Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Carmen MITRACHE: Poesis

Carmen MITRACHE: Poesis

„Curgerea zgomotoasă a râului, îmi aduce linişte. O linişte înfiptă în sentimente adânci. O linişte ce mă rupe în bucăţi de amintiri unice.

Privesc cu sufletul râul. Îl ating cu inima. Îl mângâi cu ochii, dansez pe ritmul freamătului  lui.

Mă învolburez cu el, ca el, apoi curg lin, iubesc, urăsc, mă înalţ şi cad, lovesc şi mângâi…

Un tumult de antiteze, asta sunt.

Dar, mai presus de toate, sunt un izvor de iubire… „

 

Carmen Mitrache (Mihăilă Filofteia)

 

***

Ape şi stânci

 

Azi plouă-n mine. Timpul mă alungă.

Azi nu mai văd. Azi nu mai simt. Azi tac.

Mă-nchid în cercuri care mă obligă

În stânca rece, tristă, să mă-mbrac.

 

Şi stau acolo, împietrită-n timp

Cu zâmbetul zbătându-se să iasă

Şi cu picioarele înfipte-adânc

În lumi ce nu mai vor să mă primească

 

Şi trag de mine cele două stări

La poluri diferite de cuvinte

Eram doar foc, acum, sunt doar pământ,

Doar şoapta râului vrea să mă alinte.

 

Un râu ce-ncearcă să strecoare-n mine

Timpuri străvechi, cu patimi prea adânci.

Un drum săpat cu sete.  E o taină.

Ştiută doar de ape şi de stânci.

 

Voi nemuri în peştera creată

De chinul apei care a străpuns

În ani şi ani o inimă în piatră.

Dar şoapta râului, nu mi-e deajuns.

 

Şi am ales să tac. Deşi vorbeşte

Primejdia de a mă prăbuşi.

Căci râul este rece şi loveşte

Mai repede decât pot eu trăi.

 

Îngusta lume dintre apă-stâncă

Mă strânge-n orizonturi fără zbor.

 

Azi nu mai simt. E noaptea prea adâncă

Şi norii cad pe mine. Dar nu mor.

 

Nu mă mai zbat. Îmi accept neputinţa

Încerc să m-adaptez în noul corp

Eu am plecat. Astăzi îmi ştiu sentinţa.

Dar încă sper, iubind, să mă întorc.

 

Strigăt

 

Tăcerea aşternută, îmi sparge timpanul.

Dansul tăcerii-i violent şi crud.

Nu-mi găsesc locul, tot din juru-mi ţipă,

Doar pasul tău, indiferent, e surd.

 

Cândva, noi desenam cu gândul fluturi

Viu coloraţi, zburând mereu, mai sus.

Acum s-a colorat în noi războiul

Cu arme grele, de purtat, de dus.

 

Nu pot să strig, căci vuietul tăcerii

Acoperă în inimi focul. Arde stins.

Mă rătăcesc în vânt şi simt cum timpul

În liniştea aşternută, s-a extins

 

Fără muzica inimii tale nu exist.

Fără iubirea ta plutesc în haos.

Mergeam pe acelaşi ritm. Cum  ne-am pierdut?

Şi unde eşti? Mi-e dor. Te cer. Te caut.

 

Cum pot să mai respir când nu e aer?

Cum pot să merg când nici pământ nu e?

Sunt agăţat de amintiri la mijloc

Şi nu înțeleg de ce aşa?… De ce?

 

 

Şi dau cu pumnii în pereţi. Mi-e rece.

Mă zvârcolesc în cuşcă, violent,

Îmi sar bucăţi de vise ascuţite

Ce tot pătrund în mine, adânc şi lent.

 

Cu pumnii strânşi, îngenunchiat de clipă

Adun firimituri, încrâncenat.

Încerc să le lipesc şi sper, cu ură

C-o să revii. Că nu s-a terminat.

 

Dar pasul tău te poartă… Oare unde?

Nu mă mai vezi, nu mă mai vrei în gând

Noi am atins un vârf ce nu mă lasă

Să mă cobor. Şi tremur aşteptând.

 

Căci te voi aştepta de acum o viaţă

Nu vreau altă iubire. Tu eşti tot.

Tu mi-ai dat sens. Şi doar în sensul ăsta

Vreau să exist. Eu… fără noi… nu pot…

 

Puzzle

 

Vin şi pleacă. Dar  rămân amintirile.

N-am încă destul cer să mă înalţ

Nici aripi prea puternice să zbor

Doar… piese risipite pe asfalt.

 

Un puzzle fără rezolvare sunt

Căci s-au distrus în timp colţuri din mine

Nu se mai potrivesc şi se desprind

Nu pot forma tabloul. Nu mi-e bine.

 

Mă chinui, trist, să pun piese la loc

Şi reconfigurez imagini. Sper să iasă.

Sub greu covor de gânduri mă întorc

Chircită-n vise,  care nu mă lasă.

 

Încerc să fac un zâmbet, dar nu stă

Şi pun lipici pe colţuri, să dea bine.

Arunc cu sete piesele pe jos

şi le alipesc forţat. Aşa îmi vine.

 

Căci nu mai am răbdare să găsesc

Azi locul potrivit al vreunei piese

Şi nici putere să mă regăsesc.

Deci mă lipesc oricum şi văd ce iese.

 

Cascada

 

Precum cascada ascunsă, în prăvălire iute,

În mângâieri de pietre, nasc  încă  stropi de vis.

Refugiu pentru suflet, în vremuri de restrişte,

Acum sunt doar pădurea în care m-am închis.

 

Sunt satul fără suflet ascuns în amintire.

Iar apa mea tot cade, izbind fără sfârşit

Adună tot în cale, loveşte, dă cu ură.

Mânia omenirii, o fierbe înăbuşit.

 

Nu-i nici urmă de viaţă în golul abisal,

Doar val curgând cu sete în ţipăt de durere.

Doar deznădejdea cruntă, tot adunată-n val,

Este izvor de gânduri, de sete, de plăcere.

 

Se aruncă-n hău iubirea, cu apele curgând.

Şi nu-i şansă, cu viaţă, să scape, la lovire

Plângându-şi verde mugur ce se năştea pe ram,

Se sinucide-n clocot, se năruie-n simţire.

 

Urcat pe stâncă, falnic, de sus, respiri cu zâmbet

Priveşti spre fundul văii, spre apa dur căzând,

Stăpân pe ameţitorul abis ce-l ai sub tine,

Te-ncântă azi tabloul iubirii-n hău murind.

 

Dar nu uita un lucru. Iubirea… Doar ea moare

Cascada însa curge, va exista mereu

Va străluci cu viaţă în razele de soare

Şi va fi nesecată. Aşa cum sunt şi eu.

——————————

Carmen MITRACHE

13 aprilie 2019


Etichete: