, mai înainte de a le da liber la utilizare să le încercăm. Ce părere ai? Te-ar interesa?

 

George ROCA: Auleo! De la vânzător de arme, la pilot de supesonice! Cum a fost posibil?

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Eu eram deja transpirat de emoție așa că doar am bâiguit ceva neinteligibil așa că, tot el a continuat:

– Cei care după bacalaureat vor absolvi școala vor lucra numai zece ani după care vor fi pensionați și vor putea continua la aviația civilă utilitară. Despre salariu și pensia cuvenită legal nu-ți spun deocamdată nimic pentru că de-abia sunt pe cale de rezolvare însă… vor fi așa cum trebuie iar de probele de zbor și de parașutism se va ocupa prietenul și camaradul meu Gheorghe Iancu despre care sper că ai auzit pentru că deține titlul de campion mondial absolut de săritură cu parașuta la punct fix.

 

După ce ne-am despărțit stabilind cum să ne contactăm în continuare, am plecat și eu buimac de emoție așa că nu m-am mai întors în clasă și am pornit hai-hui ca să-mi liniștesc emoțiile. Astfel, după ce mi s-a mai reechilibrat organismul m-am dus acasă ca să mănânc iar când i-am povestit mamei despre discuția avută cu comandorul, biata de ea s-a albit imediat la față și au început ca să-i tremure picioarele așa că s-a așezat iute pe un scaun:

– Vai de mine, ce veste bună mi-ai dat! O fi mai bună meseria asta decât să vinzi pistoale la derbedei?

– Aoleo, asta de unde o mai știi?

– De unde o știu? Păi toată lumea din cartier știe cu ce te ocupi tu. Ai impresia că nu te-a zărit nimeni prin Barieră cu javrele alea ? Tu crezi că eu nu am dat de teancurile alea de bani din buzunarele tale când ți-am luat pantalonii la spălat? Tu mă crezi tâmpită și astfel, să nu-mi dau seama de unde ai banii ăia? Ce să-ți mai spun – și n-a mai putut ca să se abțină izbucnind în plâns -, când îi voi spune lui taică-tu o să cadă lat de bucurie. O fi scăpat el cu viață din război dar cu veștile astea bune de la tine o să-l pui precis cu mâinile pe piept.

 

Văzând-o cât era de distrusă mi s-a făcut pur și simplu rușine de mine așa că am și început ca să-mi fac planuri cum să renunț la vânzarea de pistoale și alte acareturi însă mama se ancorase deja în școala de pilotaj și nici prin cap nu-i trecea ca să renunțe la ea așa că m-am dus în sufragerie ca să mai citesc ce lecții aveam pentru la școală unde deja începuse pregătirea pentru examenul de bacalaureat. Astfel, doamna Cornetti nu s-a dezmințit iar de la orele ei pe care le ținea acasă meditând la limba română numai câțiva copii preferați printre care eram și eu.

 

Zilele se scurgeau cu rapiditate iar comandorul Cioargă se ținea serios de racolarea candidaților pentru școala de pilotaj trezindu-mă cu el chiar și la sala de antrenament din Strada Claudiu unde a stat de vorbă cu antrenorul interesându-se  astfel de mine, dacă sunt serios și așa mai departe, chestie care m-a cam pus pe gânduri.

 

Tatăl meu a dat dovadă de mai mult tact decât mama așa că, imediat ce a aflat despre frumoasa perspectivă oferită de școala de pilotaj, s-a albit și el la față însă doar a sfătuit-o calm pe mama ca să fie liniștită deoarece, așa cum mă cunoaște el pe mine nu voi rezista cei cinci ani de școală de ofițeri cât ar fi durat perioada de pregătire și aceasta deoarece, așa cum mă știa el foarte bine eu eram mult prea libertin ca să rabd un asemenea căpăstru așa că, să fie liniștită.

 

George ROCA: Și până la urmă ce s-a întâmplat în timpul și după examenul de bacalaureat!?

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Pe nesimțite a sosit și perioada de pregătire a examenului de bacalaureat însă eu eram destul de ocupat cu antrenamentele la box, cu săriturile cu parașuta la turn care-mi plăceau cel mai mult, cu meditațiile la limba engleză și cu lecțiile de desen în cărbune dar și cu puținele partide de poker pe care le mai savuram sub bolta de viță a lui Doru, unul din prietenii mei.

 

Când în sfârșit a început și examenul a trebuit să merg pe B-dul. Ana Ipătescu la un centru medical unde am dat testul de sănătate și proba de barocameră pentru admitere la școala de pilotaj și pe care, după ce le-am luat cu brio am fugit la școală unde am ajuns în ultima clipă spre marele amuzament al colegilor de clasă. Nu mai țin minte ce subiect a fost la limba română însă știu că am scris destul de mult iar la matematică m-am descurcat bine și am aflat asta deoarece, după terminarea examenului am verificat rezultatele cu elevele de zece! Parcă erau la fel…

 

In timp ce biata mama se tot hrănea cu valeriană ca să-și mai domolească palpitațiile eu dormeam dus iar la proba orală era să întârzii din nou deoarece eram convins că are loc în ziua următoare așa că mă îndreptam spre turn ca să mai sar cu parașuta iar norocul a fost cu o colegă care se ducea la examen iar astfel, am aflat de la ea că examenul începea peste vreo jumătate de oră așa că, în drum spre școală am trecut pe acasă de unde mi-am luat buletinul de identitate și carnetul de elev prezentându-mă apoi la comisie.

 

ROCA: Care a fost impactul dumneavoastră cu cartea scrisă și mai apoi cu dragostea pentru literatură?

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: În ceea ce mă privește, eu profitam din plin atât de un prieten al tatălui meu, un oarecare domn Timuș, vecin cu noi, fost marinar și el, care era corector la niște tipografii astfel că, aproape zilnic venea acasă cu brațul plin de cărți iar multe dintre ele ajungeau direct la mine umplându-mi biblioteca așa că, erau la mare concurență cu romanele polițiste din colecția „Masca Roșie”, „Atlantis”, ”Colecția celor 15 lei” ori „Aventurile submarinul Dox” și multe  altele, însă totul a ținut până într-o zi când, fiind eliminat iarăși de la școală pentru prostiile de la care nu mă puteam abține, m-am pomenit acasă cu profesoara mea de limba română, doamna Cornetti, o femeie deosebită emanând permanent un aer atât de distincție și noblețe încât până și directorul școlii se cam intimida în prezenta dumneaei. Astfel, doamna Cornetti a liniștit-o pe mama care habar nu avea de recenta eliminare a mea și totodată, s-a angajat ca să mă mediteze pe gratis la limba română iar astfel să pot lua bacalaureatul spunându-i mamei că ar fi o mare pierdere ca să nu-mi fructifice talentul de povestitor sau altfel spus, atracția pentru materia dumneaei, adică limba română.

 

Măsura a fost fantastică și doamna profesoară a presimțit bine ce face deoarece, îmi aduc bine aminte cum, șeful comisiei care era chiar marele concurent al dumneaei pentru postul de profesor la limba română, post pe care respectivul îl jinduia de mult așa că, Dumnezeu mi-a luminat perfect mintea iar la proba de limba română mi-a dat chiar individul respectiv nota zece însă, aflând că sunt elevul preferat al doamnei Cornetti s-a cam înnegrit la față dar era prea târziu.

 

La acea dată, pentru bacalaureat candidații treceau pe rând prin fața fiecărui profesor unde luau un bilet după care răspundeau pe loc, primea nota și plecau în curtea școlii unde așteptau vestea, adică… au trecut sau n-au trecut!

 

După ce am terminat examenul am dat o fugă până la Groapă ca să văd dacă mai era rămas vreun pistol în tronul de WC și spre imensa mea surpriză am descoperit un pistol superb cum mi-am dorit mereu ca să am adică, un pistol cu butoi calibru 6,35 ale cărui orificii erau pline cu gloanțe. După ce l-am cercetat cu atenție m-am hotărât ca să nu-l duc la vânzare așa că, l-am fixat la spate după cureaua pantalonilor unde era acoperit cu poala cămășii.

 

Când am revenit în curtea școlii am început să am și eu emoții mai ales când am zărit-o pe mama înghesuindu-se în fața panoului pe care era lipită lista cu rezultatele înregistrate. Apropiindu-mă încet de mama a cam început să-mi fie teamă de rezultat și aceasta deoarece, dacă nu luam examenul nu mai aveam acces la școala de pilotaj și nici la Facultatea de Arte Plastice unde profesoara de desen insista ca să dau examen. Deoarece pe măsură ce mă apropiam de grămada de elevi care se tot împingeau pentru a ajunge lângă panou începuse ca să mă cam treacă sudorile, dar bravam în nepăsător deoarece nu se putea ca tocmai eu să am emoții.

 

Într-un târziu am auzit ceva vociferări lângă tabelul rezultatelor din fața căruia se retrăgeau copiii care-și aflaseră rezultatul iar marea majoritate erau fericiți dar erau printre ei și din cei cu ochii umflați de plâns moment în care am simțit cum cineva m-a tras cu putere de mână iar când am răsucit capul mi s-a strâns sufletul descoperind-o pe mama cu lacrimi în ochi așa că, am fost sigur că nu am luat bacalaureatul și deci, pe apa Sâmbetei… s-au dus toate adică, școala de pilotaj, artele plastice și ce-ar mai fi fost. Dar n-a fost să fie așa deoarece mama m-a strâns în brațe plângând în hohote, m-a sărutat apăsat pe obraz apoi mi-a cârpit o pălmiță care m-a luat pe nepregătite:

– Derbedeule, când naiba ai învățat și cum de ai luat examenul?!

Alături de noi au mai apărut și alți părinți împreună cu copiilor dintre care unii rădeau fericiți iar alții plângeau disperați.

– Felicitări! – s-a apropiat de mine una dintre mame după care s-a răsucit spre un coleg de al meu umflat de plâns – Uite ce-nseamnă ca să înveți ! Dacă ai fi învățat și tu ca el, acuma te felicitam și pe tine dar așa… hai acasă golanule și apucă-te de învățat pentru la toamnă!

 

În clipa următoare mama m-a apucat strâns de braț și ne-am îndreptat spre poarta școlii unde m-a îmbrățișat din nou:

– Când naiba ai învățat, că eu nu cred că te-am văzut vreodată buchisind cartea.

– Ei… am ridicat eu din umeri zâmbind fericit – profitam și eu de ocazie că ești la cumpărături și doar atunci învățam, iar apoi plecam la joacă.

– Ori la vândut pistoale prin Barieră – m-a luat mama la fix – Ce credeai, că eu nu știu?

– Ți-au spus vecinii, nu-i așa?

– Păi normal, cum să nu-mi spună?

– Tăticu știe?

– Bine înțeles că știe.

– De la tine, nu-i așa?

– Normal și asta! Însă de acum încolo, gata! Tu realizezi că majoritatea fetelor de zece și aproape toți premianții au picat? Cum naiba de tocmai tu l-ai luat, nimeni nu pricepe și bine înțeles, nici eu. Că exact de aceea eram cu toții adunați în fața anunțului pentru că majoritatea nu se minunau de premianții respinși cât se minunau de tine, că din toate părțile auzeam numai: „Ai văzut dragă cine a luat…? Șelaru dragă, Țiți Șelaru, golanul școlii! Cum naiba de se poate așa ceva? Păi, o fi deștept golanul ăla și nu tâmpit ca ăștia ai noștri pentru care degeaba cheltuim o grămadă de bani cu meditatorii!”

Și cam asta era tema discuțiilor iar mama plutea de fericire, nu altceva iar cum am ajuns acasă l-a și sunat la uzină pe tatăl meu:

– Costică, când ajungi acasă, înainte să mă pupi pe mine să-ți strângi în brațe pescărușul pentru că și-a luat bacalaureatul!

 

George ROCA: Felicitări și din partea mea… chiar dacă au trecut mai bine de 50 de ani de atunci! V-aș ruga mult să povestiți despre tangența pe care ati avut-o cu „Casa Remus Cioflec”, cel care a condus una din cele mai importate edituri românești între cele două războaie mondiale.

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Fericit că luasem bacalaureatul, iar după cum mi-a povestit mama care, cu lacrimi în ochi s-a apropiat cu mare teamă de lista absolvenților fiind mai mult ca sigură că eu nu am ce căuta printre ei, iar astfel, descoperindu-mă și mai ales printre primii reușiți, i s-a cam făcut rău dar au salvat-o ceilalți părinți aflați în jurul ei care au luat-o în brațe și au felicitat-o pentru inimaginabila mea reușită mai ales, spre surprinzătoarea deosebire de câțiva premianți ai clasei care nu reușiseră ca să ia examenul așa că, am ajuns acasă într-o fugă direct în brațele mamei care mi-a scăldat obrajii cu lacrimile ei și astfel, am cunoscut-o pe fosta profesoară a mamei și soția marelui editor Remus Cioflec care locuia în apropiere de noi și care, după ce m-a felicitat și ea ne-a invitat ca să o vizităm.

 

Țin minte că, în ziua următoare când am intrat în sufrageria ei m-am simțit de parcă aș fi pătruns în Biblioteca Centrală și aceasta deoarece, toți cei patru pereți, de la parchet și până la tavan erau acoperiți cu rafturi superbe din lemn sculptat gemând de cărți, toate cu coperți din carton roșu pictat cu auriu și purtând efigia „Remus Cioflec” aflând astfel că, toate erau numai ediții „princeps” ale tuturor cărților pe care le editase de-a lungul vieții.

– Uite băi, flăcăneață – m-a luat madama tare, pe un ton autoritar -, când am trecut pe la voi mi-am aruncat privirea spre așa zisa voastră bibliotecă și astfel, am văzut otrăvurile cu care vă intoxicați voi citindu-le ca să vă tâmpiți de tot așa că, am hotărât împreună cu mă-ta ca să vă readuc pe amândoi în rândul oamenilor iar astfel, bagă bine la cap ca să vii aici la mine și să-mi restitui cărțile pe care am să vi le împrumut numai ca să le citiți voi doi! M-ai priceput, meștere?! Numai voi doi! Și bine înțeles că, fără pagini îndoite, fără adnotări sau altfel spus, fără absolut nici un semn că cineva ar fi citit respectiva carte! Te-ai prins?!

 

Până la acel moment nimeni nu-mi vorbise pe tonul acela așa că mi-a cam strecurat spaima prin oase, dar ulterior, când mi-am dat seama de comoara inestimabilă care era depozitată acolo, m-am rugat aproape zilnic pentru sănătatea dumneaei. Și n-am greșit deloc deoarece, lecturând acele bijuterii inestimabile mi-au fost deslușite atâtea potecuțe și drumuri care teoretic ne erau astfel oferite de numeroșii scriitori despre care nici habar nu aveam că ar exista, taine care, doar cu cheița de aur a nenumăratelor lecturi am reușit ca să le pricep înțelesurile, să le pătrund și să mi le însușesc pentru ca, la rândul meu, să pot oferi viitorilor mei cititori satisfacția inestimabilă, de neegalat, a lecturii adevărate dar și a adevăratei taine a scrisului, singurul care are puterea de a răbda enorm de multe dar totodată și de a pedepsi exemplar.

 

George ROCA: Următorii pași care au urmat după succesul la bacalaureat a  tânărului Șelaru? Care e povestea șevaletului cu cap de mort!?

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Începând de a doua zi pentru mine a început coșmarul. Mai întâi, aproape că am îmbătrânit cel puțin douăzeci de ani la un rând oribil înghesuindu-mă cu alte milioane de fraieri unul mai bălțat ca altul deoarece în mod cert, pentru că se aflau la rând ca să-și depună dosarul pentru intrare la examen se considerau deja mai pictori ori sculptori, deci mari artiști și astfel transpiram strâns lipit de asemenea rarități pe care mai, mai că le-aș fi strâmbat moacele cu niște pumni dar, … i-am răbdat și într-un târziu mi-am depus și eu dosarul aflând că, peste două zile se dădea proba de grafică și mai concret, „Moise” adică… să desenâm în cărbune „Capul lui Moise”!

 

Nu prea știu nici când au trecut cele două zile și m-am dus la o adresă indicată, adică acolo unde se afla un atelier de desen și pictură și unde fusesem, programați să ne prezentăm un anumit număr de candidați. La intrare le-am arătat un bilețel doveditor că am depus dosarul și mi-a fost indicată o cameră destul de mică plină cu mai multe șevalete, iar în fața lor se afla o mogâldeață acoperită cu o cârpă care, pe vremea lui Vlad Țepeș precis că fusese curată” Mă cam amuza conjunctura în care mă amestecasem dar cum nu aveam ce face m-am apropiat de mogâldeață și am apucat de un colț cârpa care o acoperea. Am încercat să o ridic, însă instantaneu s-a auzit de undeva un glas gâlgâit de mahorcă amestecată cu tutun de cea mai proastă calitate:

– Nu ridicați eșarfa de pe model. La momentul potrivit o va ridica asistenta!

 

Am dat drumul colțului distinsei „eșarfe” și degeaba m-am tot uitat în jur ca să descopăr  unde se află autorul vocii… dar nu am putut. M-am instalat pe scaunul ce-mi fusese destinat și nu mi-a mai rămas altceva de făcut, fără ca să deranjez pe cineva, decât să stau cuminte. Și am stat mai bine de vreo jumătate de oră când, din spatele șevaletului amplasat în spatele meu s-a făcut auzită scârțâiala unui scaun după care s-a prelins pe lângă mine un șnur de femeie care, așa cum arăta, dacă s-ar fi împiedicat pe stradă și ar fi căzut, nimeni nu s-ar fi hazardat ca să o ridice mai înainte de a o resuscita adică, altfel spus, așa cum arăta era exclusă alternativa că ar fi vie.

 

Imediat ce a deschis gura am recunoscut inconfundabilul glas venit din străbuni, iar degetul arătător de la mâna dreaptă cu care ținea lista noastră mi-a confirmat și el acuitatea simțului olfactiv care m-a servit cu aceiași rigoare ca de fiecare dată când am recunoscut de îndată stratul gros al nicotinei ca probă incontestabilă a originii sale. Cu o privire apoasă și la fel de moartă ca a oricărui cadavru ne-a inventariat după care, cercetându-și ceasul de la mână doar cu puțin mai mic decât unul deșteptător, ne-a anunțat cu același glas care putea fi utilizat cu brio la desfundarea canalelor că mai avem doar două ore până când va trebui să punem cărbunele jos… moment în care a și tras de așa zisa „eșarfă” dezvăluindu-ne modelul care nu era altceva decât „Capul lui Moise” după care, s-a așezat pe un scaun așezat în fața ferestrei și am avut impresia că a ațipit deoarece n-a mai făcut nicio mișcare.

 

In liniștea care s-a lăsat se auzea distinct numai zgârierea hârtiilor cu cărbunii, iar după un timp destul de lung m-am dezmeticit uitându-mă pierdut în profunzimea unui petic de hârtie aflat pe șevaletul din fața mea și pe care încă nu-l atinsese cărbunele.  „Ce naiba caut eu aici? Cine m-o fi pus ca să mă amestec cu dezaxații ăștia? – după care am aruncat o privire ceasului aflat la mâna mea și am constatat că mai aveam de stat încă o oră pe acolo așa că, am prins cărbunele între degete și l-am frânt cu ușurință după care, am desenat pe toată coala un cap de mort având în partea de jos două ciolane ca simbol al piraților iar apoi m-am ridicat și am părăsit sala urmărit de privirea searbădă și amorțită a imitației nereușite de femeie.

 

Inainte ca să ies în curtea imobilului am auzit niște pași cam grăbiți în urma mea și am fost ajuns de un tip nu cu multa mai în vârstă decât mine care mi-a zâmbit făcându-mi șmecherește cu ochiul:

– Precis ești scenograf ca și mine. Te-am ghicit?

– Nu. Precis că tu ești la fel de fraier ca și mine – i-am răspuns eu întorcându-i zâmbetul – Și te-ai plictisit de rahatul ăsta de test.

Tipul a izbucnit în râs așa că, am râs și eu după care ne-am strâns mâinile și ne-am recomandat apoi el m-a întrebat la ce teatru lucrez.

– La nici unul. De-abia în urmă cu câteva zile mi-am luat bacul.

– Aoleo. Deci nu ești scenograf?

– Nu.

– Păi, atunci de ce ai plecat? Am trecut prin fața șevaletului tău și am zărit căpățâna aia de mort și de aceea am ieșit râzând de acolo.

– Mi-am dat seama că pierd timpul așa că o să încerc alte variante.

– Hm… m-a cercetat el un timp – Eu sunt scenograf la un teatru din provincie și am nevoie de studii ca să am diplomă, dar ca mine mai sunt cinci, toți fără studii așa că, la examenul de anul ăsta vor fi doar șapte sau opt locuri dintre care, șase pentru noi iar două pentru copii unor ștabi. Deci, pentru voi ăștilalți este numai vrăjeală. Nouă deja ne-au și asigurat deja locuri pe la gazde ori hoteluri de mâna a paișpea adică mai ieftine.

 

Ascultându-l mă felicitam în sinea mea pentru hotărârea bruscă pe care am luat-o iar dacă aș fi putut m-aș fi și pupat dar nu mă lăsa mijlocul! La despărțire i-am urat să termine cu bine studiile… După aiureala de examen de la arte plastice… hoinărind pe bulevard, ajung pe strada Edgar Quinet. Aveam în plan să merg la Restaurantul „Zori de zi” și să beau o bere rece, dar trecând pe la ușa Facultății de Filologie am văzut un grup de tineri care citeau cu atenție un anunț așa că, fără absolut nici o intenție, m-am apropiat și eu iar astfel am aflat că în ziua respectivă până la ora 15:00 se mai puteau depune cereri pentru înscrierea la examenul „Secției de engleză, translatori, traducători, interpreți pentru AGERPRESS”.

 

Hait, așa ceva nu știam așa că, m-am alăturat și eu unui mic grup din apropierea mea care discutau tocmai despre secția asta așa că, am ciulit bine urechile iar astfel am aflat că era de mare valoare deoarece, funcționa doar pentru un singur an ori altfel spus, în afara anului întâi nu mai exista și un al doilea an și așa mai departe.

 

George ROCA: Deci de la „capul de mort” trecem la filo!? Cum a fost examenul?

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: De data asta m-am gândit mai bine și după vreun sfert de oră am și zbughit-o acasă unde am mâncat ceva în fugă, mi-am luat un stilou după care am revenit în centru unde mi-am completat cererea și peste o oră mă aflam deja într-un amfiteatru al Universității împreună cu încă vreo 15 tipi și tipe printre care și vreo trei sau patru soldați în uniforme militare.

