Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » Eseu – Preotul…

Eseu – Preotul…

Din seria: “Pastoralia”

Preotul…

Motto: Preotul este mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, cel care-i duce la Dumnezeu, prin sfătuirile lui şi prin harul Sfântului Duh care este peste el, spre a săvârşi cele şapte Taine creştineşti prin care se poate mântui orişicare creştin. (Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos).

Prolog – Preotul – Mijlocitor între cer şi pământ

Preotul este apostolul lui lisus Hristos, este apostolul neamului, mijlocitorul între Dumnezeu şi orice creştin.
Prin preot se fac toate minunile dumnezeieşti, toate Tainele Bisericii. Fără el nu se fac!…
De aceea, preotul trebuie să fie ca un soare, neacoperit de norii necredinţei, să fie totdeauna lumină, fiindcă dacă este lumină, totdeauna toţi cei din întuneric aleargă la lumină. Preotul să fie tuturor pildă de fapte bune. Să nu socotească cineva că preoţia este un serviciu ca orişice alt serviciu, fiindcă ea este un har dumnezeiesc pogorât din cer.
Preotul este mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, cel care-i duce la Dumnezeu, prin sfătuirile lui şi prin harul Sfântului Duhcare este peste el, spre a săvârşi cele şapte Taine creştineşti prin care se poate mântui orişicare creştin.
Trebuie mare atenţie, să nu înceapă preotul să spună: „Nu-i nimic cutare, nu-i nimic cutare, nu-i nimic dacă umblu ca un mirean, nu-i nimica!…”.
(Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp.141-142).

Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie în viaţa Preotului

Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie în viaţa preotului constituie „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6) autentice ale preoţiei lui.
Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie îl fac pe preot ucenic iubit al lui Iisus Hristos, care îşi pleacă genunchii la rugăciune, sufletul în Sfânta Scriptură şi capul pe pieptul Domnului, în Dumnezeiasca Liturghie.
Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie în viaţa preotului îi deschid acestuia calea şi-i orientează drumul pentru el şi pentru credincioşii săi, întru desăvârşită smerenie, sporită umilinţă şi înflăcărată dragoste, spre partea oilor celor de-a dreapta.
Cele trei perechi de câte două aripi ale serafimilor din vedenia sfântului prooroc Isaia din templu, cu două acoperindu-şi feţele, cu două acoperindu-şi picioarele şi cu două zburând spre tronul Dumnezeirii Celei ce S-a arătat (Isaia 6, 1-7), ar putea preînchipui cele trei părţi duhovniceşti ale acestui eseu teologic: „Rugăciunea, Scriptura şi Liturghia în viaţa preotului”. Prin rugăciunea lui personală, de dimineaţă, de zi şi de seară, prin rugăciunea „Doamne Iisuse…” şi prin conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu şi conştiinţa celui dintâi dintre păcătoşi, întemeiată pe smerenie şi dragoste, preotul umblă cu Dumnezeu precum Enoh, se roagă răstignit în rugăciune precum Moise pe munte, adeseori prin şiroaie de lacrimi precum Ana, mama lui Samuel, la uşa cortului de la Şilo şi precum psalmistul David; îmbrăcat în sacul umilinţei şi prăbuşit în cenuşa nevredniciei, precum prorocul Daniel în Babilon.
Prin rugăciune, preotul urcă pe Muntele Tabor şi coboară în Grădina Ghetsimani, cutremurându-şi sufletul, precum locul de rugăciune al primilor creştini din Ierusalim şi închisoarea lăuntrică, precum temniţa Sfinţilor Apostoli Pavel şi Sila din Filipi. Preotul este prietenul vameşului smerit din templu şi practicantul stăruitor al rugăciunii acestuia: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” (Luca 18, 13).
Rugăciunea personală este rug aprins în sufletul preotului, stâlp de foc în conştiinţa lui şi car de foc în inima lui, toate acestea în lumina, flacăra şi nimbul limbii de foc a Sfântului Duh de la Rusaliile hirotoniei lui întru preot.
Rugăciunea personală a preotului este cădelniţa de aur (Apocalipsă 8, 3) în care se aprinde şi arde neîncetat această tămâie binemirositoare a convorbirii lui interioare, lăuntrice cu Dumnezeu, acasă, în biserică, în parohie şi oriunde în lume.
Dar, rugăciunea preotului este hrănită cu mana cuvântului lui Dumnezeu şi este adăpată cu apa cea vie a harului Sfintei Scripturi, de la stânca din Horeb a citirii stăruitoare şi de la fântâna lui Iacob a cugetării neîncetate la cuvintele Revelaţiei, conform îndemnului Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” (Ioan 5, 39).
Prin citirea Sfintelor Scripturi, pregătindu-şi predica şi hrănindu-şi sufletul, preotul urcă tainic şi îşi găseşte loc mistic pe Muntele Fericirilor, contemplând fulgerele şi auzind tunetele de pe Sinai, fiind străbătut de adierea blândă şi liniştită a Duhului Sfânt de la Horeb şi fiind purtat de mână în grădina de Eden a Pildelor, Minunilor şi Învăţăturilor evanghelice ale Mântuitorului Iisus Hristos.
Prin citirea stăruitoare a Sfintelor Scripturi şi prin înţelegerea şi tâlcuirea lor, în duhul Sfinţilor Părinţi, preotul se face fiu al patriarhilor, ucenic al profeţilor şi martor şi contemporan al Sfinţilor Evanghelişti şi al Sfinţilor Apostoli, ucenicii şi urmaşii direcţi ai Mântuitorului.
Dacă Cartea acesta a Legii Revelaţiei dumnezeieşti nu se va pogorî de pe buzele preotului, cum îi spune Dumnezeu lui Iosua şi se va călăuzi după ea „ziua şi noaptea” (Iosua 1, 8), atunci preotul va avea izbândă în căile sale pastorale; va avea „cuvânt cu putere multă” în predicile şi cuvântările sale şi va păşi cu spor pe drumul spre Emaus al preoţiei sale, alături de Iisus Hristos Cel Înviat, nevăzut şi necunoscut şi de Luca şi Cleopa, de-a dreapta şi de-a stânga sa.
Sfânta Scriptură stă în viaţa preotului sub semnul cuvintelor Sfântului Ioan Gură de Aur: „Citirea Scripturilor – deschiderea cerurilor!” şi al imperativului occidental scolastic: „Lege Biblia; Relege Biblia, Repetă Biblia!” adică: citeşte Biblia, reciteşte Biblia şi reia citirea Bibliei. Citirea Sfintelor Scripturi constituie filonul de aur al predicii, înţelepciunii şi inspiraţiei preotului. Precum arhiereul Hilchia de pe vremea regelui Iosia, care a redescoperit Cartea Legii pierdută în templul sfânt (IV Regii 22, 8-11), tot aşa şi fiecare preot în parohia sa – şi arhiereu în Eparhia sa – se cuvine să redescopere mereu şi mereu cuvântul Revelaţiei dumnezeieşti din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, scoţându-l de sub obrocul uitării şi al nepăsării şi punându-l în sfeşnicul cunoştinţei de Dumnezeu din biserică şi mintea credincioşilor, ca să lumineze tuturor din casa parohiei sale încredinţate (cf. Matei 5, 15), pentru că „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).
Citirea Sfintei Scripturi de către preot constituie pâinea şi carnea pe care corbii Sfântului proroc Ilie i-o aduc dimineaţa şi seara acestuia la pârâul Cherit al casei parohiale din faţa Iordanului (III Regi 17, 2-7), în vremea secetei duhovniceşti şi a foametei şi setei de pe pământ, de auzire a cuvintelor Domnului (Amos 8, 11).
Citirea Sfintelor Scripturi de către preot nu are asemănare mai potrivită decât cu icoana adunării manei celei trimise din cer pentru poporul lui Israel (Exod 16, 11-22), ca prefigurare a cuvântului lui Dumnezeu şi preînchipuire a „Pâinii celei vii” euharistice, care se coboară din cer de la Dumnezeu şi dă lumii viaţă (Ioan 6, 32-58).
În fiecare zi Dumnezeu pogoară pe paginile inspirate ale Sfintelor Scripturi mana cea cerească a harului cuvântului Său dumnezeiesc, pe care noi nu trebuie decât să o adunăm în vasul cel de aur al sufletului nostru, prin citiri stăruitoare, după cum şi Rut aduna spice în urma secerătorilor din ţarina lui Booz.
Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie este adevăratul scop, sens şi rost al hirotoniei preotului şi al vieţii lui duhovniceşti, pastorale şi misionare.
Dacă rugăciunea şi Scriptura au acelaşi rol şi rost atât în viaţa mireanului, dar mai ales a preotului, Liturghia însă, săvârşită în Duminici şi Sărbători, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”, îl identifică pe preot cu preoţia. Dacă rugăciunea îl urcă pe preot pe Muntele Tabor, iar Scriptura îl suie pe preot pe Muntele Fericirilor, Liturghia este aceea care îl rânduieşte pe preot la Cina cea de Taină, pe Golgota, lângă crucea Domnului şi în Dimineaţa Învierii la mormânt şi în toate ceasurile de Arătare, de la vecernia Emausului şi utrenia Tiberiadei, până în Joia Înălţării la Cer şi Duminica Epiclezei Cincizecimii sau Pogorârii Duhului Sfânt de la Rusalii.
Mai înainte de Sfânta Liturghie, Iisus Hristos îi spală picioarele preotului care, la rândul lui, îşi va pleca capul pe pieptul Domnului.
La Liturghie, în Liturghie şi prin Liturghie preotul aude şi ascultă uimit atât Marea Cuvântare de la Cină cea de Taină, cât şi Rugăciunea Arhierească a Mântuitorului.
La Dumnezeiasca Liturghie, preotul este cuminecat şi cuminecă, precum Apostolii la Cina cea de Taină şi după Cincizecime.
La Sfânta Liturghie, preotul este cuminecat precum Avraam de către Melchisedec, icoană a Mântuitorului Iisus Hristos şi cuminecă pe credincioşi, precum Melchisedec pe Avraam.
La Liturghie, preotul este cuminecat precum Isaia de către unul dintre serafimi şi cuminecă, la rândul lui, precum serafimul din vedenie.
La Liturghie, fiind mlădiţă roditoare din Iisus Hristos – „Viţa cea adevărată” (Ioan 15, 1), preotul predică Evanghelia Domnului Iisus Hristos inspirat „din cele cinci pridvoare” evangelice: Matei, Marcu, Luca, Ioan şi din evanghelia vieţii lui personale (căci viaţa preotului este a cincea evanghelie în parohie!…).
La Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, preotul este prezent la Betleem prin scoaterea Agneţului şi pe Golgota prin străpungerea acestuia cu copia şi prin turnarea vinului şi a apei în Sfântul Potir, fiind răpit în carul heruvimilor la Chebar cu Iezechiel la Heruvic; cu Isaia în vedenia din templu la Trisaghion şi la Pogorârea Duhului Sfânt din „ceasul al treilea” la Epicleză sau Prefacere, pentru ca mai apoi să o laude pe Maica Domnului la „Axion” împreună cu toate puterile cereşti şi îngereşti.
La Sfânta Liturghie, preotul se mişcă fizic şi duhovniceşte între Proscomidiar şi Sfânta Masă, între Vohodul Mic şi Vohodul Mare, între Crez şi „Tatăl nostru”, între Amvon şi Scaunul cel de Sus, între Sfântul Disc şi Sfântul Potir, între sfeşnic şi cădelniţă, între tămâie şi „căldura sfinţilor”, între Binecuvântare şi Otpust.
Dacă prin cele două aripi ale rugăciunii de serafim preotul zboară şi se înalţă spre Dumnezeu; dacă prin celelalte două aripi de serafim ale citirii Sfintei Scripturii a Vechiului şi a Noului Testament, preotul îşi acoperă picioarele, din care şi-a lepădat mai înainte încălţămintele precum Moise; prin cele două aripi de serafimi la Liturghia celor chemaţi şi a Liturghiei credincioşilor, preotul îşi acoperă faţa, pentru că toţi cei din sobor vor vedea faţa lui „ca o faţă de înger” precum a Sfântului Arhidiacon şi Întâiului Mucenic Ştefan de la Liturghia Cuvântului şi Martiriului său (Faptele Apostolilor 6, 15; 7, 1-60). Atunci preotul va ieşi cu pace, întru numele Domnului, binecuvântând prin Cel ce binecuvântează pe cei ce Îl binecuvântează.
Dacă la Taina Botezului preotul este prezent la Iordan ca martor al Botezului Domnului; dacă la Taina Cununiei preotul este prezent la Nunta din Cana Galileii ca martor la prefacerea apei în vin şi dacă prin Taina Spovedaniei preotul este prezent în casa lui Simon Leprosul la acordarea iertării de către Iisus Hristos femeii celei păcătoase, care s-a spovedit fără cuvinte, dar cu nesfârşite lacrimi, udând picioarele Domnului şi dacă la Taina Sfântului Maslu preotul este prezent la toate vindecările săvârşite în mod minunat de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la Taina Sfintei Euharisti din cadrul Sfintei Liturghii, preotul este prezent şi la Întâmpinarea Domnului, împreună cu dreptul Simeon; şi la Pogorârea de pe Cruce împreună cu Iosif din Arimateea şi cu Nicodim, ca şi la învierea lui Lazăr din Betania prin Ectenia şi Pomenirea morţilor.
Prin Sfânta Liturghie se potoleşte orice furtună de pe Galileea sufletului preotului şi din corabia parohiei sale.
Prin Dumnezeiasca Liturghie preotul îngenunchează la picioarele Domnului, ascultând cuvintele Lui, precum Maria, sora Martei.
Prin Sfânta Liturghie, având candela aprinsă şi haina de nuntă pregătită, preotul îşi aduce vasul său de alabastru şi al parohiei sale, precum Maria de la cina din Betania, la Nunta Fiului de Împărat, intrând cu ramuri de finic în mâini şi cântând „Osana! Osana!”, precum în Duminica Floriilor.
La Dumnezeiasca Liturghie, preotul trăieşte Învierea „cea de a treia zi” a Domnului şi Înălţarea Lui „peste ceruri” şi Şederea cea de-a dreapta Tatălui, dar şi Parusia mai înainte de Parusie şi Învierea mai înainte de Înviere şi Judecata mai înainte de Judecata de Apoi.
Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie în viaţa preotului constituie „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6) autentice ale preoţiei lui.
Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie îl fac pe preot ucenic iubit al lui Iisus Hristos, care îşi pleacă genunchii la rugăciune, sufletul în Scriptură şi capul pe pieptul Domnului, în Sfânta Liturghie.
Rugăciunea, Sfânta Scriptură şi Dumnezeiasca Liturghie în viaţa preotului îi deschid acestuia calea şi-i orientează drumul pentru el şi pentru credincioşii săi, întru desăvârşită smerenie, sporită umilinţă şi înflăcărată dragoste, spre partea oilor celor de-a dreapta. Rugăciunea, Scriptura şi Liturghia, ca piloni esenţiali şi centrali în viaţa preotului, îl transpun şi îl strămută pe acesta, în Patmosul Teologiei, contemplându-l pe Iisus Hristos cel Viu în vecii vecilor, în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur ale virtuţilor Rugăciunii, ale roadelor Scripturii şi ale harurilor Liturghiei (Apocalipsă 1, 12-18).
De aceea, cel din urmă act, gest sau semn liturgic al preotului ortodox al lui Iisus Hristos nu este altul decât acela al celor douăzeci şi patru de bătrâni din Apocalipsă, îmbrăcaţi în veşmânt alb, de la Liturghia cea Cerească şi Cosmică care, căzând înaintea Dumnezeului Treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, se închină Celui ce este viu în vecii vecilor şi îşi aruncă cununiile lor de aur înaintea tronului celui veşnic al Rugăciunii, Scripturii şi Liturghiei (Apocalipsă 5, 9-11). „Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de foc ardeau înaintea Tronului, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu” (Apocalipsă 4, 5).
Viaţa preotului – A cincea Evanghelie: Încercând a zugrăvi prin cuvinte alese o smerită icoană a preotului ca învăţător al Evangheliei, slujitor al Sfintelor Taine şi conducător al credincioşilor spre mântuire, am putea spune că viaţa preotului înţeleasă ca „A cincea Evanghelie”, ar putea fi asemănată simbolic cu a unsprezecea poruncă nedată a Legii; cu a zecea Fericire nerostită sau cu a douăsprezecea Evanghelie a Învierii necitită, pe de-o parte; sau cu a doua carte a Faptelor Apostolilor nescrisă; cu a cincisprezecea Epistolă paulină netrimisă sau cu a opta Epistolă sobornicească neredactată, pe de altă parte.
Toate acestea îl fac pe preot ca al cincilea dintre profeţii mari; al treisprezecelea dintre profeţii mici; al treisprezecelea Apostol ales al Domnului Iisus Hristos, rânduit mai înainte ca al optulea diacon al Bisericii primare. Astfel preotul este la Altar, la Amvon, în Biserică şi în parohie, un al doilea Melchisedec, contemporan cu Avraam; un al doilea Aaron, frate al lui Moise; un al doilea preot Zaharia, rânduit la rândul cetei lui spre „ceasul tămâierii” (Luca 1, 9-11); un al doilea Ioan Evanghelistul; un al doilea Apostol Pavel, o a şasea fecioară înţeleaptă şi un al doilea drept din Sodoma şi Gomora!…
În cea de-a cincea Evanghelie, Bunavestirea este în predica preotului; Betleemul este în sufletul lui; Steaua Naşterii este în conştiinţa lui; cântarea îngerilor este în inima lui; Întâmpinarea de la Templu este în cotidianul lui; Nazaretul este în copilăria şi tinereţea lui; Ioardanul este în Aghiasma lui; jertfa lui Abel este în slujba lui; curcubeul lui Noe este în zarea lui; potirul lui Melchisedec este în Euharistia lui; Sinaiul este în trăirea lui; toiagul lui Aaron este în preoţia lui; vindecarea lui Neeman Sirianul şi a regelui Iezechia este în Maslul lui; Nunta din Cana este în cununia lui; Ierusalimul este în slujirea lui; Marea Galileii este în adâncul lui; Muntele Fericirilor este în cuvintele lui; Taborul este în rugăciunea lui; rugăciunea vameşului este în gândul lui; Betania este în plânsul lui; Duminica Floriilor este în venirea lui la biserică; Săptămâna Patimilor este în pătimirea lui; pilda celor zece fecioare este în Miezonoptica lui; Cina cea de Taină este în Liturghia lui; rugăciunea din Ghetsimani este în suspinul lui; Crucea Golgotei este în fiinţa lui; plânsul Apostolului Petru este în pocăinţa lui; Învierea Domnului este în credinţa lui; Emausul este în Vecernia lui, Tiberiada este în Utrenia lui; Săptămâna Luminată este lumina şi bucuria lui; Muntele Măslinilor este în prezenţa lui; Rusaliile sunt în hirotonia lui; Revelaţia Sfântului Ştefan este în contemplaţia lui; drumul Damascului este în convertirea lui neîncetată; Patmosul este în teologia lui; harfa lui David este în cântarea lui; vasul de alabastru este în lacrimile lui; trâmbiţa de apoi este întru învierea lui!…

Concluzii – Preotul – Slujitor, sacerdot, învăţător, conducător şi vindecător sau tămăduitor

Cu alte cuvinte, preotul trebuie să fie iscusit în îndrumarea celor ce merg spre Dumnezeu, înfrumuseţat de virtuţi, priceput în Scripturile dumnezeieşti, având dragoste de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemânios, fără ţinere de minte a răului, mult folositor pentru cei ce se apropie de el, care nu pune nimic mai presus de Dumnezeu.
Cum trebuie să fie conducătorul (preotul), putem vedea mai pe larg la acelaşi Ioan Scărarul, în îndrumările către egumenul său. Acesta este numit acolo doctor, cârmaci, învăţător, om care are o carte scrisă în inimă şi care, nu de la oameni a primit învăţătura, despătimit, trăitor în Dumnezeu şi aşa mai departe.
Se vede, aşadar, că el trebuie să fie dintre cei care s-au atins de ultimele trepte ale desăvârşirii.
Iată cum vorbeşte despre aceasta Sfântul Vasile cel Mare: „Cu multă băgare de seamă şi cu bună cumpănire străduieşte-te să-ţi găseşti drept călăuză în viaţă un bărbat neînşelat, iscusit în îndrumarea celor ce merg spre Dumnezeu, înfrumuseţat de virtuţi, priceput în Scripturile dumnezeieşti, fară multe griji, neiubitor de arginţi, neagonisitor, iubitor de tăcere, având dragoste de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemânios, fără ţinere de minte a răului, mult folositor pentru cei ce se apropie de el, neiubitor de slavă deşartă, neorgolios, neiubitor de mângâieri, neschimbător, care nu pune nimic mai presus de Dumnezeu”!…
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, București, 2000, p. 48)
Prin urmare, lui, preotului, îi sunt încredinţate educarea şi îndrumarea sufletelor omeneşti răscumpărate cu Sângele Fiului lui Dumnezeu.
Ce lucrare infinit de măreaţă îi revine pe pământ preotului! Lui îi sunt încredinţate educarea şi îndrumarea sufletelor omeneşti răscumpărate cu Sângele Fiului lui Dumnezeu; iar pentru aceasta de câtă iubire este nevoie, de câtă tăgăduire de sine, de câtă răbdare!…
Şi ce viaţă trebuie să aibă preotul, ce exemplu bun trebuie să dea! Lui îi este încredinţată săvârşirea dumnezeieştilor Taine: Botezul, Mirungerea, prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi împărtăşirea cu ele a credincioşilor, săvârşirea Tainei Cununiei şi a Sfântului Maslu. Cât de ceresc trebuie să fie el pe pământ! Ce sfânt! Ce simplu!…
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, 2002, p. 286)
Preotul Bisericii urmăreşte ca nici unul dintre fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine însuşi, sau să se rupă din obşte şi din duhul dragostei lui Iisus Hristos. Căci El este Cel ce uneşte obştea laolaltă, deci nimeni nu se mântuieşte răzleţindu-se de Biserică, oricât ar crede că într-însul sălăşluieşte Duhul lui Iisus Hristos.
Preotul are grija de-a îndupleca pe oameni în vremea rânduită întoarcerii, ca să nu cadă din milostivire sub strivirea dreptăţii. Lui li s-a dat marele dar, să ierte în numele lui Dumnezeu. Mare, covârşitor de mare dar! Oare de ce nu-l pricep oamenii?
Drept urmare, multă pagubă face un preot în averea de păcate a oamenilor, ştergându-le cu darul, datoriile agonisite diavolului, capitalizate în om!…
(Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 134-135).
Şi când preotul se osteneşte după puterile lui – căci nimeni nu este perfect, nici sfinţii nu sunt desăvârşiţi după măsura puterii ce i-a dat-o Dumnezeu, cu harul pe care i l-a dat Dumnezeu, cu înţelepciunea pe care i-a dat-o Dumnezeu, cu smerenie – căci fară aceasta nu putem face nimic, cu harul pe care l-a primit la hirotonie, toate la un loc dacă se adună într-o inimă de preot, şi el se smereşte şi se roagă şi are milă de popor, şi vorbeşte cu Iisus Hristos prin icoană şi prin cruce, atunci Domnul lucrează cum El ştie. Şi nici preotul nu ştie dacă vindecă pe cineva sau nu vindecă, dacă poate sau nu, dar el face cruce, se închină, şi nici poporul nu ştie de unde a primit harul şi nici preotul nu ştie de unde vine cuvântul.
(Mi-e dor de Cer, Viața Părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 369)
În altă ordine de idei, lucrarea preotu¬lui nu este numai sfinţitoare, sacramentală şi liturgică, ci şi ascetică şi tămăduitoare.
Nu tăgăduiesc nici eu că lucrarea preotului este liturgică şi sacramentală. Însă nu o mărginesc la atât. Ea este în acelaşi timp şi ascetică.
Mai întâi, trebuie să amendez părerea dumneavoastră: Cam aşa îmi ima¬ginez eu lucrarea preotului. Mulţi dintre noi au im¬presia că preotul stă tot timpul cu cădelniţa în mână, alergând de la o casă la alta pentru a face câte o sfeş¬tanie. Şi noi punem în legătură lucrarea preoţească cu sfântul altar.
Iar astăzi, unii modernişti vor ca preotul să fie implicat şi în domeniul social. Nu resping aces¬te lucruri. Un preot poate avea atât o lucrare socială, cât şi una sfinţitoare. Însă lucrarea lui nu se încheie aici. În orice caz, mulţi dintre noi sunt caracterizaţi drept creştini conservatori.
Cred că una este a fi creş¬tin conservator, şi altceva tradiţional.
Conservatorul respectă o prescripţie din trecut, care în multe privin¬ţe s-a degradat; pe când creştinul tradiţionalist, fără a aboli acele precepte, încearcă să trăiască esenţa Predaniei.
De pildă, am învăţat de la părinţii şi bunicii noştri că un bun creştin trebuie să se împărtăşească de patru ori pe an. Însă aceasta nu este o tradiţie: este conservatorism, o tradiţie degradată.
Deci, rezumând, spun din nou că lucrarea preotu¬lui nu este numai sfinţitoare, sacramentală şi liturgică, ci şi ascetică şi tămăduitoare. Oricum, Tainele sunt strâns legate de tămăduire!…
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sophia, București, 2001, p. 96)
Altfel spus, dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ; şi dacă preotul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă (îşi săvârşeşte slujirea sa), ar deveni un mare nevoitor (ascet), ca să nu întristeze cu nimic harul Duhului Sfânt care viază în el. Scriu aceste rânduri şi duhul meu se bucură că păstorii noştri sunt asemenea Domnului Iisus Hristos.
Altminteri şi noi, oile, chiar dacă nu avem decât puţin har, suntem însă toţi asemenea Domnului. Oamenii nu cunosc aceste taine, dar Sfântul Ioan Teologul a spus limpede: „Vom fi asemenea Lui” (Ioan 3, 2), şi aceasta nu numai după moarte, ci încă de acum, fiindcă Domnul Cel Milostiv a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt viază în Biserica noastră; El viază în păstorii cei neprihăniţi, viază în inima credincioşilor şi învaţă sufletul nevoinţa (asceza), dă puterea de a împlini poruncile Domnului, ne conduce la tot adevărul şi îl face pe om atât de frumos, încât omul se face asemenea Domnului!…
(Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 186).

