Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » Rănit de hotarul de la Prut, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță trece un important hotar al timpului propriu: cel dintre deceniile șapte și opt

Rănit de hotarul de la Prut, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță trece un important hotar al timpului propriu: cel dintre deceniile șapte și opt

Recent, am participat – desigur, empatic, cu resursele mele interioare, cele care trec dincolo de lucrurile percepute senzorial – la a 70-a aniversare a unui drag frate și prieten basarabean, dr. Vasile Șoimaru. Iată însă că astfel de sărbători personale – care pentru anumiți fii ai Cetății trec hotarul dintre privat și obștesc – se țin lanț în sânul cunoscuților mei (îndrăznesc să-i numesc și prieteni) aflați la Chișinău.
Peste câteva zile, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță trece și dumnealui pragul dintre deceniile șapte și opt, unități zecimale de timp cu un rol precis în viața aniversatului: una îi încununează istoria proprie, iar cealaltă îi profilează, privilegiat, timpul personal în care înțelepciunea e fructul care dă, din pârg, în copt. Desigur, vorbind de înțelepciunea vârstei, ne referim la acea însușire mentală de esență ontologică, nu determinată de maturitatea din structura cărnii omului, ci de acumulările spiritului în raportul său activ cu ceea ce viața i-a oferit, discret, mai presus de nevoile burții și de confortul trupului.
Și fiindcă am invocat prietenia, legat de relația mea (și viceversa) cu cei doi frumoși și distinși basarabeni, e musai să fac o precizare cu referire la prietenia cu dl. Ionel Căpiță. Iar asta, numaidecât sub influența „agentului” subliminal care acționează asupra mea dintr-un eseu al său intitulat: „Prietenia noastră” din vol. „Noi și Noi”, Chișinău, 2018, carte reluată la lectură zilele acestea, anume ca un omagiu adus autorului la zi aniversară. Căci ce scriitor are vreo altă bucurie mai presus de a ști că scrisul său își găsește/ regăsește cititorul? În amintitul text moralizator, autorul remarcă inechitatea care impietează asupra multor prietenii, anume lipsa reciprocității. Mulți se laudă cu prietenul cutare sau cutare, fără însă a satisface deloc corespunzător echivalența. Da, așa este, într-o prietenie arareori talerele balanței își găsesc echilibrul. Și această tară relațională, amendată de bunul meu prieten, parcă m-ar atinge și pe mine, căci dl. Ionel Căpiță e cel care îmi dovedește fără tăgadă că substanța prieteniei sale trage mult în jos talerul său, reducându-l pe al meu la un insignifiant fulg.
Desigur, prietenia, cea pe care o invocăm adesea, mai ales de dragul uzualei vocabule din bogatul nostru fond lexical, înseamnă o relație afectivă cu o plămadă mult mai densă decât cea pe care noi o reducem cu ușurință la compoziția unei relații de amiciție. În cazul nostru, ca să fiu cât mai precis, e vorba de o prietenie mai degrabă „de la distanță”, spațiul măsurabil dintre habitaturile noastre întinzându-se pe o axă ce leagă două puncte de pe malurile râurilor Bâc și Moldova. Iar în numita prietenie, dl. Ionel Căpiță e, invariabil, inima cea care pompează în corpul relației noastre dragostea de frate, frate întru cele ce înseamnă apartenența la Neamul Românesc. Dumnealui e inițiatorul tuturor convorbirilor noastre telefonice și tot dânsul e mereu expeditorul darurilor sale destinate să sfideze rolul ingrat al Prutului, râul care ne desparte Neamul. Darurile dumisale sunt, cu precădere, cărțile proprii și, de la o vreme, PDF-ul lunar al unei importante reviste basarabene, al cărei redactor îi este. Iar referitor la puținele nostre întâlniri fizice, îmbrățișările au fost mereu proprietatea dumnealui, căci brațele mele firave n-ar fi avut imbold pentru a cuprinde dezinvolt măsura XXL a vajnicului trup hărăzit de Domnul fratelui nostru basarabean. Iar în trupu-i falnic, potrivitu-i-a Ziditorul și o inimă pe măsură, în care să-i încapă iubirea. „Lăsăți-mi dragostea!” (titlul unui volum al său) e invocarea sa hotărâtă către cei care vor să-i răpească această proprietate fundamentală a inimii. Că au fost și încă mai sunt așa-ziși răpitori de dragoste în zbuciumata Basarabie, nu-ncape îndoială. Ce dovadă mai evidentă și totodată mai crudă poate fi răpirea dragostei de Neam, a dragostei de frate în cazul unei fracțiuni copleșitor de mare, aparținând întregului desemnat de populația actuală a R. Moldova?!
În cartea mai sus menționată, „Noi și Noi”, cel mai recent dar primit (prin poșta… transfrontalieră!), prietenul meu de la Chișinău inventariază – eseistic și, paritar, poetic – cât de viciată le-a fost basarabenilor matricea lor ființială, cu tot cu esența ei existențială: dragostea de Neam. Dar calamitatea geopolitică abătută asupta Vetrei românești de la răsărit, instrumentată de țarul Alexandru I și Sultanul de la Istambul, într-o primă etapă, și apoi de Stalin, efect al Pactului Ribbentrop-Molotov, n-a fost fatală. Sperăm cu toții asta, dar mai ales autorul cărții, care își strecoară această speranță în invariabila sa formulă de încheiere a convorbirilor noastre telefonice și virtuale: „Trăiască România Mare, cu noi în ea!”.
Conform autorului volumului „Noi și Noi”, conștiința de Neam a basarabenilor îi divizează pe frații noștri de la răsărit de Prut în două unități fracționare: „Noi”, desemnat prin partea rezistentă, imuabilă a ființei și un alter „Noi”, din păcate, vulnerabil în fața străinului ocupant, un „Noi” aflat deci în contradicție cu primul. În eseurile jurnalistice din carte (unele cunoscute mie din presa chișinăuiană care le-a inclus) urmate de câte un poem contextualizat temei eseului, basarabenii se pot privi în oglindă spre a-și consulta starea lor de conștiință în condițiile suportate direct sau ca efect al generațiilor supuse grav deznaționalizării, mutații imprimate în ADN-ul moștenitorilor. Desigur, e vorba de starea lor curentă de aparținători ai Neamului cel silit să suporte încă hotar în sânul său. Eseuri/ demersuri jurnalistice precum „Sârma ghimpată – de Neam blestemată”, „Limba – izvorul ființei”, „În hora neamurilor”, „Urmași fără urme”, „România Mare – unică salvare”, „E slut la Prut”, „Ridică-te, Stefane! Ce-aștepți, Ioane?” (vezi celebra sursă a parafrazei, poezia pentru care autorul a fost martirizat), „Dragoste de Neam și lumină în Țară”, „Țara asta și Țara noastră” etc. sunt edificatoare pentru ca cititorul să discearnă între cele două plurale ale persoanei întâi, identice ca formă, dar distincte și dihotomice prin anatomia conștiinței aparținătorilor la ele.
Volumul „Noi și Noi”, prin caracterul profund pedagogic al demersurilor morale conținute, îmbrăcate în canoanele jurnalisticii militante și, complementar, ale poeticii moraliste, prin dinamismul trăirii autorului în solidar cu zbuciumata societate basarabeană e expresia a ceea ce îl caracterizează, în sânul branșei sale, pe jurnalistul și poetul Ionel Căpiță.
Dar succinta referire la cartea numită mai sus a prietenului meu nu e legată de intenția de a dezvolta aici o recenzie propriu-zisă asupra cărții, ci doar un pretext ca să edific, prin posesia ei – ca un recent adaos la celelalte volume de același autor din biblioteca mea – privilegiul prieteniei mele atipice cu dl Ionel Căpiță. Zic „atipice” fiindcă în această relație, cum onor cititorul a observat, unul oferă, celălalt primește. Eu, primitorul, sărac fiind în astfel de avere personală, pot, în schimb, să-i întorc prietenului meu de la Chișinău bucuria sinceră și recunoștința adâncă ale celui care primește darul. Dăruitorul are și el, din asta, bucuria sa: o dezvoltă chiar binefăcătorul meu în eseul „Bucuria de a da” din același volum aflat aici în atenția mea ca laitmotiv al modestului meu exercițiu aniversar.
Așadar, în zilele acestea s-a ivit prilejul (și încă ce prilej!) să-i reiterez distinsului meu prieten de la Chișinău prețuirea mea expresă și cele mai alese urări pentru restul timpului propriu, pe care i-l doresc (și i-l întrevăd)… lung și binecuvântat de Domnul cu toate cele trebuitoare omului la senectute! Și, la acestea zise, adaug numaidecât și speranța că voi avea, alăturați în spirit, și câțiva asociați la acest exercițiu al meu de dragoste frățească silită să înfrunte hotarul din sânul Neamului.
La mulți ani frumoși, domnule Ionel!

Gheorghe Pârlea
Miroslovești, jud. Iași