Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Silvia ANDRUCOVICI: Mirele lui Vasile Andru – romanul unei inițieri

Silvia ANDRUCOVICI: Mirele lui Vasile Andru – romanul unei inițieri

Mirele  de Vasile Andru, carte apărută în 1975, deși foarte bine primită la acel moment de cititori și de critică, până la reeditarea din 2018 la Editura Eikon, părea un roman cu destin uitat. Această ocultare s-a petrecut aproape independent de voința autorului, care parcă temându-se de reluarea temei, nu a mai încercat o republicare.  Astfel, romanul este readus în atenția cititorilor la doi ani de la plecarea autorului dintre noi. Pentru scriitorul Vasile Andru, reeditările au fost mereu prilej de revenire, de rescriere a textului până la o formă perfectă, care se desăvîrșea prin renunțarea la varianta precedentă, socotită  drept ciornă. Atât cât îl cunosc pe Vasile Andru și laboratorul său de creație, orice rescriere  însemna o retrăire, o spovedanie, țesute împreună cu sugestii de destin, de vindecare, de optimizare, diseminate subtil în paginile cărții Cartea este un  microroman, așa cum o numea însuși autorul, care era aproape obsesiv în restructurarea textelor proprii, în esențializarea lor.

Tema romanului, nunta postumă, este tulburătoare pentru junețea autorului (avea 33 de ani la apariția romanului), așa cum mărturisește acesta în prefața la ediția actuală, scrisă chiar înainte de a trece la Domnul: „Prea tânăr, prea netrezit. Acest scenariu al nunții postume era prima mijire a trezirii. Eram pe atunci, nepregătit pentru nunta postumă. Acum, când refac unele pagini, sunt la un alt pol biologic, prea departe de fierbințela unui mire pământean, și poate cu tendința unei nuntiri mistice.”

Povestea romanului se țese în jurul nunții postume, pe scurt o fată tânără, care moare nelumită, necăsătorită, este îmbrăcată cu veșminte de mireasă și primește un mire temporar, care o însoțește pe tot traseul către cimitir și care îndeplinește ritualic rolul de mire. Înmormântarea se desfășoară  respectând ritualul creștin, cu participarea unui preot, dar și a unui taraf de lăutari, care-l completează pe preot, îmbinând astfel ceremonia înmormântării cu cea a nunții.

Au existat multe voci apreciative la adresa acestui roman la momentul apariției. De altfel, cartea a fost premiată de Uniunea Scriitorilor cu premiul de debut pentru proză. Unii au fost de părere ca aceasta proză șlefuită, muncită ar fi fost maximul din ce-a scris Vasile Andru. Alex Stefanescu chiar spune că: „Primele cărţi ale lui Vasile Andru conţineau o proză subtilă, inspirată din experimentele prozatorilor francezi din noul val, dar fără nimic epigonic.” Romanul a trezit entuziasme și prin tema sa, care făcea parte din registrul prohibit în epocă.  Preotul și istoricul Constantin Hrehor, dar și poetul Mihai Prepeliță au fost atât de încântați de acest roman, încât îl vedeau ca stând la baza unui scenariu de film. Poate un regizor precum  Emil Lotteanu ar fi fost în stare să facă un film din acest roman! Marian Popa în Istoriile sale, socoate că în acest roman, autorul era preocupat de orfism, întrezărind în Mirele o asemănare între ritualul  autohton al nunții postume și mitul lui Orfeu și Euridice.

Despre acest ritual, Henry Stahl scrie într-un studiu, care se numește Teoria neistovirii vieții și căsătoria cu moartea, unde moartea din ethosul popular apare ca fiind un izvor de primejdii și groază. Ceremonia întreagă a înmormântării este un procedeu pentru omorârea definitivă a mortului, lucru care se poate desfășura în două moduri: blând – prin încercarea de definitivare a trăitului celui care a murit, de împlinire a rostului acestuia pe pământ, prin nuntire. Sau violent, agresiv, în cazul ritualurilor aplicate strigoilor, moroilor, prin înfigerea unui obiect ascuțit în inimă.