 

Fix la ora 16:00 a intrat în amfiteatru un tip tinerel care a făcut apelul după care ne-a dat fiecăruia câte o coală de hârtie pe care să ne scriem numele, numărul matricol înscris pa cartonașul primit de la secretariat iar pe a doua coală albă pe care trebuie să ne iscălim urma să scriem răspunsul la întrebările aflate pe o a doua coală de hârtie și astfel, aveam la dispoziție o oră care începea să curgă din momentul în care eram anunțați, deci eram ca la o probă atletică.

 

Chestia asta devenea mai amuzantă ca proba de desen la care participasem ceva mai devreme așa că, m-am așezat comod și am ascultat semnalul de start pe care ni l-a dat tinerelul. Testul sau examenul orice o fi fost proba respectivă nu mi s-a părut deloc a fi extrem de grea așa că, am terminat printre primii ca să scriu în engleză răspunsurile după care am mai lecturat-o odată ca să-i corectez eventualele greșeli ba l-am mai și ajutat pe unul dintre soldați care se poticnise la o expresie mai puțin utilizată însă care mie îmi era foarte bine cunoscută.

 

După test, afară era o seară foarte plăcută așa că, m-am dus întins la grădina „Zori de  zi” unde am mâncat câțiva mititei și am sorbit două halbe cu bere rece ascultând-o pe Maria Lătărețu iar apoi am mers pe jos până acasă ca să mă dezmeticesc deoarece practic, în acea zi fusesem la două examene sau ca să fiu sincer, doar la unul jumătate deoarece chestia cu desenul a fost ca o adevărată bășcălie. Cred că mama a înscris ziua respectivă cu roșu în calendar. Când a auzit ce am făcut și mai ales că am dat examen la Filologie pentru limba engleză, după ce a plâns din nou, cu lacrimile șiroaie s-a apucat și a sunat toate rudele transmițându-le vestea cea mare însă cam fiecare dintre ei, după ce auzeau, își etalau bucățica rea a caracterului întrebând-o cu prefăcută nevinovăție: „Dar despre școala de aviație ce mai știi dragă?” așa că, mama cam înghițea gălușca dar se încuraja singură răspunzându-le: „Deocamdată încă nu se știe dar, ce ne-o da Dumnezeu!”

 

Iar adevăratul spectacol s-a petrecut peste vreo săptămână când la Filologie s-a afișat rezultatul examenului iar eu eram al patrulea reușit pe listă. De data asta eu am fost cel care am sunat-o pe mama și i-am transmis vestea cea mare după care am plecat hai-hui prin oraș, fără o adresă precisă, doar ca să-mi mai cizelez sistemul nervos care stătea să explodeze. In drum am intrat la piscina de la Lido și am urcat la barul de zi unde am băut prima mea sondă cu Pepsi care nu prea m-a entuziasmat dar, sincer să fiu, dar am simțit nevoia ca să mă dau și eu mare… student!

 

Când a început anul universitar, în prima zi m-am dus plin de elan, iar primul care m-a întâmpinat a fost ostașul pe care îl ajutasem să răspundă așa că, mi-a mulțumit din nou și l-am invitat ca, în sala de curs, să stea lângă mine deoarece nu mai cunoșteam pe nimeni, iar el nu m-a refuzat! In afara părinților mei am fost teribil de felicitat de profesoara mea de engleză, doamna Rene Botez, care aproape că a plâns de bucurie, mai ceva decât mama, mulțumindu-mi ea mie pentru reușita mea!

 

Incet, încet elanul mi s-a potolit aproape de tot datorită atmosferei de la facultate. În fapt, majoritatea colegilor mei, ba chiar și soldații erau trimiși acolo din partea securității iar tipele, una mai prețioasă decât alta, pline cu inele de aur pe degete și numai cu scumpeturi pe ele… mirosind de la o poștă de parfumuri unul mai franțuzesc decât altul. Ce mai, atât ele cât și majoritatea băieților erau la un mare și permanent concurs care din ei vine mai scump îmbrăcat și care fumează țigările cele mai americane. Încet, încet m-a cam umplut sila și m-am izolat de grupul lor, iar ei mă cercetau cu milă constatând că eu nu mai ieșeam din perechea de pantaloni gris cam lustruiți în fund și puloverul tot gris și el, cam vechi și el, așa că, într-una din zile când treceam prin dreptul grupului lor s-au retras în batjocură pentru a-mi face loc, în timp ce tipele behăiau amuzate. Așa că, m-am prefăcut ca fiind amuzat de așa zisa lor glumă și le-am trântit și eu o replică tot ca glumă anunțându-i că, imediat ce mă voi prostitua și eu ca ele promit solemn că o să-mi schimb mult mai des pantalonii dar până atunci, dacă insistă, ca bune colege ce-mi sunt, la solicitarea lor expresă voi accepta ca, săptămânal, să le dau nădragii ca să mi-i spele.

 

În liniștea mormântală care s-a lăsat instantaneu m-am depărtat foarte bine dispus, iar soldatul pe care îl credeam amicul meu m-a ajuns din urmă și m-a admonestat foarte supărat:

– Foarte urât ai procedat! De ce le-ai vorbit astfel? Practic le-ai spus că ele sunt curve?!

– Și nu sunt?

– Cum adică? De unde știi tu că sunt?

– Auzi măi cătană, pe tine cine te-a trimis ca să înveți limba engleză?

– Dar ce te interesează pe tine?

– Chiar vrei să regret că te-am ajutat să reușești? Tipele astea unde crezi tu că au lucrat până au ajuns aici și mai ales cât de bine au câștigat ele pe unde au lucrat de sunt pline de aur, de parfumuri franțuzești și numai țigări americane făcând parada modei pe culoarele facultății? Ai?!

– Tot nu pricep!

– Deci încă nu mi-ai răspuns la întrebare. Spune-mi sincer, pe tine cine te-a recrutat și de ce te-a trimis aici ca să înveți limba engleză?

 

Instantaneu și-a plecat privirea iar eu i-am întors spatele intrând în sala de curs în timp ce grupul ne urmăreau de la distanță șușotind între ei. La un moment dat unul dintre ei urmat de ceilalți la oarecare distanță s-a apropiat de mine șoptindu-mi amenințător cu răutate:

– Auzi bă, sărăntocule, să nu-ți mai plimbi zdrențele pe lângă noi că ne poluezi aerul așa că, ai face bine fie să-ți speli boarfele fie să te transferi la altă grupă.

 

Il ascultam liniștit și chiar nu-mi venea să cred că îmi poate spune așa ceva iar când soldatul s-a apropiat de mine ca să-l protejeze pe golan, nici nu știu când mi-a zvâcnit pumnul care i-a mutat maxilarul din loc iar tipul a rămas pe jos complet nemișcat în timp ce, din spre grupul prețioșilor nu s-a mai auzit nici un sunet ori vreun comentariu așa că, l-am rugat pe soldat ca să mă scutească la ora care urma și am părăsit facultatea. Nu aveam nici o direcție anume însă clocoteam de o supărare care o simțeam din ce în ce mai estompată și aproape că mă pufnea râsul. Tot mergând aiurea pe Bulevardul Magheru m-am pomenit în față la „Katanga”, numele cu care era botezat un mic băruleț amplasat chiar pe colțul de peste drum de cofetăria „Scala” și unde mai mergeam noi din când în când.

 

George ROCA: Interesant! Când eram pe bulevard… îmi placea sa merg la cafea la „Chinezu”, barulețul din gang de la Unic. Dar cateodată când aveam vreo întâlnire mai de soi mă duceam și la „Katanga”. Ce s-a întâmplat acolo, în aceea zi după meciul de box de la filologie?

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Localul fiind frecventat mai ales de cei cu care făcusem parașutism așa că, simțeam nevoia unui dialog cu prieteni adevărați. Și nici nu am deschis bune ușa că primii pe care i-am zărit au fost doi amici de ai mei, ambii parașutiști. Revederea ne-a bucurat pe toți iar unul dintre ei, Licu de fapt, care mă tot măsura și mă cerceta, m-a lăsat un timp în pace că prea vorbeam cu toții apoi m-a întrebat brusc:

– Bun, mă bucur că ne-am revăzut dar acum spune-ne ce și pe unde te doare.

Am vrut ca să mă prefac dar n-am avut încotro așa că, până la urmă le-am povestit toată tărășenia. In liniștea care s-a lăsat celălalt amic, Valer, care era luptător la Dinamo, a gândit cu glas tare:

– Și… chiar vrei să venim și noi ca să-i cotonogim pe toți.

– Doamne ferește, ce minte creață ai? l-a stopat Licu. Spune-ne cu ce te putem noi ajuta.

– Păi, nu puteți să mă ajutați cu nimic. Simplu fapt că existați și că știu pe unde vă faceți veacul, pentru mine e destul. Când vreau să fiu cu prieteni în jur, vin după voi.

 

La masa noastră s-a așternut o liniște apăsătoare când într-un târziu le-am mai dat o veste pe care o știam numai eu și anume, i-am anunțat că primisem o citație de la Comisariat prin care mă chemau la ei ca să mă încorporeze așa că, liniștea a devenit și mai apăsătoare fiind numai într-un târziu întreruptă de Licu:

– Treaba asta ai lăsat-o special la urmă?

– Nu, însă … de-abia acum mi-am adus aminte și de chestia asta.

– Aha, … trebuie să te miști repede și eficient pentru că altfel te încalță cum mă vezi și cum te văd iar de văzut ne mai vedeam de-abia peste doi sau trei ani, depinde unde te aruncă.

– Asta e – am oftat eu din greu – iar rahații ăia de la facultate precis că îmi vor face o figură după ce l-am dat p-ăla cu cracii-n sus pe culoar, numai de n-o păți și ceva mai nasol pentru că i-am dat cam cu sete.

– Eh… ce-ar putea să pățească?

– Fractură de maxilar, de pildă – i-am răspuns eu dus pe gânduri și având-o în imagine numai pe mama mea plângând.

Iar s-a lăsat liniștea peste masa noastră iar la un moment dat Licu se ridică  spunându-ne în timp ce se grăbea spre ușă:

– Hai, că mă întorc imediat – după care a ieșit și a dispărut în noapte lăsându-ne muți și rumegând în liniște eventualele soluții la care am putea apela când  Licu revine cu o figură de om satisfăcut și se așează pe scaun după care îi face semn ospătarului ca să ne mai servească cu câte o bere rece iar el începe să ne povestească unde a fost și ce a făcut:

– L-am sunat pe Mișu – și pentru a mă lămuri pe mine mi-a explicat – ăsta e vărul meu care lucrează la cadre la Miliția Ilfov și când i-am spus de tine a sărit în sus de zece metri de bucurie pentru că tocmai avea pe birou lista candidaților recrutați de ei pentru Școala de Ofițeri de Miliție de aici din București. Așa că te așteaptă mâine de dimineață să mergi la el cu buletinul ca să-ți noteze datele și să-ți spună ce ai de făcut.

 

George ROCA: Interesant! Povestea asta îmi aduce aminte de una similară din filmul „The Blues Brothers”, când cei doi flăcăi erau urmăriți de echipaje de poliție, de fisc, de iubite și de cohorte de neonaziști, iar ei ca să scape cu basmaua curată se înscriu în armată… Continuați vă rog!

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Ascultam perplex și nu reușeam deloc să-mi revin iar simțindu-mi zbuciumul Licu a continuat:

– I-am spus de tine și nu există nici un impediment așa că, după ce te ia în evidență, vei mai repeta la materiile pe care ți le va comunica el iar apoi, te anunță tot el când să te prezinți și unde anume și etc, etc, etc. Acum te-ai prins?

– Băi, e puțin spus ! Dacă mâine mă cheamă și Gică acesta al tău ca să dau examen ar însemna că, în patru zile am dat trei examene.

– Excelent ! s-a ridicat Licu de pe scaun toastând cu paharul plin de bere – La mulți ani, colonele, să fii tare și mare la judiciar că i-am explicat deja lui Mișu cam ce hram porți și mi-a spus dintr-o suflare că ești născut pentru munca judiciară, că nu vei umbla în uniformă și așa mai departe. E bine?

– Stai, că m-ai cam uluit… și eu ce am de făcut?

– Ce ai de făcut? Iți spun eu imediat – s-a înfipt din nou Licu strigându-l pe barman – Sandule, uite mă cert cu prietenul meu că insistă ca să ne mai dai câte o bere și noi vom accepta numai să nu-l supărăm pe el! Tu ce propui?

 

A doua zi dimineața pe când tocmai eram la masă cu mama a sunat telefonul. După ce am discutat câteva minute cu comandorul Cioargă care, se tot ferea ca să îmi parfumeze cât mai mult vestea proastă… în cele din urmă m-a anunțat că școala lui s-a desființat iar candidații care doresc îi poate transfera imediat la aviația utilitară de unde, în timp, unii dintre ei ar avea oarecare șanse ca să revină la militari. Când am terminat discuția și am revenit la masă mama mă cerceta speriată neștiind ce veste proastă am primit așa că, prefăcându-mă și mai supărat în cele din urmă i-am comunicat că școala de piloți încercători pe supersonice s-a desființat. Greu de descris bucuria imensă a mamei care s-a dus direct la icoană și a început ca să plângă mulțumindu-i din tot sufletul Bunului Dumnezeu pentru că i-a ascultat rugile și astfel s-a ușurat scăpând de spaima asta imensă.

 

Despre Școala de Ofițeri de Miliție încă nu i-am spus deoarece am dorit ca să discut personal cu vărul lui Licu pentru ca nu cumva să-i îndrug vreo gogoașă mai ales tatălui meu așa că, după ce am mâncat mi-am luat actele și am plecat imediat spre sediul Miliției Ilfov ca să-l contactez pe acel Mișu, vărul lui Licu și să aflu detaliile necesare.

 

George ROCA: Deci de la Arte Plastice la Filologie și de la supersonice la Miliție! Bogate aventuri pentru un tânăr bacalaureat!

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: La sediul Miliției Ilfov chiar am avut senzația că parcă eram așteptat deoarece formalitățile s-au făcut ca la atletism adică, într-o mare viteză așa că, peste mai puțin de două zeci de minute ieșeam pe poartă complet instruit adică știam la ce oră să fiu prezent tot acolo cu sarsanaua după mine incluzând și cărțile necesare reîmprospătării materiei pe care de fapt nici la școală nu prea mă împiedicasem de ea așa că manualele erau ca noi.

 

Ajuns acasă, mama mai că nu sărea într-un picior de bucurie că nu mai este cazul ca să se uite pe cer ca să mă vadă dacă trec pe acolo cu supersonicul meu așa că era dispusă ca să-mi treacă orice cu vederea astfel că, după ce am întrebat-o câte examene mai am de dat… Mi-a răspuns pe un ton euforic:

– Oricâte vrei, scumpul meu copil, oricâte! Din partea mea, du-te și poți sări cu parașuta  cât vrei și de câte ori vrei dar numai în super d-ăla cum îi spune să nu te urci dragul meu copilaș pentru că îmi micșorezi drastic numărul anilor și când vei reveni acasă mă vei găsi întinsă cuminte cu mâinile pe piept.

– Mamă, deci, am sărit din artele plastice căci nu erau de mine după care, ai văzut și tu că m-am străduit cât am putut ca să mă fac american dar n-a fost chip și astfel, de ciudă că mi s-a desființat școala de pilotaj, m-am înscris la școala de ofițeri de miliție.

 

În bucătărie unde ne aflam instantaneu s-a făcut o liniște apăsătoare iar mama nu știa dacă vorbesc serios ori nu așa că mă tot cerceta cu privirea tot sperând că din clipă în clipă voi izbucni în râs și astfel, anunțând-o că am glumit însă după ce am continuat furnizându-i informațiile necesare am surprins pe fața ei aceeași bucurie pe care și-a manifestat-o și când i-am spus despre școala de aviație:

– Școala de Ofițeri de Miliție?! Doamne Dumnezeule, tu chiar ții morțiș ca să ne bagi în mormânt?! Ce naiba să cauți tu acolo? – și după ce își face câteva cruci mari în fața icoanei mă măsoară din nou amuțită și șoptindu-mi cu mâna la gură:

– Copilul meu, oare la cine m-oi fi uitat pe când te duceam în burtă? Cum de ai găsit numai școala asta din câte sunt peste tot? Păi nu te gândești și la noi, că nu avem nici un descreierat în familie așa că, de ce ții neapărat ca să spargi tu gheața și să fii primul? Noi am fost și am rămas oameni potoliți care ne-am văzut de casă și de servicii dar nu ne-am ținut de așa ceva?

– Adică, de ce să vă țineți? – am întrerupt-o eu puțin cam brutal.

– Păi… să fugărim oamenii, să mai știu eu ce naiba să le facem!

– Adică, atunci când cineva este în pericol să interveniți și să-l apărați? Ăsta nu este un gest creștinesc? Nu este firesc să faci bine oamenilor?

– Păi, nu prea mai știu ce să-ți spun că m-ai luat prea repede însă am avut și noi atâția politici duși la pușcărie și poate mai ții minte cum ne-a fost.

– Eh, alea au fost alte vremuri – am îmbrățișat-o eu strângând-i la piept trupul firav – doar știi și tu cât de mult îmi place neprevăzutul, aventura și chiar bătăliile, că nu degeaba mă tot antrenez zilnic la sala de box.

– Offf… – a oftat mama prelung – căutându-și de zor batista prin buzunarele halatului – Cum ți-o fi și ție soarta, iubitul meu copil că acum ești di-tai bărbatul dar eu tot copilașul meu te simt.

 

După ce i-am sorbit lacrimile de pe obraz și i-am mai domolit surpriza m-am dus în camera mea unde mi-am pregătit câte ceva de îmbrăcat, un prosop, periuță de dinți și un tub cu pastă, aparatul de bărbierit și ceva manuale de la școală adică  cel de limba română, cartea de istorie și după ce m-am gândit un timp, pentru orice eventualitate am introdus-o în rucsac și pe aceea de socialism.

 

Seara când a venit și tatăl meu mai întâi a fost pus în temă de mama iar când a intrat în sufragerie era deja la curent cu evenimentele așa că, s-a așezat calm pe un scaun și mi-a făcut semn casă mă instalez și eu pe cel alăturat:

– Deci, te-ai hotărât să o faci și p-asta?

– Da, tăticule … mai ales că – și am extras din buzunar plicul cu notificarea trimisă de cei de la Comisariat – uite și tu ce am primit, iar după ei ar trebui ca peste trei zile să mă prezint ca să mă încorporeze.

– Mda… – a înclinat din cap tatăl meu resemnându-se – deci, ce-o să le spui?

– Eu, nimic. Când vor veni precis ca să mă caute, mama le va spune că sunt la Școala de Ofițeri de Miliție și cu asta, basta.

– Hm… deci e simplu, nu? Păi nu?

– Da… se pare că ai dreptate dar… cât durează școala asta?

– Trei ani… pe care îi echivalează cu trei ani de Facultate de Drept pentru că vin să ne predea chiar profesorii de acolo iar multe examene le vom susține chiar la Drept cu titularii de catedre.

– Hm… a oftat iar tatăl meu – și spui că durează trei ani?

– Da! Așa-i programa pe care am și citit-o.

– Atunci, înțeleg că te-ai gândit bine? Ești sigur că vei rezista acolo încartiruit ca orice militar timp de trei ani?

– Păi, ce să fac? Tu cum ai rezistat la școala de marină aproape cinci ani?

Cu răspunsul ăsta la care în mod sigur nu se aștepta a amuțit continuând ca să mă cerceteze muncit de tot felul de gânduri și având ochii umezi datorită lacrimilor care dădeau să i se scurgă pe obraz. In cele din urmă, și-a lăsat palma grea pe colțul mesei și s-a ridicat de pe scaun îmbrățișându-mă strâns la piept și vorbindu-mi cu glasul ușor tremurat:

– Pescărușul meu scump. Ai crescut și ești un adevărat bărbat așa că nu-ți putem sta în cale și nici nu este normal ca s-o facem iar tu ești singurul îndreptățit ca să-și alegi viitorul așa că, să te ajute Bunul Dumnezeu și să te ocrotească.

 

Seara, după ce a mâncat, l-am auzit vorbind la telefon cu unchii mei care fuseseră și ei militari iar astfel, informându-i despre hotărârea pe care am luat-o. Singurul care a ținut ca să discute cu mine a fost nenea Aurică, fost colonel de cavalerie (care până când a murit a fost socotit ca fiind „ultimul exponent al cavaleriei române”). Așa că, i-am auzit vocea realmente bărbătească după care mă topeam de admirație:

– Ce-am auzit, măi nepoate? Mi-a spus mai adineauri taică-tu că vrei să te faci milițian. Chiar așa este?

– Da, nene Aurică. Așa este. Mâine mă și duc la școală.

– Păi, de ce ți-i ales tocmai arma asta? Îți place armata?

– Hm… nu neapărat dar …

– Măi băiete, taică-tu a fost marinar, Gicu a fost genist, Tase a fost artilerist, tac-tu mare a fost vânător de munte, eu am fost cavalerist… iar tu, chiar vrei să te faci milițian?!

– Da, nene Aurică.

– De ce, mă?!

– Păi, știi foarte bine că-mi place aventura, mă fascinează lupta cu necunoscutul și altfel spus, chiar simt atracție pentru apărarea oamenilor…

– Bine, mă… – m-a întrerupt el -, dacă mai poți să te răzgândești caută-mă să-ți găsesc o armă mai potrivită unui membru al familiei Șelaru – după care mi-a trântit telefonul în nas.

 

A doua zi la ora opt eram prezent la sediul Miliției Ilfov iar împreună cu alți băieți cam de vârsta mea ne-am cocoțat într-un camion militar și am pornit spre sediul școlii, undeva pe Șoseaua Olteniței. Ajunși la destinație, s-a refăcut apelul după care, împreună cu alți tineri sosiți cam din toată țara, am fost conduși în niște dormitoare imense cu paturi metalice suprapuse unde, după aceeași listă de prezență am fost repartizați pe paturi anunțându-ne apoi programul zilei.

 

George ROCA: Interesant! Prin câte ați trecut…  Cum a fost la școala de ofițerii de miliție?

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Și astfel am devenit deodată elevul Șelaru din Compania a opta, plutonul trei, grupa a treia, în care, fiind cel mai înalt din grupă ocupam primul loc din spatele comandantului de grupă.

 

Cei trei ani de școală de ofițeri au trecut mai iute decât o tornadă în sensul că, dacă ar trebui să refac toate evenimentele și întâmplările pe care le-am trăit în această perioadă mi-ar fi imposibil ca să le reconstruiesc. Cert este că, după ce am reușit ca să organizez o echipă de box a școlii aducând și câteva mănuși de sac și de competiție de la sala Metalul precum și de la echipa Știința București unde era antrenor chiar unchiul meu Jim Călinescu și am tras tare cu antrenorul de Sambo datorită căruia am și primit calificarea de antrenor, simțind nevoie organică de a mă implica efectiv și în viața artistică a școlii. Încet, încet mi s-au recunoscut atât calitatea de povestitor cât mai ales, aceea de autor al textelor recitate la spectacole de membri echipei artistice iar de referință a fost spectacolul organizat la festivitatea care a avut loc în ziua depunerii jurământului. Pentru acel prilej, care era de referință, și la care, în afara conducerii școlii, a invitaților anilor unu și doi dar mai ales a proaspeților locotenenți – printre care mă aflam și eu – și bineînțeles, mulți ofițeri superiori din conducerea MAI, iar astfel, fiind emoționat la culme aproape că tremuram din toate încheieturile ca să nu se petreacă cine mai știe ce prostie care să-mi dea spectacolul peste cap deoarece, tot ce urma să se spună ori să se recite pe scenă inclusiv deschiderea spectacolului – căci era făcut asemenea oricărui spectacol -, inclusiv a prezentării lui, toate textele au fost scrise de mine.

 

George ROCA: Impresionant, distinse domn! Multilateral… dezvoltat. Deci ați ajuns nu numai proaspăt ofițer de miliție, ci și dramaturg și regizor de teatru!

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Impresionante au fost costumele folosite în sceneta de început intitulată „Istoria apelului” prin care, ofeream publicului o imagine închipuită de mine a evoluției apelului militar începând din antichitate și până în perioada modernă, bine înțeles, totul bine completat cu imagini, întâmplări, obiceiuri și apucături de notorietate și deci, recunoscute fiind, au devenit deliciul întregii asistențe mai ales că, avusesem grijă ca să ironizez pe majoritatea comandanților prezenți în sală începând chiar cu comandantul școlii.

 

Pentru respectivul spectacol m-am dus la Operetă unde, răposatul mare maestru Ion Dacian, care, în calitatea domniei sale de director, a cedat insistențelor mele și mi-a aprobat ca să împrumut majoritatea costumelor din opereta „Lysistrata” în care era distribuit în rolul principal și marele Ludovic Spiss – devenit ulterior unul dintre partenerii mei preferați de vânătoare -, obligându-mă ferm ca să nu le deteriorez și să le restitui în după amiaza zilei respective cel mai târziu în jurul orelor 16:00 deoarece la ora 17:00 începea primul spectacol al după amiezii care era tocmai Lysistrata. Și bine înțeles că mi-am respectat promisiunea.

 

Spectacolul nostru a avut un succes răsunător și mai ales datorită imensei surprize a invitaților din conducerea MAI care, în unanimitate au catalogat spectacolul ca fiind un unicat și o adevărată premieră pentru spectacolele care vor fi organizate viitoarelor generații de ofițeri absolvenți ai Școlii de Ofițeri de Miliție. După terminarea într-un adevărat triumf a festivității, felicitându-mă astfel pentru reușita spectacolului mi s-a oferit onoarea da a mi se înmâna prima repartiție, prilej cu care mi s-a atras atenția că Biroul Judiciar de la Secția 2 Miliție aflat pe Calea Griviței era conform dorințelor exprimate de mine adică: Gara de Nord, Calea Griviței cu zona din fața Gării și Pădurea Băneasa și care ofereau ofițerilor de la judiciar mai mult decât suficiente evenimente ca să le treacă și pofta de mâncare dar mai ales aceea de odihnă. Și așa a fost din plin. Când am ajuns acolo am fost cooptat imediat în anchetarea primului furt prin spargere iar după amiaza când urma să plec și eu acasă, am fost trimis la o crimă din strada Buzești.

 

George ROCA: Deci ați intrat în pâine! Ați ajuns pe baaricadele celor care stârpeau răul, infracțiunile și crima…

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Da! Spre imensa mea bucurie, această viață nu era exagerat de trepidantă față de cât îi doream eu. însă în anii care au urmat și în care am avut suficient de multe momente grele îmi venea uneori să-mi iau și câmpii. Cu timpul, datorită rezultatelor mele, am fost promovat la Direcția Judiciară din cadrul IGM unde, împreună cu un coleg maior am și fost numiți prin Ordinul Ministrului ca fiind primii ofițeri responsabili de rezolvarea tuturor problemelor legate de stupefiante… Când am părăsit biroul ministrului, pe culoar, ne-am uitat unul la altul pentru a ne verifica dacă avem mutre de ofițeri specializați în combaterea infracțiunilor din domeniul stupefiantelor și ne-am umflat râsul pe amândoi… deoarece nici unul dintre noi nu văzuserăm vreodată cum arată un stupefiant!

 

Lăsând gluma la o parte, ne-am pus pe treabă și destul de curând am început ca să înregistrăm rezultatele scontate altfel spus, umplusem deja două sau trei fișete cu tot felul de droguri precum și o cutie mare a unui aparat de radio „Darclée” pe care o umplusem de asemeni cu bancnote de valută false… fără să mai amintesc de primul flagrant din România organizat prin provincie cu un tip care a cumpărat de la un marinar străin o turtă de hașiș, iar apoi, superba acțiune a flagrantului prin care am descoperit mai bine de două sute de pistoale ascunse într-o mașină și astfel depistate la Vama Borș precum și alte asemenea năzdrăvănii. La scurt timp, când s-a dorit preluarea activităților de combatere a traficului cu stupefiante de către „serviciul autorizat” am protestat atât de vehement împotriva plecării mele de la judiciar încât, ministrul a renunțat să mă mai transfere la „autorizați”, însă m-a mutat la Serviciul Judiciar al Capitalei unde am lucrat în subordinea minunatului om care a fost colonelul Adrian Horăscu, un mare caracter și un judiciarist deosebit. La un moment dat, în timpul serviciului, așa cum am relatat anterior, am fost împușcat în abdomen, iar în drum spre spital „am decedat”, intrând în moarte clinică, însă am fost readus la viață de eminentul chirurg, domnul general Alexiu, iar glonțul mi-a fost extras după vreo 9 luni deoarece inițial nu a fost găsit iar apoi nu s-a mai dorit să-mi se facă o nouă anestezie generală apreciată ca fiind prea curând de la aceea inițială.

 

George ROCA: Of, of! Să vorbim de lucruri mai optimiste. Stiu ca erați prietenul celor de la Teatrul de revista „Constantin Tănase”. Depănați va rog câteva amintiri…

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Amintiri minunate! Am scris și o carte despre perioada mea la teatrul de revistă… Se numește „Cine-a pus Savoiu-n drum”. Ți-am trimis-o și ție în urmă cu câțiva ani… Mergem mai departe! Întâmplarea a făcut să fiu implicat în câteva anchete succesive ale căror victime au fost actori ai Teatrului de Revistă București astfel că, devenisem o figură destul cunoscută, și mai ales apreciată în lumea actorilor, motiv pentru care mă porecliseră „detectivul teatrului”, iar pentru orice se întâmpla acolo eram prompt sesizat. Cert este că și eu mă simțeam foarte bine în lumea lor și astfel, interveneam de îndată ca să-i ajut, pentru rezolvarea oricăror probleme. Astfel, într-una dintre zile m-a căutat  regretata interpretă de muzică ușoară Doina Badea, însoțită de actorul Nae Dinică. Doina mi-a povestit că, în ziua precedentă, fiind foarte grăbită, și-a aranjat ținuta la toaleta Hotelului Ambasador, după care  s-a dus la o înregistrare… De-abia peste câteva ore a constatat că nu mai are brățara de la mână pe care nu mai știa unde a pierdut-o, o brățară extrem de valoroasă.

 

A doua zi de dimineață l-am sunat pe Nae și l-am chemat la mine la birou unde i-am înmânat brățara Doiniței, iar el a plecat de la mine uluit de surprindere. Întâmplarea a făcut ca asemenea intervenții din partea mea să se repete de mai multe ori astfel că imaginea mea de detectiv al actorilor era consacrată ca atare!!!

 

Devenind prieteni destul de apropiați cu cei de la teatru, de multe ori i-am invitat pe mulți dintre ei la diferite petreceri pe care le organizam pe la cabane de vânătoare ori în alte locuri cât mai rustice, iar odată ajunși acolo ne petreceam serile ori chiar nopțile sporovăind iar de cele mai multe ori îmi cereau insistent să le mai povestesc din aventurile mele ori despre cazuri mai deosebite din munca mea. Bineînțeles că nu numai că nu-i refuzam dar chiar îmi făcea o foarte mare plăcere când îi vedeam că sunt   captivați de ceea ce trăisem eu efectiv…

 

George ROCA: Știu de mult timp că povestiți frumos… Drept dovadă lugimea acestui interviu captivant, fie el și neconvențional. Cum ați ajuns să treceți de la narațiune verbală la scris? Care este povestea afacerii cu scenariile de film!?

 

Ștefan C. Țiți ȘELARU: Ani la rând am fost cel mai prolific scenarist al fostei Case de Filme nr. 1 condusă de Ion Bucheru unde eram autorul celor mai multe scenarii din portofoliu și cu asta basta! Toate erau aprobate cu laude și lauri de consiliul artistic al casei, cu cartoane de pișcoturi servite cu valuri de șampanie rece însă până la urmă erau respinse de Secția de Cultură a fostului Comitet Central. Degeaba m-au tot implorat prietenii mei adică, răposatul mare regizor Mircea Veroiu, precum și Dan Pița, ori Silvia Kerim și Marian Popescu să scriu măcar un singur scenariu tematic pentru că numai astfel aș fi spart gheața din jurul meu, iar în continuare ar fi intrat mult mai lesne și următoarele creații. Totuși n-am făcut-o deoarece eu eram decis să scriu numai și numai în domeniul pe care îl cunoșteam, iar ca să scriu despre niște prim secretari care nu prea mureau de grija oamenilor, ori despre tractoriștii fericiți care munceau fiind îmbrăcați numai cu cămăși albe apretate, sau câte și mai câte alte năzbâtii, n-am acceptat în ruptul capului!

 

Și așa au trecut anii până când în sfârșit, printr-un nesperat miracol, datorită susținerii lui Mircea Veroiu și a lui Sergiu Nicolaescu mi-a fost aprobat scenariul intitulat „Ultimul traseu al diamantelor” pe care Mircea îl visa și noaptea, iar Nicolaescu era entuziasmat de acțiunea lui. Ca urmare, cu mare fast și bucurie mi-am încasat banii, mi-a fost aprobată pelicula Fuji-color și s-a stabilit distribuția. Director al filmului care urma să fie regizat de Mircea Veroiu a fost numit Sideriu Aurian, în timp ce producător delegat era Silvia Kerim. Astfel că, după ce s-au ciocnit cupele cu șampanie… dar mai înainte cu câteva momente de primul „tur de manivelă” a căzut și bomba venită de la Comitetul  Central… de unde ni s-a transmis că filmul este suspendat.

 

După câteva zile am fost anunțat că ar exista o reclamație depusă de Vintilă Corbul potrivit căreia eu m-aș fi inspirat dintr-un scenariu de-al lui… ce fusese depus cu mai bine de 15-20 ani înainte, iar eu, în timp ce mă cruceam, am fost chemat la ministrul culturii Traian Ștefănescu care, vizibil jenat, mi-a explicat atât cât a putut că ar fi intervenit interese superioare dar că banii încasați puteam să-i păstrez! În următoarele zile însă am aflat realitatea și anume că, însușii Sergiu Nicolaescu, cel care mă felicitase călduros pentru scenariu, a intervenit pe ascuns la Elena Ceaușescu unde era foarte bine primit, și a rugat-o ca să-i aprobe plecarea lui Vintilă Corbul împreună cu documentaristul Eugen Burada la Paris! Că vezi Doamne, să se „documenteze” pentru o carte… dar în realitate, tipul urmărea numai suspendarea scenariului meu, pentru care se și stabilise o seară de gală la cinematograful Scala, iar astfel i-ar fi zaharisit bomboanele de pe colivă… deoarece n-ar mai fi avut loc festivitatea pentru filmul său „Capcana mercenarilor”. Și astfel, a urmat șirul multor alte golăneli asemănătoare… culminate însă cu premiul întâi pe care l-am câștigat la un concurs de scenarii polițiste pentru televiziune, concurs  care a fost organizat de Paul Everac.

 

O să vă relatez o poveste mai recentă despre „afacerea” cu scenariile! Într-una din zile, prietenii mei, regretatul Nae Lăzărescu și Tati Caban m-au sunat alarmați pentru a mă informa că Telviziunea Română, care era condusă atunci de domnul director general Paul Everac, organizează un concurs de scenarii pentru un film polițist de actualitate așa că, m-am interesat de urgență despre ce era vorba și m-am apucat de scris semnând materialul doar cu „ȚIȚI”. Surpriza a fost pe măsură când după două sau trei săptămâni mi s-a comunicat că scenariul meu a ieșit câștigător și astfel eram invitat ca să mă prezint la doamna director Viki Marinescu de la direcția Teatru-Film pentru detalii. Cu acel prilej, doamna director mi-a comunicat faptul că Adrian Sârbu de la Pro-TV ar fi foarte interesat să toarne un serial polițist și astfel, deoarece i-a plăcut foarte mult scenariul meu, mă roagă să mai scriu încă șase episoade urmând ca scenariul premiat să reprezinte episodul pilot. Ca urmare m-am apucat imediat de muncă și în timp record am executat comanda comunicându-i totodată doamnei director Viki Marinescu faptul că, îl doresc pe Mircea Veroiu ca regizor al serialului, solicitare cu care a fost de acord. Fericit la culme l-am tot căutat pe Adrian Sârbu dar fără nici o șansă să dau de el. I-am lăsat la secretariatul postului Pro TV o mulțime de mesaje, dar din păcate nu a dat curs vreunuia dintre ele astfel că, într-una din zile pe când mă plictisisem să-l mai caut, iar la telefon mi-a răspuns din nou secretara lui al cărui ton mi-a sunat a om plictisit de insistențele mele, am rugat-o, ca de fiecare dată, să-i transmită… o serie completă de înjurături oribile care m-au răcorit complet. Când în urmă cu câțiva ani m-a căutat Dan Pița, acesta m-a întrebat mai întâi dacă mai am acele scenarii deoarece ar fi beneficiat de promisiunea fermă a lui Adrian Sârbu că îl va finanța pentru un serial polițist! Simple baliverne! Încă de pe vremea când lucram la judiciar eram poreclit „Țiți Gură Pocită” așa că l-am ponderat sfătuindu-l să nu aibă încredere în Adrian Sârbu, iar până la urmă, constatând că aveam dreptate, imediat după arestarea lui Adrian Sârbu pentru fraudele fiscale săvârșite, Pița a insistat  să le rescriu și astfel să devină cărți pentru a nu se pierde! Așa că, m-am apucat de scris și în acest context s-au născut volumul „Braconierul” și celelalte șase care i-au urmat.

 

In fapt, doar câteva persoane și-au dat seama că este vorba de altceva decât romane polițiste cum sunt ele prezentate și aceasta deoarece, din lectura lor reiese că acțiunea primează iar eu, în realitate, am urmărit în principal firul evenimentelor așa cum sunt de fapt scrise scenariile de film. Și era normal ca să fie așa deoarece, ani de zile eu am scris numai scenarii de film… deci asta făcusem și acum.

 

George ROCA: Vă mulțumesc pentru acest interviu minunat. O plăcere să aflu atâtea lucruri interesante despre dumneavoastră!

 

(Sfârșit)

——————-

A consemnat,

George Roca

București – Sydney

30 martie 2019


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.