Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » MIHAI CABA: POEZIA, între Imaginar şi Virtual ( note de lectură)

MIHAI CABA: POEZIA, între Imaginar şi Virtual ( note de lectură)

În lumea Poeziei, orice incursiune, în general şi îndeosebi una cu caracter critic, în special, ar trebui să aibă ca punct de pornire „reazemul de sprijin” al axiomei călinesciene despre universul poetic. „Poezia îşi are universul ei, aşa cum un continent îşi are flora şi fauna lui. Ea constituie o lume separată cu rânduiala ei proprie.(…) Nu toate lucrurile din natură intră în universul poeziei, ci numai acelea care pot constitui nişte hieroglife, nişte embrioane de poem, datorate imaginaţiei omenirii” , scria George Călinescu, prin anii 1943 – 45, cu autoritatea-i recunoscută de „Patriarh al criticii literare româneşti”, în celebrul său eseu „Universul poeziei”, devenit cu timpul un adevărat „îndreptar” formativ al învăţăceilor filologi şi nu numai.

Din acest previzibil „punct de sprijin” şi-a pornit, desigur, şi autorul Cristian Livescu propria-i incursiune  în lumea Poeziei, deosebit intitulată: „Viaţa şi splendorile Poeziei, în celesta cetate Iaşi, la începutul temutului mileniu”, ce a fost finalizată recent printr-o strălucitoare „efigie” a lansării la Editura Junimea. Mai mult decât atât, autorul volumului cu titlu îmbietor mărturiseşte cu precaută emfază în al său „Cuvânt înainte” că s-a „sprijinit” în demersul său asiduu şi pe „legea de fond” a poeziei care a rămas aceeaşi, aşa cum a fost desemnată ea de Titu Maiorescu: „Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în formă sensibilă…Numai poezia nu află în lumea fizică un material gata pentru scopurile ei…”

Nu trezeşte deloc mirare această „spovedanie” înaintaşă a autorului Cristian Livescu, domnia sa fiind doctor  în Litere şi Filologie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” de la Iaşi şi bine  „titrat”, cu state vechi, în domeniul publicisticii şi criticii literare, prin care doreşte să-şi justifice incursiunea critică în „bătălia din ce în ce mai serioasă, mai încinsă, de temut, la început de mileniu, între două mari imperii – Imaginarul şi Virtualul.”

Sondând poezia Iaşului într-o vedere selectivă de ansamblu, Cristian Livescu se opreşte la „două momente de referinţă” ale acesteia: cel din 1870, în care Mihai Eminescu aderă la mişcarea junimistă prin publicarea în „Convorbiri literare”, celebra revistă a Junimii, a poemelor „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”, care-i atrag şederea sa la Iaşi şi descoperirea lui Ion Creangă; între cele două genii cardinale ale românilor legându-se o legendară prietenie. Cel de al doilea moment petrecându-se peste un secol, în 1970, odată cu reapariţia la Iaşi a aceleaşi reviste de mare tradiţie culturală „Convorbiri literare”, în care poetul Mihai Ursachi, publică volumele sale de mare reverberaţie în epocă, „Inel cu enigmă” şi „Missa Solemnis”, marchează începutul unui proces de „valorificare a moştenirii culturale” care-şi propune să refăcă edificiul liric al „celestei cetăţi ieşene”, zdruncinat şi el din temelii de ororile unui război nemilos şi de „seismul” schimbării de regim.

Acestui demers de „redeşteptare a speranţei în recuperarea integrală a tradiţiei şi gândirii libere” i se alătură imediat şi alte „voci lirice” ale cetăţii, aflate la debutul lor fulminant: „faunul” Emil Brumaru, „hermeticul” Horia Zilieru, „iniţiatul” Ioanid Romanescu, „esenianul” Adi Cusin, care aveau, toate împreună, să declanşeze sui-generis valul poetic optzecist, „reformator şi rebel”, în care vocea „profetului” Cezar Ivănescu avea să se distingă sonor în actul redobândirii şi consolidării valenţelor lirice-sacrale ale „Dulcelui Târg”.