Tema nunții postume probabil că vine din preistorie, o găsim abundent în literatura populară balcanică sau în literatura cultă antică elenă. Era obiceiul ca la mormântul tinerilor necăsătoriți să fie adus un brad, bradul fiind simbol nupțial. Comunitatea împlinea acest ritual cu un scop precis: ca să aibă și mortul nunta lui. Este o simbolică istovire a vieții celui decedat, necesară mai ales dacă moartea a intervenit printr-o curmare bruscă a vieții unui membru prea tânăr, care pleca cu zile netrăite, neviecuite.

Constantin Brăiloiu într-un studiu despre acest subiect, spune că aceste ritualuri se practicau frecvent în satele românești dintre cele două războaie mondiale, și le definește ca fiind rituri funebre, cu  proveniența în precreștinism.

Mircea Eliade privește acest ritual dintr-o perspectivă mai largă, integrându-l în conceptul de creștinism cosmic. Creștinismul cosmic – caracteristică a societăților țărănești din arealul  Europei orientale, misterul cristologic proiectat asupra naturii însăși, are drept rezultat o participare a tot și toate la liturghia cosmică, mai ales în actele esențiale ale viului, cum ar fi nașterea, căsătoria, moartea. Poate fi privit și ca o teologie populară, o rămășiță a religiilor păgâne, omul  de acum două milenii  încercând astfel o creștinare a religiilor strămoșilor.  Această blândă creștinare o găsim și în suprapunerea unor sărbători creștine  peste cele păgâne, cu preluarea denumirilor preexistente ale sărbătorii. Astfel, Intrarea Domnului în Ierusalim, cu o săptămână înainte de Paște, Floriile, a fost suprapusă peste sărbătoarea antică a Floraliilor.

Moartea la români, mai ales moartea persoanelor tinere, netrăite, nelumite, cum este cea din Miorița, este o resemnare în fața morții, o împăcare, o reîntoarcere în natură, care împlinește  un rol integrator, mângâietor, matern. Moartea capătă astfel proporții cosmice.

Romanul Mirele nu este doar o povestire a întâmplării morții tinerei fete și a ritualului de îngropare derulat concomitent cu cel de cununie. Este mai mult, o rememorare a vieții tânărului mire, pe care acesta o recuperează luând-o treptat în stăpânire, uneori dureros, cu iluminări tardive și în același timp, cu acuitate intensă a prezentului, totul desfășurându-se în timpul deplasării catre cimitir, cu o gradare dramatică progresivă spre identificarea metanoică finală. Pare că mirele se simte dator să trăiască, să experimenteze pentru mireasa din sicriu, dar și pentru netrăitul său, la început inconștient, apoi din ce în ce mai conștient.

Cartea are ca și coordonate un sat din Bucovina de nord din anii ‘70 ai secolului trecut, povestea fiind centrată pe drumul parcurs de convoiul cu rol dublu de moarte-nuntire. Apare însă aici o infrapoveste, care însoțește permanent acest convoi, alcătuită din amintirile și trăirile mirelui. Astfel, se derulează, aproape filmic o succesiune de tablouri ale drumului parcurs de convoi, intercalate de retrăiri ale propriilor amintiri, ale relațiilor cu prietenii, cu femeile iubite, cu propriul copil. Aceste amintiri sunt aduse în conștient cu ușurință, se lasă dezvelite ca niște foi de ceapă, până la adevărul cauzal, demers realizat cu maximă onestitate, ca la spovedania ultimă, surprinzând prin contrastul dintre îngăduința cu care apar portretele semenilor și luciditatea asupra propriei persoane.

La un moment dat, mirele se găsește într-o stare psihică, în care pare că ia totul în stăpânire,  realizând o introiecție totală a peisajului, drumului, caselor, pomilor de pe margini, cu o deplină trezie și la o intensitate pe care o poți regăsi doar la insul aflat în fața unui prag psihic, unui prag de destin. Treptat acestă trezie îl propulsează într-o stare, în care se identifică cu vegetalul din jur, se înfrățește cu natura, cu frunzele, cu pomii, atomii proprii se amestecă, se contopesc cu cei ai humei, ai caolinului dar și cu capilarele lemnului. Are loc o osmoză a ființei sale cu tot ceea ce-l înconjoară. Face acest lucru cu o lejeritate, o libertate dată de lipsa oricăror ambiții, planuri sau presiuni dinspre viitor. Nunta – unire cu tot și cu toate!

De la rolul formal de mire al fetei moarte, nu se găsise alt flăcău în sat pentru asta, (primește o floare de pânză albă la rever, ba primește chiar și zestre după fata moartă), care ar fi trebuit să se încheie la finalul ritualului fără nici o consecință pentru protagonist, tânărul trece treptat la rolul concret, real, vivificând și dând greutate acestei ipostaze, până în final, când are loc nuntirea definitivă cu mireasa din sicriu.

Prima impresie la citirea romanului a fost de haiku, de poezie japoneză. Mă refer atît la dimensiunile sale, cît și la densitatea de sens și de emoție pe care o conține. Este un roman șlefuit, care lasă în cititor un sentiment delicat. La finalul lecturii romanului am avut imaginea punctului de rouă de pe vârful unei frunze, în bătaia primelor raze de soare și a evaporării sale într-o clipă. Delicat in ciuda subiectului, care poate să pară cititorului ca făcând parte din registrul horror.

Cititorul va descoperi pe firul narativ al romanului momente subtile de o tandrețe copleșitoare. Un fragment ilustrativ pentru scrisul delicat, filigranat al autorului și încărcătura emoțională și estetică, este cel în care mirele își amintește despre experiența petrecută vara, la treierat, pe arie. Aria este un loc mare, unde o treieratoare, o combină strânge spicele, le desprinde de tulpină, de paiul cerealei și le separă. Această mașină face un zgomot infernal, astfel încât participanții sunt nevoiți să strige unul la celălalt, ca să se înțeleagă, sau să se apropie foarte mult de urechea interlocutorului. În acest context, o tânără se apropie și dorind să-i transmită ceva, își apropie gura de urechea autorului într-un sărut mascat. Iată textul: „Eu stăteam la o margine. Atunci s-a apropiat o fată, foarte tânără, poate abia puberă, mi-a vorbit şi, spre a se face auzită, a apropiat gura de faţa mea. N-am auzit ce-a spus, i-am răspuns nu aud, nu aud nimic. Ea a repetat, şi-a lipit mai apăsat gura fierbinte de urechea, de tâmpla mea, şi a ţinut-o aşa cât cerea fraza, şi trebuie să spun că fraza era lungă. Sărutul acela deghizat mi-a smuls inima de la locul ei.

Mirele își duce la îndeplinire rolul, încercând o apropiere de fata din sicriu, într-un mod impus de starea de cadavru a fetei și îmbrățișează mireasa cu umbra sa, rezultând un text tulburător: „Soarele e încă puternic. Îmi cade pe umeri şi îl port ca pe o desagă cu merinde. Drept îmbărbătare, sau poate ca o despăgubire, el îmi născoceşte o umbră impunătoare, lungă, mai lungă decât trupul meu. O fâşie de umbră este pe pământ, o alta se urcă spre sicriu, ca un cap de şarpe, apoi lunecă jos, căruţa e de vină, n-are un mers rectiliniu. Acum îmi văd o parte din umbră la capul fetei, învăluindu-l;mă duc lângă Ana cu Umbra mea, este o îmbrăţişare. Căruţa, în mersul ei cu hăţişuri, o fereşte pe fată de apropierea umbrei: o ia când la dreapta, când la stânga, iar umbra şarpe cade jos, cu zgomot poros, abia auzit, ca zgomotul produs de trezirea unei cugetări. Învăţ mersul căruţei, deplasarea ei, şi o stăpânesc. De câteva minute umbra îmi rămîne lângă Ana.”

 

Cred că romanul are un sens mai profund decât punerea în lumină a unei povești din cortegiul de credințe precreștine, cu rădăcini în lumea satului, povești care fac atât de interesantă etnografia. Tema a fost, de altfel, exploatată recent și de alți scriitori. O regăsesc la Matei Vișniec într-o carte recentă de proză, Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă și la Otilia Țeposu în Drușca. Povești de la marginea pădurii. Romanul este mai mult chiar și decât descoperirea unui simbolism  orfic, decât o Miorița autohtonă, este o poveste pandant, o poveste în oglindă, o copie în lumea de jos a jertfei cristice. În primul rând, se numește prea frumos, Mirele, ca să nu mă gândesc la Mirele care abundă în Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Apoi, trebuie să socotesc aici și structura de om luminos a lui Vasile Andru, om interesat de marile adevăruri revelate, de textele sacre. De altfel, preocupările sale ulterioare, aplecarea spre rugăciunea inimii, cercetarea procedeului creștin de meditație, îmi definitivează întru totul această convingere.

Nuntirea aceasta este în aceeași măsură și o jertfă, este o ardere și un rug: „ Toţi se clatină ca o pădure de alge. Siluetele lor urcătoare sunt scări fascinante care vin din nucleul incandescent al pământului şi, cu capătul de sus, se sprijină pe o stea uriaşă, Mira Ceti. Ei ard.”

Jertfa mirelui o descifrăm ca izbândă finală, așa cum jerfa cristică nu poate fi despărțită de înviere. De altfel, Vasile Andru din scrierile sale sapiențiale de mai târziu, preluând punctul omega de la Teillhard de Chardin, ca maximum al extinderii conștiinței, punct pe l-a numit hristosferă, are convingerea că oamenii se întâlnesc în hristosferă, dincolo de viață, dincolo de moarte, sau penetrând viața și moartea, acesta fiind punctul de la care omul poate învăța nemurirea, învierea. „Plânsul lor e atât de omenesc încât o învie pe Ana. Ei nici nu-și dau seama, dar tristețea lor o învie, ne învie pe toți, trăiesc cu ei un mare mit al învierii. Și ca să mă conving îmi ciupesc obrazul, simt durerea fără amăgire. Toți au înviat! Și deodată simt că am o poftă cumplită de mâncare.”

Ana trăiește atât timp cât ea locuiește în mintea și sufletul celor care rămân după ea, în plânsul părinților, în conștiința semenilor. De altfel, tânărul mire nici nu crede în moarte: „Nu am putut niciodată ca în fața unui om fără suflare, să nu mă întreb dacă nu cumva a căzut într-un somn lethargic. Nu știu de unde îmi vine această deformație, acest reflex. Poate din faptul că înlăuntrul meu subzistă un refuz de a crede în moarte, există ceva în mine care se împotrivește din răsputeri în a admite moartea, chiar în ciuda evidenței, chiar când e clar că mă înșel. Ori de câte ori mă uit la Ana, liniștea ei statuară mă împinge să cred că moartea sa e numai aparență. Și mă-nvăluie o mare neîncredere în a admite neantul…”

La final, în ciuda faptului că pământul ia ce i se cuvine, mirii, în existențele lor subtile de corpuri omega, urcă la cer, nunta se consumă. Acest final îmi declanșează pe retina virtual o imagine cu mirele, care o trage pe mireasă, într-o plutire deasupra pământului, un tablou de-a dreptul chagallian.

Fragmentul final al cărtii este o cunoaștere bruscă prin revelație a adevărului ultim, urmată de o stare, care sugerează extazul: „ Eu, căci mai există un eu în toată dezordinea aceasta, mai există un eu în sfâşierea şi pierzania aceasta, eu ştiu că voi rămâne, durerea mea de om va rămâne, ca semn al vieţii, durerea şi fericirea de a simţi durere, eu ştiu că rănile şi privilegiul de a avea răni nu s-au sfârşit în momentul acesta când materia cere materie, şi unul trebuie să dispară după nunta lui. Eu, căci mai există un eu în schimbarea acestei lumi şi în pierzania acestui ceas, eu ştiu că am lăsat în urmă motivul de a nu muri. De aceea, nu în întuneric mă duc, huma se luminează de privirile mele, îmi intră în ochi şi se luminează de lumina ochilor; mâinile se adâncesc în lut…….. vatră… ………………………………………Mira Ceti ……..

Mirele, un roman-poem-haiku plin de delicatețe, o bijuterie filigranată, medievală, este romanul nunții postume, dar mai profund, este romanul unei inițieri, care se împlinește prin extaz. Rămân cu gustul unei scări ascetice, a unui urcuș care îmi revelează la final, sentimentul învierii dincolo de moartea fizică, sentimentul permenenței și al frumuseții într-o ordine, care este Thelema Su.

———————————

Silvia ANDRUCOVICI

12 mai 2019


Etichete: