Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Profesor Universitar Constantin C. Popovici

Profesor Universitar Constantin C. Popovici

 Profesor Universitar Constantin C. Popovici
întemeietor de şcoală, om de cultură şi mare patriot

(Amintiri ale regretatului Prof. Univ. Dr. Aurel Brăgaru recuperate de fostul său student, Prof. Univ. Dr. Gheorghe Sindilă – prezentate, în premieră, la comemorarea a 120 ani de la nașterea marelui cărturar, om de cultură și patriot Constantin C. Popovici)

1. Lecƫia de patriotism. Începutul formării ca intelectual tehnic al profesorului Constantin C. Popovici a coincis cu formarea statului naƫional unitar român, România Mare. Actul istoric al Unirii celei Mari, de la 1 Decembrie 1918, a fost consecinƫa firească a năzuinƫei neîntrerupte a românilor din toate provinciile româneşti şi a imenselor jertfe pe care le-au făcut de-a lungul îndelungatei lor istorii pe aceste meleaguri uimitor de frumoase, suficient de bogate şi permanent râvnite de toƫi vecinii ce i-au fost hărăziƫi de Dumnezeu. Cred că este important de subliniat faptul că tânărul Constantin C. Popovici, în vârstă de 22 ani, intra în anul 1921 pe porțile unei facultăți de mare prestigiu din Râmânia acelor ani, Facultatea de Electromecanică din Timișoara, chiar în prinul an de la înființarea sa. Structura electromecanică a utilajelor tehnologice la început de secol XX era structura standard la nivel european și mondial. Ca urmare, din punct de vedere al programelor de studiu, Facultatea de Electromecanică din Timișoara se afla la cel mai înalt nivel al timpului. Dacă la această constatare, se mai adaugă un corp profesoral de excepƫie (să amintim numai de reputatul matematician Traian Lalescu) şi, nu în ultimul rând, un student ambiƫios, exigent, ordonat şi dotat excelent intelectual, vom avea măsura nivelului de calificare profesională în ingineria electromecanică a absolventului Constantin C. Popovici, în anul 1925.La această temeinică pregătire profesională, dar cu o anume tentă de aprofundare a domeniului metalurgic, au contribuit efectuarea practicilor studenƫeşti şi vizitele de documentare la Reşiƫa, Hunedoara, Călan, Arad sau Cugir, adevărate citadele ale construcƫiilor de maşini din România acelor vremuri, centre influenƫate, în mare măsură, de progresul industrial al Europei occidentale.Instruindu-se şi tărind din plin cinci ani frumoşi din tinereƫe, la Timişoara, unde amestecul de minorităƫi naƫionale era o realitate, alături de majoritarii români convieƫuind, ca şi astăzi, minoritari germani, sârbi, croaƫi, maghiari, evrei, polonezi, cehi etc. Provenind dintr-o familie în care iubirea aproapelui şi frica de Dumnezeu stăteau la baza educaƫiei în primii „cei şapte ani de acasă” (provenea din comuna Mânjina, judeƫul Galaƫi, tatăl său fiind un preot sărac într-o parohie şi mai săracă), tănărul inginer Constantin C. Popovici, cu firea lui comunicativă, nu cunoştea xenofobismul (proliferat de unii la acea vreme), fiind animat de sentimente de toleranƫă etnică şi religioasă, dar şi de dreptate şi respect necondiƫionat pentru adevărul istoric, acela al continuităƫii de milenii pe aceste meleaguri ale moşilor şi strămoşilor naƫiei române.

Atât de mult l-a marcat, pentru toată viaƫa, perioada de studenƫie petrecută la Timişoara, încât, ori de câte ori avea ocazia, se referea la ea. Îmi aduc aminte cum povestea, cu vocea lui caldă şi bine cântărită, despre numeroasele călătorii din munƫii Banatului, munƫii Apuseni sau munƫii Făgăraşului, căutând cu predilecƫie cătunele pierdute pe coaste de munte, călcate doar de pasul omenesc şi copita oii, spunea regretatul profesor, unde poluarea naturii şi a istoriei este incomparabil mai mică decât în aşezările mari aflate sub incidenƫa industrializării. Cu acest profil profesional şi moral, proaspătul absolvent de excepƫie al Facultăƫii de Electomecanică din Timişoara, ajunge în anul 1927, cu o bursă de specializare, în Anglia la Universitatea din Sheffield. Prima surpriză pe pământ englezesc a constat în aceea că Facultatea de Metalurgie din cadrul Universităƫii din Sheffield, nerecunoscând diploma de inginer din România, nu a fost de acord cu statutul de specializare, ci cu cel de studii universitare. Si, astfel, inginerul electromecanic Constantin Popovici, devine, pentru a doua oară, student, între anii 1927 – 1930, în Anglia, la univeristatea menƫionată. Se înƫelege, din cele relatate despre perioada Timişoara, că proaspătul student – inginer, depăşea cu mult, prin vârstă dar şi prin nivelul cunoştiinƫelor profesionale şi de cultură generală, vârsta şi pregătirea noilor colegi de studenƫie. A doua, şi poate mai dureroasă surpriză, a constat în aceea că s-a dovedit, din numeroase situaƫii trăite în Anglia acelor vremuri, că la nivelul opiniei publice, şi chiar în mediul universitar, nu se prea cunoştea mai nimic despre România. În acest context, fiind student cu un statut mai special, a fost solicitat să ƫină o prelegere, în faƫa studenƫilor şi a corpului profesoral, despre industria fierului din România. Desigur că tema nu îl depăşea pe excepƫionalul inginer electromecanic format în citadela industriei româneşti din acea vreme. Dar constatarea făcută, că o mare parte din auditoriu, nici nu ştia unde se află România, studentul-inginer Constantin Popovici a transformat prelegerea amintită într-o veritabilă lecƫie de istorie naƫională a românilor. Ajutându-se de o hartă mare a Europei, tânărul patriot român, Constantin Popovici, un cunoscător şi iubitor pătimaş al istoriei românilor, scrisă de marele nostru istoric Xenopol, a marcat cu o cretă albă pe harta Europei limitele statului geto – dacic al lui Burebista de pe la anii 50 î.d.Hr., care depăşea cu mult limitele României Mari din 1918 şi cu atât mai mult ale României de azi. Au defilat apoi prin mintea auditoriului englez, însufleƫită imaginativ de mintea şi sufletul tânărului mare român Constantin Popovici, ctitorii de naƫie română, viteazul rege Decebal şi ilustrul împărat roman Traian, apoi cei 1000 de ani de năvăliri barbare. Cronologic au fost amintiƫi migratori barbari din prima perioadă a năvălirilor (270 – 660); goƫii lui Atanaric, de origine germanică, migratori de pe tărmurile Mării Baltice către ƫarmurile Mării Negre, cu al lor fabulos tezaur de la Pietroasa Buzăului; hunii lui Atilla, cu goana lor după aur, hoarde migratoare de rasă mongolică de prin stepele ruseşti, de o cruzime neînchipuită; gepizii lui Ardaric, coborâtori de la izvoarele Vistului şi rătăcitori vremelnici prin câmpia Tisei; avarii conduşi de vestitul Baian, hoarde de gintă hunică originari din măruntaiele Asiei, stabiliƫi vremelnic în câmpia Panonică, până la nimicirea puterii lor de Carol cel Mare, regele francilor; slavii, originari o parte din pădurile şi mlaştinile de pe Vistula şi Nistru şi altă parte din îndoitura Mării Negre, între Nistru şi Nipru, cei care au avut o înrâurire pâna la slavonizare a naƫiilor ce ne înconjurau, dar care nu au alterat fondul de bază al latinităƫii noastre; bulgarii, popor de rasă finică, înrudiƫi cu hunii şi avarii, migratori din regiunule de lângă Volga, cu vestitul rege Crum, cuceritorul Sofiei şi cu marea lor înrâurire asupra noastră, prin creştinismul de tip slavon. Este deosebit de important de sesizat, a precizat tânărul inginer – student Constantin Popovici, auditoriului englez (referindu-se la atenƫionarea făcută de Xenopol) că, în lungul răstimp de 1400 de ani (500 î.d.Hr. – 900 d.Hr., care marchează sfârşitul primei perioade a năvălirilor barbare) s-a derulat un şir de fapte însemnate care au contribuit la închegarea naƫionalităƫii române. Astfel, această nouă individualitate istorică a apărut în trei etape. În prima etapă, resturile agatârşilor şi sciƫilor aşezaƫi, popoare mai vechi din trunchiul tracic, care au locuit pe pământul vechii Dacii înainte de cucerirea romană, au fost asimilate de geƫi şi de daci, populaƫie mai tânără din acelaşi trunchi tracic. În a doua etapă, pe aceast viguros trunchi geto – dacic, s-a altoit puternicul şi absorbantul vlăstar al rasei latine, cu înrâurirea benefică şi hotărâtoare de limbă, de cultură, de deschiderea către lume, de civilizaƫie în general. În a treia etapă, peste această fericită şi reuşită îmbinare de rase tracică şi latină, populaƫia daco – romană rezultată, suferă în prima perioadă a năvălirilor barbare, anumite influenƫe nesemnificative, cu excepƫia celei slavone, dar nici ea, nu a reuşit să schimbe puternicul caracter latin, încheindu-de acest proces cu formarea unei populaƫii de gintă latină care este poporul român. Tânărul conferenƫiar român, inginerul Constantin Popovici a subliniat că pentru problema continuităƫii românilor pe aceste meleaguri, este foarte importantă realitatea istorică a faptului că în a doua perioadă a navălirilor barbare, începând cu ungurii (anul 900) şi sfârşind cu tătarii (anul 1290), năvălitorii au întâlnit rezistenƫa unei populaƫii româneşti bine organizată în cnezate şi voievodate, chiar dacă unele dintre aceste formaƫiuni statale erau la acea vreme vasale împărăƫiei bulgare. A urmat apoi o trecere în revistă a popoarelor migratoare care s-au abătut asupra teritoriilor locuite de români, în cronologia anilor, din a doua perioadă a navălirilor, scoƫând în evidenƫă, cât timpul i-a îngăduit, particularităƫile năvălirilor şi înrâurirea avută asupra populaƫiei româneşti. Au fost amintiƫi mai întâi ungurii, popor de rasă mongolă, care întreceau în cruzime pe strămoşii lor huni. Aflaƫi pe la anii 830 înspre Nipru şi Carpaƫii moldoveneşti, sunt împinşi de pecenegi şi trec în Panonia, sub regele Arpad, primul rege din prima lor dinastie, şi apoi în centrul Daciei Traiane, sub regele Ştefan cel Sfânt (1210), care supune ducatul lui Kean şi ƫara Bârsei din acele locuri. Au urmat pecenegii, popor de rasă mongolă, din câmpiile dintre Nistru şi Dunăre, care încep de pe la anul 970 incursiunile asupra imperiului Bizantin, la sud de Dunăre. Între anii 1083 – 1096 fiind alungaƫi de împăratul Isac Angelul, câteva pâlcuri care mai rămâseseră în nordul Dunări, se retrag în Transilvania şi sunt desemnaƫi sub numele de Bessi. A venit apoi rândul cumanilor, care par a fi un trib peceneg, ajuns pe la 1057 la conducerea neamului lor, după repetatele înfrângeri suferite din partea bizantinilor. Aceştia se găseau la acea dată In toata Moldova şi ƫara Muntenească, până chiar dincolo de Olt. Ajutorul dat de cumani francezilor împotriva Bizantului în anul 1239, se dovedeşte a fi fatal nomazilor. Marea lor majoritate fiind angajaƫi în luptele din sudul Dunării, sunt atacaƫi şi bătuƫi crunt de năvălitorii tătari în nordul Dunării. O parte din ei trec Dunărea la fraƫii lor plecaƫi în campania amintită, iar o parte se adăpostesc în Transilvania. Prezentarea a 1000 de ani de migraƫii, s-a încheiat cu năvălirea tătarilor lui Gingis Han, ultimul neam de barbari originari din Mongolia, care încep pe la anul 1206 acƫiunea nu de cucerire, ci de distrugere a lumii înconjurătoare, lovind întâi China şi apoi Asia apuseană. Sub conducerea lui Batu Han, tătarii pătrund prin ştirbitura Uralilor dinspre Marea Caspică, continuând prădarea şi măcelul In Rusia, înecând Polonia în sânge şi dând foc Cracoviei. Ei bat apoi pe germani şi se reped asupra Ungariei şi de aici, în Transilvania. Preazentarea de către Inginerul Constantin C. Popovici a istoriei românilor, a continuat cu descălacarea ƫărilor româneşti din afara triunghiului carpatin, traducând tuturor cuvântul „descălecare”. După precizarea că întemeierea celorlalte două ƫări române, Muntenia şi Moldova, s-a datorat unor nobili români coborâƫi din Transilvania (ƫara Făgăraşului şi respectiv ƫara Maramureşului), s-au perindat prin mintea auditoriului englez bravii domnitori români, munteni şi moldoveni: Mirecea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, apărători ai cerştinătăƫii şi ai civilizaƫiei Europei centrale şi apusene, împotriva pericolului otoman. Plecând de la firul acestei constatări făcute de tânărul inginer Constantin C. Popovici, fiind şi eu un pasionat al istoriei, am găsit în Istoria Românilor, scrisă de Xenopol următorul pasaj: „La această dărăpănare înceată, dar continuă a puterii turceşti, românii au luat poate cea mai strălucită parte, şi în această jertfă, deşi necunoscută, făcută de ei întru apărarea culturii europene, stă rolul ce l-au jucat, alăturea de tovarăşii lor de luptă, în istoria universală a neamurilor civilizate. Apărarea culturii, moştenită în apus de la romani şi de la elini fu înceredinƫată de destin, în răsărit, tot unui popor de viƫă romană”.Sunt convins că atunci, pentru prima dată în viaƫa lor, foarte mulƫi participanƫi la interesanta expunere făcută de tânărul inginer român, au înƫeles însemnătatea marilor bătălii de la Cossova (1389), sau Nicopole (1396) împotriva turcilor, în care s-au implicat din plin şi cu sacrificii imense românii sub Mircea cel Bătrân – izbânda strălucită împotriva sultanului Mohamed al II lea, cuceritorul Constantinopolului, a românilor sub Vlad Ţepeş, (1462) în oştirea căruia au fost chemaƫi să lupte până şi copii de la 12 ani în sus; cei 47 de ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare şi aproape tot atâtea lupte ale românilor cu turcii, printre care cele de la Podul Înalt (1457), sau Războieni (1476), sunt repere ale vitejiei şi sacrificiului de care au dat dovadă oamenii acelor timpuri şi locuri; sau marea încleştare cu turcii, de la Călugăreni, sau Prima Unire, fapte de mare importanƫă şi cutezanƫă ale lui Mihai Viteazul, domnul celor trei peceƫi (Muntenia, Moldova, Transilvania). Prezentarea marilor momente din istoria mult încercatului popor român a continuat cu actul Unirii de la 24 ianuarie 1859 care a condus la formarea Principatelor Unite sub conducerea domnitorului român Alexandru Ioan Cuza; apoi cu războiul de Independenƫă de la 1877, cu actele de vitejie, ne mai întâlnită, la asaltul redutelor turceşti Plevna, Griviƫa sau Smârdan, când oştile româneşti s-au acoperit de glorie în scuturarea definitivă a jugului otoman. Succesiunea marilor evenimente istorice s-a încheiat cu actul Unirii celei Mari de la 1 Decembrie 1918, încununare a imenselor sacrificii ale românilor în primul război mondial când întreaga Europă a aflat că la Mărăşeşti sau Oituz, românii au demonstrat nemƫilor, chiar şi cu patul armei că „pe aici nu se trece”.Nu trebuie uitat, a subliniat vorbitorul, că româniii dând atât de mult tribut de sânge şi de bogăƫii materiale de-a lungul frământatei lor istorii, nu au putut progresa la fel de mult şi în acelaşi ritm cu alte popoare care au beneficiat direct sau indirect de sacrificiul lor, aflaƫi atât pe meleagurile româneşti la răscrucea de drumuri comerciale şi de importante interese strategice dintre estul şi vestul, dintre nordul şi sudul a vaste regiuni ale Pământului. Cât despre realităƫiile industriale ale României şi despre eforturile ei de reconstrucƫie şi modernizare în scurta perioadă istorică de la 1918 şî până în 1928 (anul conferinƫei n.n), a încheiat inginerul Constantin C. Popovici, acum, după ce aƫi aflat câte ceva din zbuciumată ei istorieşi ştiƫi mai exact pe unde se află pe harta Europei şi cine suntem noi românii ca origine de neam, cu îngăduinƫa dumneavoastră într-o altă expunere. Semnificaƫia gestului de transformare a unei conferinƫe despre Industria fierului în România, într-o conferinƫă de istorie a românilor, ne conduce către descoperirea caracteristicii de adevărat patriotism a românului Profesor Inginer Constantin C. Popovici. Profesorul Constantin C. Popovici mi-a mărturisit că după această memorabilă conferinƫă, colegii şi profesorii de la Facultatea de Metalurgie din Sheffield, îl priveau cu alƫi ochi. Până atunci ei au cunoscut ce înseamnă a fi student român sau specialist român. Acum aveau o imagine mai completă, cunoscând ce înseamnă a fi român.
2. Dacă eşti cu adevărat bun, eşti bun oricând. La foarte puƫin timp după actul naƫionalizării industriei (1948) şi cu puƫin timp înaintea declanşării prigoanei împotriva elitei intelectualităƫii româneşti (1950), povestea profesorul Constantin Popovici, într-o seară, fiind acasă în Bucureşti pe strada Alexandrina, soneria a sunat mai lung ca de obicei. Uitându-mă pe fereastră am văzut în faƫă casei o maşină neagră tipică celor folosite de Siguranƫă Statului (Securitate). Eram oarecum la curent cu atmosfera generală şi în cadrul ei cu numeroasele arestări din ultima vreme, la care căzuseră victime persoane cu funcƫii de conducere din aşa-zisul „vechiul regim” şi mai ştiam că nu se dă nici o explicaƫie pentru ce motiv erai „ridicat” şi unde erai dus, de foarte multe ori fără întoarcere. Fost director general al Uzinelor Malaxa în timpul ocupaƫiei germane (deşi nu aveam nimic pe conştiinƫă şi deci a-mi reproşa ceva), aveam pregătită îmbrăcămite mai groasă pentru locuri mai întunecoase şi mai umede. Deschizând uşa de la intrare, au apărut în prag doi bărbaƫi cu alură atletică, îmbrăcaƫi în haine de piele de culoare închisă şi cu pălării caracteristice de „profesionişti”. După formala întrebare dacă sunt eu Inginerul Constantin C. Popovici, fostul director general al Uzinelor Malaxa şi după răspunsul meu afirmativ, mi-au spus scurt să-i urmez. Fiind convins că mi-a sosit şi mie „rândul”, i-am rugat sa-mi permită a-mi lua îmbrăcăminte mai groasă. Răspunsul venind prompt, că nu este nevoie, prin minte, oricât de optimist aş fi fost, mi-a trecut gândul negru că se va merge pe soluƫii rapide şi radicale pentru care îmbrăcămintea nu are nici o importanƫă. Mi-am pus totuşi cravata, mi-am îmbrăcat haina şi luându-mi „la revedere” de la familie, i-am urmat pe cei doi la maşină. Locuind în zona Arcului de Triumf, am ajuns extrem de repede în Piaƫa Victoriei, maşina, spre surprinderea mea, oprind în faƫa clădirii Preşedinƫiei Consiliului de Miniştrii. A doua surpriză a fost aceea că am fost invitat să cobor şi să-i urmez în clădire, la intrare spunându-mi chiar „după dumneavoastră domnule director general”. În sala în care am intrat, nu era foarte multă lume, unele persoane fiindu-mi cunoscute din activitatea tehnică şi economică în calitatea pe care o avusesem pe o perioadă de timp destul de lungă. Atmosfera era totuşi rece. Chiar şi privirile nu se căutau, nici vorbă de salutări sau discuƫii. Toƫi erau într-o stare de aşteptare încordată. Cred că toƫi, ca şi mine nu ştiau pentru ce au fost aduşi acolo. La un moment dat, o uşă laterală a sălii de conferinƫe în care ne aflam, s-a deschis şi, însoƫit de câƫiva colaboratori, a apărut, chiar secretarul general al Partidului Muncitorec Român, Gheorghe Gheorghiu – Dej. După o foarte scurtă prezentare a situaƫiei în care ƫara se afla după război şi a necesităƫii ce se impunea de a se trece rapid la reconstrucƫie şi dezvoltare, cu sprijinul neprecupeƫit şi dezinteresat al Uniunii Sovietice („expresie consacrată”), a trecut la fondul problemei. A arătat că s-a hotărât de comun acord între părƫile interesate (romănă şi sovietică) să se înfiinƫeze societăƫi mixte de colaborare economico – idustrială româno – sovietice, SOVROM – urile. Conducerea superioară de partid şi de stat, a spus vorbitorul, a hotărât ca, din partea română, în conducerea acestor societăƫi mixte, să participe în calitate de consilieri, cei chemaƫi în acea sală de conferinƫe. „Repartizarea Dumneavoastră pe diferite profiluri de activitate, a continuat Gheorghe Gheorghiu – Dej, se va face acum, chiau aici. A dat să plece, dar s-a întors brusc şi a întrebat dacă are cineva ceva de spus. M-am uitat în sală, povestea prof. Constantin Popovici, nimeni nu a scos un cuvânt, nimeni nu a schiƫat vreun gest. Am ridicat două degete ca un elev disciplinat şi dându-mi-se cuvântul, m-am ridicat şi am spus: „Nu aş vrea să fie cumva o confuzie şi să fiu ulterior acuzat că nu am sesizat la timp acest lucru. Eu sunt inginer Constantin Popovici, fostul director general al Uzinelor Malaxa”. Gheorghe Gheorghiu – Dej m-a privit atent şi a spus: „Ştim cine sunteƫi şi nu este vorba de nici o confuzie, sunteƫi un foarte bun specialist şi conducător tehnic, muncitorii au numai cuvinte de laudă la adresa Dumneavoastră şi mai ştim, că atunci când aƫi primit postul de director general, aƫi precizat, să nu vi se ceară, indiferent cine ar fi, să acƫionaƫi împotriva conştiinƫei de om, împotriva concepƫiei de specialist şi împotriva sentimentului patriotic de român. De un asemenea om avem nevoie şi astăzi”.
3. În loc de încheiere. Profesorul Constantin Popovici ne-a învăƫat şi a demonstrat prin forƫa exemplului personal al întregii sale vieƫi, ce este omenia, ce înseamnă pasiunea pentru excelenƫă profesională, imensa responsabilitate socială a oamenilor şcolii şi, nu în ultimul rând, ce înseamnă dragostea de ƫară, cu bucuriile şi durerile ei. Nu putem omagiind-l să-i cinstim mai bine memoria acestui titan al sufletului şi al minƫii româneşti, decât prin strădania noastră de a-i urma exemplul, noi cei care am avut imensul privilegiu dat de Dumnezeu, de a-i fi fost prin preajmă, şi prin noi, cei ce ne vor urma peste vremi şi vremi. Continuitatea nu este o vorbă goală, ea reprezintă acea înnodare tainică a momentelor din trecut şi viitor printr-un prezent, continuu. Cultul înaintaşilor nu se poate manifesta, practic, decât în măsura în care înaintaşii au avut un cult pentru generaƫia viitoare, trăind şi acƫionând în acest sens. El se bazează pe respectul reciproc între generaƫii şi pe înƫelegerea la justa valoare a acestui concept de continuitate, care, în final, se bazează pe conceptul de solidaritate umană şi deci pe cel iubire a aproapelui. Se spune că uitarea este scrisă în legile omeneşti. Fie ca peste ani şi ani, sfidând această lege, să nu fie uitat profesorul inginer Constantin Popovici, care, după cuvintele de adio rostite de profesorul Gheorghe Manea, „ cu modestie a deschis porƫile vieƫii şi tot cu modestie le-a închis”.


Despre NEAGU Corneliu

RPERE PRIVIND VIAȚA ȘI OPERA Corneliu Neagu (n. 20 martie 1944, Fieni-Jud. Dâmbovița): Urmează școala gimnazială în orașul natal, Fieni, în perioada 1951-1958. Apoi, se înscrie la Școala de arte și meserii din Fieni pe care o va absolvi în anul 1961. În perioada 1962-1966 urmează cursurile liceului seral „Aurel Rainu” din Fieni, iar în 1966 devine student al facultății de Tehnologia Construcțiilor de Mașini (TCM) a Institutului Politehnic din București. După absolvire, este angajat la aceeași facultate ca asistent universitar. În 1978 devine Doctor Inginer în TCM. La pensionare, în anul 2012, Universitatea îi conferă titlul academic de Profesor Universitar Emerit. În perioada 1983-1985 a fost detașat, în interes de serviciu, la Universitatea de Științe și Tehnologie din Oran-Algeria. După pensionare își începe activitatea literară, concretizată în patru cărți de poezie publicate și colaborări la reviste literare. Din acrivitatea academică este de reținut faptul că Prof. Univ. Emerit Corneliu Neagu este conducător de doctorat și specialist în domenii de vârf ale științei și tehnicii actuale: Managementul proiectelor de cercetare-dezvoltare-inovare, Optimizarea fluxurilor de materiale din întreprindere, Utilizarea Rețelelor neuronale artificiale la modelarea și simularea sistemelor și proceselor de producție etc. Este cercetător, inventator, expert în evaluarea organizațiilor economice și, desigur, poet de prestigiu. Opera sa științifică este concretizată în numeroase tratate și articole științifice, cu arie de recunoaștere națională și internațională. Majoritatea articolelor sunt publicate în reviste sau volume ale unor manifestări științifice indexate în Baze de Date Internaționale (BDI), cu factor de impact mare și foarte mare, unele atingând nivelul cel mai înalt, ISI galben (Q2), și ISI roșu (Q1) . Recunoașterea internațională a profesorului Corneliu Neagu decurge și din faptul că, pe durata anilor 1983-1985, a fost cadru didactic la Universitatea de Științe și Tehnologie din Oran (USTO)-Algeria, iar mai târziu, în decada 1990-2000, a participat la numeroase proiecte europene în colaborare cu universități din Franța, Spania, Anglia și Irlanda. Prin experiența acumulată în aceste proiecte, a contribuit decisiv la reformarea învățământului tehnic superior din România. Pe această cale, poate fi considerat drept unul dintre cei mai importanți deschizători de drumuri pentru noi specializări în inginerie, atât la nivelul studiilor de licență, cât și a celor de studii aprofundate și masterat. În literatură a debutat după pensionare, în anul 2016, cu volumul de versuri FATA MORGANA, la Editura ePUBLISHERS, dând viață unui vis frumos, pe care l-a purtat în suflet încă din adolescență. La intervale relativ scurte, publică încă trei volume de versuri, respectiv CUNOAȘTEREA DE SINE, TĂCEREA DIN ADÂNCURI, TIMP ȘI DESTIN. Primele două la aceeași editură ePUBLISHERS, în 2017 și 2018, iar ultimul la editura MATRIXROM, în 2018. Totodată publică în reviste de literatură prestigioase, dintre care amintim CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS ȘI AGAPE, LITERATURA DE AZI, ARMONII CULTURALE, PARNAS XXI. Este prezent, de asemenea, în diferite antologii, alături de alți scriitori români din țară și diaspora. Să amintim dintre acestea, mai întâi, pe cele publicate în editura GRINTA din Cluj-Napoca, sub coordonarea poetului si criticului literar Romeo Ioan Roșiianu: eCREATOR 2, PRIMĂVARA CUVÂNTULUI și TOAMNA CUVÂNTULUI. Mai recent, versurile lui Corneliu Neagu au apărut în antologiile TREPTELE SPERANȚEI, coordonată de poeta Sibiana Mirela Antoche și SCRIITORI ROMÂNI UNIȚI ÎN CUGET ȘI SIMȚIRI LA CENTENARUL MARII UNIRI, realizată de Eugenia Enescu-Gavrilescu. În creația lirică a lui Corneliu Neagu descoperim, încă din primul volum de versuri, cuvinte noi, transferate din domeniul științific în cel literar, precum defragmentare și stigmergie. Utilizarea acestor neologisme îi permite autorului să transmită observații, idei sau stări emoționale, pentru care cuvintele comune sunt mai puțin potrivite. O viziune proprie privind stigmergia și defragmentarea pot fi regăsite în eseurile MULTIPLELE FAȚETE ALE STIGMERGIEI și MIȘCAREA DEFRAGMENTATĂ, publicate de Corneliu Neagu în revista LOGOS ȘI AGAPE. Temele majore care pot fi regăsite în opera literară a lui Corneliu Neagu provin, cu precădere, din viziunea autorului asupra curgerii imuabile a timpului, concretizată în observații, interpretări, amintiri, regrete, iubiri împlinite sau ratate, speranțe etc. Aceste teme sunt transpuse în versuri de o profunzime aparte, fără să aparțină, preponderent, unui stil literar anume. Mai degrabă, se poate vorbi despre o împletire de stiluri literare diversificate (realism, romantism, simbolism, expresionism etc), fapt ce conferă creației lirice a lui Corneliu Neagu originalitate și valoare artistică de nivel înalt. Aceste stiluri pot fi regăsite, în diferite doze, dificil de cuantificat, în tot ceea ce a publicat până acum.