Rod strălucit al incursiunii sale în lumea Poeziei ieşene din această perioadă fertilă, de după anii ´70, pedant şi fin observator, autorul se opreşte cu abilă observaţie asupra Imaginarului creaţiei fiecăruia dintre „corifei”, notându-şi meticulos „eşantioane de vers” revelatoare cu care-şi susţine „dizertaţia” de magistru.

Începutul îi revine firesc lui Mihai Ursachi (1941 – 2004), pe care autorul ni-l prezintă ca pe un „mit poetic”: „Probabil de la Eminescu, urbea Junimii nu a mai avut sentimentul revelaţiei de a fi contemporană unui mit poetic autentic, format şi crescut întrutotul sub ochii săi.”, dar şi ca pe un „ambasador al Melancoliei” şi „autarh al Nimicului”. Radiografiindu-i întreaga operă lirică antumă şi postumă, Cristian Livescu îşi pigmentează „judecăţile de valoare” asupra acesteia cu inserţii lirice memorabile: „Un habitaclu al desăvârşirii”, „Am desenat linia mare de ocru a marşului meu către stele”,”Toată moartea e un strip-tease!”, „Nici un tren nu mă duce acolo / şi nici o linie aeriană”, „Nu duc nimic cu mine şi totuşi ca prin vis, / o ţinere de minte, dar nu poate să fie…”

Concluzionând, autorul avea să sublinieze semnificativ: „trecerea prin lume a lui Mihai Ursachi cunoaşte o continuare mitizantă, semn al unei identităţi inconfundabile, dar şi a unei clasicizări binemeritate.”

Trecând la poezia lui Cezar Ivănescu (1941 – 2008), pe care o defineşte ca o „ocultă prezenţă a morţii”, criticul-autor îşi nuanţează fără echivoc aprecierea: „aşteptând să vină moartea / treaz lucrez pentru gloria ei”, „Moarte! Cuvântul acesta atât de perfect e / încât orice-ai spune despre el e adevărat”, „Ce nesigur / e omul acesta pe care-l plimb cu mine!”, „Gândul meu monstruos de  fi şi a fi / nelimitat”, (…), „Moarte, tu, cu lungă coapsă / numai eu te îndestul”, „Moartea mea frumoasă-mi pai / îi sunt vieţii tale casa”.

Iar finalul apreciativ este la fel de irefutabil: „Cu un discurs poetic plin de dramatism, care face din moarte un concept cardinal, intrat în canonul fiinţial, ignorând metafora, în favoarea unui declamativ tragic-trubaduresc, prin a comunica starea poetică cu rafinamentul simplităţii folclorice, Cezar Ivănescu ocupă un loc de referinţă în tradiţia construcţiilor vizionare viguroase din poezia noastră modernă.

 

Pe firul incursiunii lirice propuse, urmează poezia lui Horia Zilieru (n.21 mai 1933), întinsă pe vreo şase decenii – „cu intensităţi astrale sau retenţii discrete”- până la senectute, consumată în Iaşi încă din anii studenţiei sale filologice şi continuată, mereu adaptată perioadelor trăirii, în căutarea propriei tonalităţi originale, „eliberându-se de poverile şi grafismul optimismului de conjunctură”. Pedant, autorul îi introspectează cursul „căutărilor de sine”, mergând pe firul cursiv al poeziei „ziliere”, de la debuturile ei din 1957 (Fluierul) şi 1961(Florile cornului tânăr), trecând pe la Alcor (1967), considerată „trecere spre altă etapă”, pe la Iarnă erotică (1969), Umbra Paradisului (1970), Nunţile efemere (1972) şi Orfeu plângând-o pe Euridice (1973), volume construite în imaginar, ce scot în evidenţă „resursele sale ficţionale”. Volumele următoare Fiul lui Eros şi alte poezii (1978), Oglinda de ceaţă (1979) şi Orfeon (1980) relaţionează într-un „suprarealism al candorii”. De aici încolo poetul captează „Eul liric”, fiind mereu în căutarea „numărului de aur” al poeziei, în volumele: Roza eternă (1984), Fulgerul şi cenuşa (1989). După o „tăcere” de peste un deceniu (!) poetul revine în forţă cu noi volume lirice: Mirii paradisului pierdut (2000), O mamă, dulce mamă şi Slugă la prisaca lui Tudor Arghezi (2004), Dorinţa durerii îndrăgostite (2006) şi Patimile după Anton Pann (2008), în care versul curge „cristalin şi blând” pe aceleaşi cărări lirice distinctive.

Poate şi de aceea „sentinţa critică finală” asupra poeziei lui Horia Zilieru, pronunţată fără „drept de apel” de Cristian Livescu este una indubitabilă: În rândul poeţilor care au reformat lirica noastră în deceniile şapte-opt ale secolului trecut, Horia Zilieru ocupă locul său distinct, cu traiectoria fastuoasă pe care a străbătut-o creaţia sa de maturitate, de la misterul orfic la hermetismul combinatoriu.”

Făcând parte din triunghiul de aur al liricii ieşene din ultimile decenii, poetul  Ioanid Romanescu (1937- 1996) – „magul plebeu, profetul rebel”- nu şi-a dezminţit niciodată condiţia sa asumată la Colocviul naţional de poezie de la Iaşi, din 18-19 oct. 1978: „Sunt conştient că arta este o revoluţie continuuă, în care e nevoie numai de soldaţi. Toată viaţa voi face parte, prin ceea ce scriu, din cea mai tânără generaţie.” Aceste cuvinte-jurământ aveau să-i fie confirmate de către Cristian Livescu (care i-a fost şi confident) după cunoştinţa poetului de prin anii ´80, din care citez: „(…) Se considera, prin agoniseală spirituală, un misionar în slijba Poeziei, pe care o trăia cu toată fiinţa, asumându-şi pe seama ei un rang aristrocrat.”

Drumul lui Ioanid Romanescu în poezie a început în 1966 cu volumul Singurătatea în doi, considerat a fi fost un „debut dezastruos”, chiar dacă prefaţa „siropoasă” i-a aparţinut Otiliei Cazimir. Avea să se „reabiliteze” mai târziu, în 1968, cu volumul Presiunea luminii şi în 1971, odată cu apariţia la Junimea a volumului Poeme, iar recunoaşterea avea să-i vină în 1972, când a primit postul de redactor al secţiei de poezie la revista „Convorbiri literare”, reapărută la Iaşi în 1970, luând locul revistei Iaşul literar.

De aici încolo poezia lui Ioanid Romanescu se desfăşoară tumultos pe două registre, unul al revoltei faţă de ostilităţi şi altul al senzaţionalului ocult. De altfel, crezul său poetic îl aflăm din volumul Favoare (1972): „Poezia mea e nervoasă, tot vorbind peste umăr / uită să-şi scoată bilet, e coborâtă cu forţa / însă de fiecare dată o conduc / până acasă prieteni anonimi // nu are glorie / din simplul motiv că nu şi-a dorit-o, / nu are religie / pentru că prea mult iubeşte viaţa, / nu face prozeliţi / pentru că niciodată nu priveşte înapoi // nu merge în vizită / nu aşteaptă pe nimeni / nu visează în culori / nu se hlizeşte pentru a obţine ceva // are tot ce-i trebuie” Şi volumele sale s-au tot succedat prolific: Poet al uriaşilor (1973), Lavă (1974), Paradisul (1975), Energia visului (1977), Accente (1981), scrise în stilul rebel şi în ton agitatoric, care-i „definesc modernitatea poeziei sale”, după cum autorizat notează autorul. Dintre toate manifestele sale poematice poate cel mai expresiv şi aplaudat a fost Trăiască poezia şi marii visători!… „al dracului am fost, cu patimă în toate, / greşind fundamental de-atâtea ori / – şi totuşi printre fericiţi mă număr – / trăiască poezia şi marii visători!”, pe care-l declama ca nimeni altul.

În 1982 îi apare volumul Magie , al cărui titlu sugerează schimbarea registrului liric, afundat în ocultism, nu înainte de a atrage atenţia generaţiei sale „de a implica spectaculos memoria în poezia cotidianului”, aşa cum a făcut-o mai devreme şi Nicolae Labiş. Ciclul Antares al noului volum reprezintă „miezul ocult al poeziei lui Romanescu”, subliniază cu notoreitate Cristian Livescu. Tot în acest registru sunt editate şi volumele Flamingo (1984), Orpheus (1986), Zamolxis (1988), care pot fi prezentate succint printr-un ales vers romanescian: „cele ce au sens în alt infinit, imaginar, / există pentru că existăm noi

Prin volumul Şcoala de poezie (1989) poetul-rebel Ioanid Romanescu intră într-un polemică deschisă cu optzeciştii aflaţi în mişcarea transcedentală, combătându-i pe toţi „puţoii”, prin susţinerea „puterii poeziei, în absenţa transcedenţei.”

Prin volumele ce au urmat: Morena şi Dilatarea timpului (1991), Urania (1992), Noul Adam (1994) şi Paradisul (1996), după cum observă criticul autor, Ioanid Romanescu „se dedublează teatral, fiind când o voce în social, vorbind răspicat despre condiţia bardului, când o voce în ideal, căutând idiomul comunicării cu lumile de taină.”

Volumul postum Lovitura de maestru (1997) face trimitere de gând „spre moartea aplicată spiritului liric de zeul care suferea în adâncurile lui”.

Pecetea finală ce o pune autorul este una la fel de solidă: „Poezia lui Ioanid Romanescu merită studiată în resorturile unei fenomenologii vizionar-iniţiatice singulare în literatura noastră.”

Venind la rând poezia lui Emil Brumaru (1939 – 2018), asociată inspirat unei traiectorii fabuloase, de la „Rezervaţia de îngeri” la „Infernala comedie”, criticul o cercetează amănunţit din ediţia completă a acesteia apărută la editura  ieşeană Polirom, identificându-i „două registre distincte, în funcţie de tratarea paradisului erotic, în cheie pudică sau impudică.”

Aderând la grupul oniriştilor lui L.Dimov, poetul Emil Brumaru dispus „să încerce toate cuvintele considerate tabu, în sonete ieşite parcă sub dictare”, după cum mărturiseşte, încheagă în 1979 Infernala comedie, considerată de Cristian Livescu „textul cel mai obscen, mai pornografic, campionul de necontestat al lubricităţii şi scabrosului din toate timpurile, în literatura română”.

Ca atare, „trecerea în revistă” a poeziei lui Brumaru, autorul o  realizează printr-o selectivă subliniere de vers; fiecare dintre ele aparţinând unei etape temporale a creaţiei sale porno-lirice: Eu sunt total învins de rouă, / Definitiv trăsnit de crini!; Vom foşgăi, iubito, în patul nostru drag; Appolinaire, dă-mi drumul la ea sub malacov!; Şi ne iubim bezmetici, albi de pudră, / Elastici, fumegoşi, crud sfâşiaţi / De fluturi…; Iar eu îţi fierb sutienu-n samovare / Spiritul sânilor să ţi-l pot bea; la ce-aş minţi? Te mai iubesc şi-acum. / Crezi tu că ruga mea e-o blasfemie?; Unde păcatele şi purităţile încap /Alături./ Frige-n tavă crini groşi târâţi prin praf. ;(…) Cum mă despoi de tot ce am pe suflet! / Stau gol în faţa ta ca într-un rai.

Pentru a pune punct final „radiografiei” liricii lui Brumaru, autorul apelează la „prefaţa” prudentă a lui Ion Vianu, făcută în 2012: „O limită a obscenităţii rămâne chiar şi în mintea celor mai nebunatici. (…) Atenţie! Frontiera pulverizată este cea morală. Ce e frumos nu poate fi obscen…”

Neobosit pe drumul incursiunii propuse în „viaţa şi splendorile Poeziei în celesta cetate Iaşi, la începutul temutului mileniu”, Cristian Livescu îşi continuă „punerea sub lupă” a creaţiei poeţilor actuali ai „dulcelui Târg”, între care: Cassian Maria Spirdon – un romantic printre optzecişti – „cu o structură gravă, solemnă, dizlocată de furtumile post-moderne, care alterizează eul, oferindu-i o proiecţie în faptul de a fi martor şi exeget totodată al facerii poemului”, Lucian Vasiliu – cel care iese din „lumea subversivă a metaforei” şi cere impetuos o „nouă ordine mondială a lecturilor”, realizând „o poezie ca punte între tărâmuri, între Templul-Carte şi lumea bezmetică de azi”, Nichita Danilov, cel a cărei poezie este „ca o reprezentare a dramei sufletului”, Aurel Ştefanachi – parfumul manierist al industriei cuvântului, cel care îşi doreşte în poezia sa „să fie nelimitatul hublou prin care se vede perfecţiunea şi infernul”, Adi Cristi, cel ce „vine din lumea cuvintelor interzise, / închisă în frica de lumină şi are „meritul de a întreţine (aprins n.n.) rugul textualismului  unei retorici narative”, Daniel Corbu, cel al cărei poezie oferă „spectacolul precarităţii”, cel care revelaţia vieţuirii ieşene, „pe când Dumnezeu se plimba / prin Copou”, Emilian Marcu, poetul neo-romantic, cel „îngrijorat de dispariţia ţăranului şi a tradiţiilor sănătoase de la sate, prin care s-a zidit acest popor”, Nicolae Panaite, în poezia căruia se „văd verbe cum ies / din gramatici pe cruce”, Andrei Maftei, cel care, urmând  „tradiţia trubadurească”, se îndeamnă pe sine: „Îmbracă ninsoarea aceasta / Şi cântă suflet al meu!”, Nicolae Ionel, cu poezia sa „din lumea sfinţilor” care urmează „fără istov / să atingă tiparul / divin cutremurat al frumuseţii”, Vasile Proca, un poet care „ascultă cum cad mere putrede în Europa” şi cum „creşte o cruce în mijlocul cerului”, Maria Mănucă, o poetă-artistă, care-şi etalează poezia în „Castelul cu roşu damnat”, de parcă „m-aş fi născut scânteie-arzătoare / undeva, în lumina / din Rondul de noapte”, Vasile Cojocaru Filipiuc, a cărei poezie, „ca un violon d´Ingres”, curge meditativ precum „lacrimile vinului celest” şi, în fine, Gabriela Chiran, poeta a cărei creaţie „locuieşte în două case, una a spaţiului concret, cealaltă a abisului iluzoriu, ale căror reguli le-am încurcat din nou”, după cum singură. „depăşindu-şi convenţia”, singură mărturiseşte.

Aici şi aşa se termină incursiunea critică a autorului Cristian Livescu asupra vieţii şi splendorilor Poeziei în celesta Cetate Iaşi la începutul temutului mileniu, exprimată prin „judecăţi de valoare” de măiastră şi aprofundată sondare originală a acestui univers liric ieşean, îmbinate în chip fericit cu „addenda” unei riguroase consultări bibliografice în domeniu.

Transpare din cele 350 de pagini ale volumului junimist credinţa nestrămutată a lui Cristian Livescu în valorile Poeziei aparţinătoare imperiului Imaginarului. Poate de aceea şi nu întâmplător pe ultima copertă a acestuia autorul îşi reia cu subliniere afectivă vizionarul său gând: „Deşi a pierdut teren, prin coborârea agresivă a Virtualului în teren, în stradă, cucerind destule minţi searbede, Imaginarul nu poate rata izbânda finală, dacă îşi va dovedi calitatea decisivă de a pune în valoare puterea sufletului manifestată prin Poezie. Virtualul nu are nimic de a face cu sufletul şi de aici diferenţa pe care umanitatea o are de recuperat în favoarea ei, cu regrete pentru rătăcirea comisă. Când? Conflictul e de lungă durată… Cealaltă lume, Poezia, mesageră fidelă a sufletului, stă de veghe şi ne apără…”

„Trăiască poezia şi marii visători!”

Mulţumim, Cristian Livescu!

Mihai Caba