Epilog – Oare chiar sunt vinovaţi preoţii pentru orice?!…

În altă ordine de idei, asistăm, în ultima perioadă, altfel spus, în ultimii ani, la o campanie fulminantă împotriva Bisericii, a slujitorilor ei, împotriva Patriarhului, a ierarhilor, a monahilor şi a preoţilor Ei!…
Sunt de-a dreptul uluit de virulenţa cu care este atacată, pe toate fronturile, instituţia Bisericii, în orice context şi orice împrejurare, (de)sigur în special, Biserica Ortodoxă Română!…
Că sunt de vină că nu sunt, că s-a întâmplat ceva, din cauza lor sau nu, că au săvârşit ceva, cu premeditare, în mod intenţionat sau nu, clar şi limpede, adjudecat: ei sunt de vină! Mai ales preoţii, ei sunt autorii, morali, ai tuturor relelor săvârşite, cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau fără, în Biserică! Ce mai, sunt nişte adevăraţi inculpaţi şi, de-a dreptul, infractori!…
Că, de, despre vinovaţi fără vină nici nu mai încape vorba!…
De greşeala/eroare umană şi de iertare creştină nici că mai poate fi vorba!…
Preoţii altarelor noastre, oarecând o categorie profesională şi socială ce se bucura de un anumit respect în societatea românească, au ajuns, astăzi, să fie arătaţi, pentru orice, oriunde şi oricând, cu degetul!…
Nu mai contează deloc lucrurile bune pe care le împlinesc, sfintele slujbe pe care le săvârşesc, misiunea, apostolatul, propovăduirea şi filantropia şi activitatea pe care o realizează, cu timp şi fără timp!…
Gata, nu mai ţinem cont de nimeni şi de nimic!…
Nu mai ţinem seamă nici de faptul că putem foarte uşor afecta/altera imaginea, viaţa şi slujirea preotului, care este şi el, om, cu probleme, cu lipsuri şi greutăţi, cu familie şi copii, cu bune şi cu rele, cu bucurii şi cu necazuri, nuuu!…
Nu ne mai interesează nimic din toate acestea!… Dăm în el cât ne ţin puterile!…
La ce bun să mă intereseze dacă unul ca acesta suferă, pe (ne)drept sau nu, ce să mai zic de familia lui! Pe cine mai interesează acest aspect ori detaliu, că doar noi suntem îngerii luminii, ai dreptăţii şi echităţii sociale, înţelegeţi?!…
Ce să mai, la deal la vale – noi vom restabili toată ordinea, socială, materială, culturală, naţională poate chiar cosmică, şi, îndeosebi, de ce nu, pe cea religioasă şi spirituală, cum n-a mai fost de când lumea şi pământul!… Ce să mai! Veţi vedea dumneavoastră, ce şi cum!…
Aşa că, vă rugăm frumos să vă nu jucaţi cu noi, ăştia, luminaţii şi purificaţii, sau purificatorii!…
Nu mai stăm, prea mult, ori chiar deloc, să verificăm, să ne elucidăm/edificăm, nu, nici vorbă, că doar noi trăim într-o societate, absolut corectă, onestă şi cinstită, nu vedeţi, în care domină numai dreptatea, onestitatea, corectitudinea, echidistanţa, altruismul şi percepţia, absolut corectă, adevărată şi obiectivă a tuturor lucrurilor! Nu-i aşa?! În care ne amestecăm unii în treburile altora cu motivul şi scopul, sincer, de a le îndrepta şi corecta, căci până să intervenim noi, mărita societate liberă, democratică şi civilă, nimic nu era la locul şi la rostul lui!…
Iar dacă ceva din toate acestea nu funcţionează la parametri maximi sigur, instituţia Bisericii cu slujitorii ei, sunt de vină, fără nici o discuţie, nu-i aşa?!…
Poate că ar fi totuşi, foarte bine dacă ne-am vedea fiecare de treaba, de activitatea şi de acţiunile şi de problemele noastre, ale fiecăruia în parte, scoţându-ne, în primul rând, bârnele din proprii noştri ochi şi abia apoi, paiele din ochii altora, fie ei şi sacerdoţi ai Sfintelor Altare, care, dincolo, de o pregătire/o calificare, de care pare-se că nu mai ţine nimeni seama, nicăieri, sunt oameni, ca şi noi, ăştia – ultracorecţii şi ultraobiectivii, care stăm, ca hienele şi jivinele, la pândă şi la vânătoare, de vrăjitoare!…
Poate că ar fi mai indicat să-i cercetăm şi să-i cunoaştem mai bine, pe toţi aceşti slujitori ai Bisericii, tineri sau bătrâni, preoţi la ţară sau la oraş şi, s-ar putea să ne bucurăm, realmente, de nişte surprize deosebit de plăcute, nemaivorbind de folosul spiritual al unei întâlniri/convorbiri sincere cu un Părinte Duhovnicesc!…
Ce ziceţi? Încercăm? Eu vă asigur că merită, iar după aceea mai stăm de vorbă!…

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.