Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » CULOAREA PRIN CUVÂNT SAU PICTORIȚA-POETĂ

CULOAREA PRIN CUVÂNT SAU PICTORIȚA-POETĂ

          Se pare că Editura „eCreator” din Baia Mare și-a făcut din promovarea liricii feminine un țel, vrednic de altfel, din moment ce mai mult de jumătate din volumele publicate de la crearea colecției „Poesis” aparțin unor poete, mai mult sau mai puțin cunoscute, multe dintre acestea fiind debutante editorial. Trebuie remarcată contribuția fondatorului editurii, Romeo Ioan Roșiianu, el însuși poet, critic literar și publicist care nu mai are nevoie de prezentare, în acest proces, toate volumele având girul său sub formă de prefață sau de postfață.

          Citesc acum un volum de versuri aparținând poetei Mihaela Chițac, deja cunoscută în lirica feminină românească încă din anul 2006, când a debutat editorial cu volumul „Culoare prin cuvânt”, urmat ulterior de altele dintre care câteva cuprind creații pentru și despre copii, revelând nu numai apropierea autoarei de aceștia, ci și un spirit ludic remarcabil, întrucât, pare-se, autoarea a avut ca punct de plecare afirmația unui poet român, potrivit căruia orice vlăstar al omului consideră că „înțelepciunea mea e jocul”. Volumele de până acum revelează o autoare căutătoare de frumos, atât ca artist al penelului, cât și ca un meșteșugar talentat al cuvântului plin de semnificații.

          Este firesc ca poeta să aibă o sensibilitate exacerbată, din moment ce este și o pictoriță talentată și în același timp o cunoscătoare avizată a literaturii române și universale prin înseși studiile sale (Liceul „Tonitza” și Facultatea de Limbi și Literaturi Străine – engleză-română). De altfel, pictorul și scriitorul și-au dat mâna în mod strălucit prin ilustrarea grafică a cuvântului poetic în cele câteva volume publicate anterior, punându-și, în culoare și în vers, stările sale sufletești, simțămintele calde și sentimentul de dragoste, deopotrivă pentru creația în sine și pentru cei cărora le este adresată, cu o sinceritate și o deschidere spre Frumos impresionante.

          Dar, așa cum se face în pictură, și în literatură, în receptarea fiecărei opere trebuie să se plece de la genul literar căruia îi aparține (ut pictura poesis), mai ales când este vorba despre lirica atât de diversă, dacă ne gândim la orientările estetice în care s-a înscris de-a lungul timpului, de la Horațiu, Vergiliu, Ovidiu, până în zilele noastre.

            Poeta Mihaela Chițac o demonstrează cu vârf și îndesat încă din volumele anterioare, ca și în cel de față, în sensul că Domnia Sa cultivă un lirism ce se poate înscrie în mai multe orientări estetice, de la romantism la clasicism, de la modernismul interbelic (cu evidente afinități pentru ermetismul barbian și pentru avangardism) la postmodernismul optzecist.

          În aceeași linie se înscrie și volumul de față, „În umbra pajurii”, care se deschide cu o rugă fierbinte adresată divinității de poetul căutător al „cuvintelor potrivite” pentru a-și exprima ideile, pentru a descifra „corolele-ncifrate/câmpiile de semne”, valorile umanității din întreaga sa existență, „grafiile săpate/în piatră calcinată” fiind moștenirea neprețuită lăsată generațiilor viitoare („Rugă”).

          O rugăciune-descântec face un cald apel către înalta instanță divină să-i dea „o zi fermecată”, o zi „bună, aerată, tentantă” și să o ferească „de griji și de orice furtună” pentru a avea „dispoziția scontată” pentru creație, acea zi „suavă, parfumată în nuanță fructată(! n.n.)”, preferată întotdeauna pentru că îi aduce inspirația care „să-mi cânte în strună” („Iluzia zilei bune”). Așa se explică de ce autoarea vede în poetă „un suflet imponderabil”, cu o mare sensibilitate, din moment ce sufletul ei este „ciuruit de emoții”, căutându-și locul „în poala norilor/peste necuprins/și albastru”, visând la „steaua care a răsărit”, singura care îi poate aduce starea de grație fiind „o stea fără de colțuri” („Poesia”).

          Natura duală a creatoarei, poetă și pictoriță deopotrivă de talentate, se concretizează în poemele inspirate de cel care mânuiește penelul („tu, domn, te-apuci/să mă studiezi în vis”), înfrigurat în momentul inspirației („penelul îți înfoi/și palmele-ți aprins ascunsul când atingi”) să dea naștere unei noi opere („Dialog cu pictorul”). Ca un nou Pygmalion, de data aceasta în ipostază de pictor, el realizează pe pânză o altă Galateea, „cu chip nurliu/cu ochi iscoditori, umbroși”, nudul fiind surprins, cu toată dragostea, „într-o inflație de texturi/formând rețele de nervuri/atlazuri, piele și viscoză”, fără a voala părțile intime redând „un fir pubian crescut subtil/ca un mănunchi de rozmarin/manșon pufos și drăgăstos” („Marele nud”). Nici poetul nu se lasă mai prejos, căci, deși are ca materie primă doar cuvântul, reușește să-l folosească în scopul nobil de a exprima idei, gânduri, simțăminte, căci el, cuvântul, are „o rădăcină impregnată/în culorile spectrale”, iar elementele fundamentale ale existenței sunt invocate pentru a-i da suflarea de viață creatoare (aerul), pentru a-i asigura și a-i purifica existența (apa), pentru a-i potența vitalitatea, intuiția și entuziasmul (focul) și pentru a avea la îndemână materia primă și a-i spori fertilitatea, adică puterea de a crea opere care să-i eternizeze numele (pământul). Având sprijinul lor, creatorul poate transpune într-un limbaj metaforic „globul translucid”, „mediumul lichid”, „foc și pară”, „lava caldă”, pentru că numai prin ele va reuși să redea „culoare prin cuvânt/într-un șuvoi arunc/petale arse pe pământ” („Culoare prin cuvânt”).

          Afinitățile cu opera barbiană ies în evidență mai ales în incantațiile magice în care ludicul își spune cuvântul din plin și făcând casă bună cu reflecțiile asupra vieții sub cele mai diverse aspecte ale sale. După modelul barbian, ca un copil năzdrăvan a cărui „înțelepciune este jocul”, poeta recreează, într-un timbru ludic, lumea sub specificul ingenuității infantile, jocul de cuvinte, amalgamarea unor silabe cu inițială comună, dar cu vocale diferite, chiar anagrama, fiind prezente în poeme care dau senzația de ireal. Astfel, pornind de la nota muzicală „la”, cea cu care, în mod obișnuit, se dă tonul unui cântec, poeta îi amintește pe „rapsozi și menestreli” care „își încordează struna” pentru ca „descântecul de dor/să-l murmure ușor”, când fredonează, aproape ininteligibil, „la-lu la-li la luna/la-la la-lei întruna” („La-lu la-li la luna”). Pentru că sunt „huhurezi hoinari”, poeții „vrăjesc cuvinte solitari”, când fredonează „vu-hu-hu-hu”, precum vântul care „în crucea nopții-ți fură gândul…” („De strajă”). Într-o „incantație peste timp”, o vietate înfiorătoare din alte vremuri și din alte lumi, menită să distrugă timpul și formele culturii și civilizației pământene, un „uroboros ros de vreme/soarbe ore și însemne”, închipuit ca un „șarpe, șarpe, chip de ape,/rege șarpe, șarpe tare”. Printr-un ingenios joc de cuvinte, poeta își imaginează răul pe care acesta îl poate produce omenirii: „șarpele-n sân șerpuiește/șarpele saltă șerpește/coada-i solzoasă-i plesnește/pe la copci își dezvelește/solz divin ivit din pește/peste tot se răspândește…” („Uroboros”).

          Uneori eul liric este cuprins de o tristețe metafizică, din moment ce a uitat sau a fost împiedicat să se înalțe spre absolut, zborul său fiind orientat de un duh „în jos”, astfel încât lumea se degradează („aerul murea/nedesfăcut”). Atracția universală se potențează atunci când „fumul ca duhul/pleacă și revine”, moartea luând locul vieții („rămâne/crusta foii arse/de tabac”), iar însemnele civilizației devin o amintire, o relictă, ca un „sanctuar ocult/obiect de cult/mumificat” („Duhul zborului”).

          Totuși, aspirația spre înalt, dorința de perfecțiune presupun zborul, ascensiunea spre absolut, în această încercare eul liric luându-și ca mentor o acvilă, „pasărea măreață”, simbol al reînnoirii tinereții și considerată a fi singura creatură capabilă să se uite direct spre soare și, deci, capabilă să-l vadă pe Dumnezeu („experimentează dacă ești în stare/fără ochelari să privești în zare”), care o va ajuta pe poetă să găsească „un vers sau o armonie/tot ce trebuie o poetă să știe”, îndemnând-o să trudească pentru a găsi cuvântul potrivit („dar să nu te prind că te culci pe laur…”), fiindcă numai astfel va putea ajunge în sălașul zeilor („poți întinde mâna, uite empireul”) de la care poate căpăta darul creației („să culegi cireșe din pomul de aur”) într-o asemenea măsură încât „atingi apogeul” („Acvila din ceață”).

          Acvila, mentor al poeților de pretutindeni, devine „pajură”, trimis al zeilor, care, ca niște „navigatori vâslind lumina”, plutește cu aripile „desfășurându-și valul de mătase”, zborul ei fiind un semn prevestitor al unui univers aflat în destrămare („aripa-i sumbră/năruie semețe turnuri”). Din simbol al reînnoirii tinereții, pajura devine cauza descompunerii, atât a spațiului cosmic („cerul plutitor”), cât și a celui terestru, căci ea, ca un „pribeag neguțător/își întinde umbra/…/deasupra cetății nisipoase…”. Nici dragostea nu se mai poate împlini, căci, „deșirând urma urzelii/amenințător”, o chinuie pe „domnița zăvorâtă-n turn” și îi distruge visul de iubire în timp ce „treptele nisipoase ale cetății/se pierd într-un contur de fum/amăgitor” („Umbra pajurii”).

          Că este numit „acvilă” sau „pajură”, vulturul rămâne pasărea preferată de poetă, fiindcă întotdeauna a fost simbolul nobleței, al gloriei împăraților Romei, al puterii invincibile a Imperiului Roman, iar, mai târziu, a Imperiului Austro-Ungar sau a Imperiului Țarist. El este o „pajură votivă străjuind/efigia unui cap împărătesc”, dar și foarte important pentru poeții care își pun opera în slujba cititorilor, aceasta devenind „schimb de monedă între vers/și clipe rătăcite-n univers”. Incluzându-se între creatorii de versuri, poeta se autopersiflează, deoarece face parte dintre aceia care „vând iluzii fără sens” materializate în „poemele dictate de eres” („Umbra iluziei”). Acum se înțelege clar de ce poeta își adună creațiile în acest volum intitulat „În umbra pajurii”, considerând că existența și întreaga sa operă se află sub semnul „păsării mărețe” care este vulturul (acvilă sau pajură), ca de altfel soarta fiecăruia dintre noi, fie el „fecior de os domnesc” sau „muritor de rând”.

          Ca demnă urmașă a primei femei, „proiecție a Creatorului”, care, „din coasta omului m-a întrupat/cu mecanisme fine m-a dotat/…/pictându-mi un surâs de Giocondă”, își asumă păcatul originar, gata oricând să dea socoteală pentru săvârșirea lui, lăsându-se înșelată de „șarpele din Eden” când „din fructul interzis m-am înfruptat/apoi l-am luat pe diavol avocat”, astfel că „cu grație îmi ispășesc senină/pedeapsa prevăzută pentru vină” („Surâsul”). Eva a fost și va fi dintotdeauna și pentru totdeauna multiplicată de fecioarele din oricare „grădină din serai”, ipostază în care devine „evadare în evanescență,/ce se-mplinește karmic prin prezență” („Grădina Evei”). Același „șarpe din Eden” îi va învăța pe El și pe Ea ce este iubirea, materializată prin sărutul ce la va uni destinele până la moarte, fiindcă el devine „un strigăt prelung/care frânge, sfâșie, încovoaie/retează aripa suflării/contenind abia în neființă” („Sărutul”).

          Unitatea prin diversitatea tematică și a registrelor stilistice, a orientărilor estetice în care se înscriu poemele, de la modernismul interbelic reprezentat de adoptarea ermetismului de tip barbian (vezi poemele „Organza” și „Fluturele fov”, ca să citez doar două dintre ele) și chiar de orientările avangardiste (una dintre poezii intitulându-se chiar „Peisaj surrealist”, alăturându-i „Infernalia” „Hibernia” și alte câteva) la postmodernism, prozodia care exclude tradiționalismul, reflexivitatea și eliminarea lirismului fac din volumul „În umbra pajurii” un moment important al liricii românești contemporane, cu deosebire al celei feminine, deoarece Mihaela Chițac dispune de un potențial creator demn de remarcat, manifestând măiestrie artistică, imaginație debordantă, evidențiate printr-un limbaj poetic care nu mai are secrete pentru Domnia Sa.

                                                                                                           NICOLAE DINA

                                                                                                ALEXANDRIA-TELEORMAN