Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » ADRIAN GOIA: GENEZA ORGOLIULUI TĂU

ADRIAN GOIA: GENEZA ORGOLIULUI TĂU

GENEZA ORGOLIULUI TĂU

Îți scriu din voluptate, Clara,

De la mansarda unui verb..,
Când ochiul tău e cât un cerb,
Rămas să-și plângă căprioara.

Asculți amurgul unui crin
În ușa pleoapelor de-apoi,
Singurătățile în doi
Sculptează falca din destin.

Un gând ce mișcă un lepros
Spre o dulceață aparentă,
Cu-o moarte-atât de virulentă
În peisajul amoros.

O lume de urzici severe,
Ce pișcă neantul la-ntâmplare;
Un corb din inima ce-și doare
Rugina vechilor artere.

Și te presimt tăcându-ți, Clara,
Mormântul visului scindat,
Ca un călugăr obligat
Să-și intensifice povara…

Curajul tristei frumuseți
Își pierde șansa în parfumul
Învăluit în alb, de fumul
Rămas pe goarnele din vieți.

Când moare puntea unui rău,
Otrava lui, te tot călește…
Și vidul lăuntric pornește
”Geneza orgoliului tău”.

Ce nu-nțeleg acești bărbați,
E că aveți în plumb aripe
Și fără voi, murind pe clipe,
Ei n-ar pluti înaripați…

Iar tu, te stingi reviviscent,
În cuibul tău, de după Soare;
Ca un poet, zâmbind că moare
Chiar înainte de talent…

 

DACĂ NU-ȚI MUREAM ÎN BRAȚE, OARE CÂT M-AI FI IUBIT?

Are coarne nostalgia, că mă mistuie de-o vreme?
Și măsoară în poeme forfotul din tragedia
Ce urmează să înceapă peste câteva secunde,
Unde marea își ascunde vânătăile de apă…

Părul tău sfidează parcă toate regulile triste,
Și colecția de batiste nu mai vrea cu mine-n barcă…
Plânsul meu ușor fanatic, e în criză de idei,
Și păream printre femei, un deliciu singuratic…

Sunt stilat și plin de muze dintr-o lume alterată,
Nu am mai simțit vreodată un așa atac pe buze…
Vid împotmolit în pasca defilată-n tâmpla sorții,
Temperând șacalul morții, gata, gata să plesnească…

Curg etern și tranzitoriu osândirii la ființă,
Nu aș fi avut putință să mă scot din sanatoriu
Fără să-ngustez din cartea plăsmuită-n șoldul vieții,
Când mormântul dimineții între noi repetă moartea.

Mă trezesc arome sfinte, pui uitați în căprioare
Și îmi cad pe întristare bulgări mari de necuvinte.
Îți adulmec și apusul și defectele divine
Și te inventez în mine, dus cu cei ce mână dusul…

Am umplut cu noi decorul întristărilor suave,
Nu mai sunt atât de grave așteptările și dorul,
Curși în urlet ascuțit, vin șeitanii să mă-nhațe…
”Dacă nu-ți muream în brațe, oare cât m-ai fi iubit”?

 

O SĂ MOARĂ, O SĂ PLECE ȘI-O SĂ FIE TOT MAI GREU

Uneori, din persiflare, îmi dai temă pentru casă,
Da-s fugit cu demiurgul sufocat între cocori;
Se inhibă frumusețea, când te vede ce frumoasă
Pe sub umerii revanșei, ca o buclă, te strecori…

Cum să pot să-ți cer, de pildă, conivența din poeme?
Orbul lor de frunze moarte pe cascadele ce-ți curg…
Dar să-ți amintești iubito, de sertarul cu dileme
Unde foaia, în cerneală, obosește sub amurg…

Dacă-mi dai nemărginirea, ce pariuri am mai face?
Cum sculptăm într-un orgoliu, spaima vechilor tristeți?
Plouă fonic pe oceane cu bucăți din carapace
În țestoase plictisite de durata unei vieți.

Ți-am sorbit adolescenții ce-au rămas să-ți joace rolul
Unei dame așteptată în travaliul dintre sorți;
Păsările carnivore, și-au grupat în spaime zborul
Și din ochii mei fanatici și-au făcut spre tine porți.

Nu-mi propune roluri moarte, nici eventul prăbușirii,
Galopând frecvent pădurea, ca o sfântă posedată
Să cotrobăi prin arhiva Dumnezeului iubirii
Și să pleci din tine însuți, ca și cum ai fost vreodată…

Am dus rimele în pod și am ferecat poemul
Defilării spre Infernul gălăgiilor din Rai;
Și-ți mocnesc pe gene muze înghițite în blestemul
Celor care te frământă și nu poți să mi le dai.

Stă afară gerul morții, și eu plâng în stânga firii,
Mi-a făcut melancolia din tăceri, album de ceară…
Poate că noi suntem veșnici, însă n-ai să poți iubirii
Să îi prelungești sentința, sau să-i ceri să nu mai moară.

”O să moară, o să plece, și-o să fie tot mai greu”
Peste ploile turbate să mă ude la-ntâmplare;
Stropii-ncercuiesc misterul bântuit de Dumnezeu,
Unde farmecul tristeții, e din ce în ce mai mare…

ADRIAN GOIA