Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Liana NICOLAE: Uimiri lirice

Liana NICOLAE: Uimiri lirice

Ne-am întrebat?

 

”Cunosc mulți oameni care de departe par ceva, iar de aproape nimic.”

(La Fontaine, Despre oameni și valoare)

 

 

Cât de important este să știm pentru ce trăim și ce facem cu viața noastră

Poate sub cenușa zilelor noastre vom găsi  grăunțele de aur al adevărului

Eterna contradicție dintre meditație și venerare unde fiecare are o durere

Numai că durerea împărtășită cu alții este mult mai mică și mai ușoară

Căutând ceea ce nimeni nu găsește aflăm licoarea amară a renunțării

Nu știu dacă un scriitor trebuie să fie un filosof, să nu oprească lumina

Sau un purtător al forțelor înțelegerii, o fereastră care să răspândească

Să filtreze lumina cu grijă, să nu stea în calea ei, să-ndrăgească realitatea

 

Nu vă-nțeleg pe voi, care vă rezemați de stele, aproape m-ați încolăcit

Nu pe mine ci intuiția mea, înțelegerea mea față de tristețe sau boală

Mă gândeam și la tine, cel care mă iubești în tăcere, oare mă-nțelegi?

Sau ți-e teamă să recunoști sau vrei să renunți deși aceasta nu este ușor

Nu este un lucru prea vesel să te joci de-a cuvintele, să oprești fulgerele

Renunțarea nu este un lucru fericit, apleacă-te peste relele lumii cunoscute

Că nu este așa deprimantă precum pare, să știi că nimeni nu scapă de tristețe

Umilință sau durere, frumusețe, de compasiuni universale necondiționate

 

Ce bine e să trăiești, e așa de bine, depinde cum privești dezamăgirile

De foarte multe ori, dorința împiedică sau distruge bucuria, ne ascundem

De mirosul acvatic, de-nceputuri, de cel care ne dorește înveninat și mândru

Bărbații uneori își doresc ceea ce nu au, le e greu, teamă de un nou început

Astfel pot alege să trăiască singuri, sfârșiți, fără o nouă trăire, fără alt început

Se simt bine într-un pustiu fără oaze, neasemuit de ieftin, cu ceruri prăbușite

Dorința lor nu dispare total, se folosesc de litere mute, luând-o de la-nceput

Priveam păsările ciripind pe frunzișul iederii, până nu mai mi-era sete de fericire

 

 

Dor

 

Mă dor ochii, mă doare lumina, mă doare soarele, iubirea, mă doare dorul

Mă doare imaginea, somnul, mă doare lumina, mă plânge plânsul și lacrima

Și aducerea aminte, mă dor prietenii-neprietenii, mă sfârtecă timpul nemilos

Mă taie viața, îmi explodează mintea și zâmbetul, câte nu mă dor, numărate

Cel mai mult mă doare omul, omul uitat, amânatule, nevăzutule și apărutule

Și dispărutule, anii rătăciți, răzvrătiți de neumblări și reveniri și câte mă dor

Și despărțirile, regăsirile, sfârșitul și-nceputul, viața și ce mai este dincolo

 

Toate mă uimesc, Doamne, chiar nu te gândești la mine, să știi că și ființa Ta

Mă doare cu puterea și permanența Ei, iată, mă uită uitarea, mă urăște ura

Mă iartă iertarea, mă șuieră trenul, mă bate austrul în suflet și inima ce face?

Ea e mereu bătălie, ca pe front, răpusă, la război, când plânge, când râde

Când bate mai rar sau uită, a pedepsit-o trupul meu prăpădit, tare învechit

Trăiesc trăirea, iubesc iubirea, mor murirea, cânt cântarea, iubesc omul-om

Întâmplarea-neîntâmplarea, visare-nevisare, joaca-joacă, trădarea-minciuna

 

 

Mă-ncalță drumul, mă descalță pragul, mă împodobește seara și dimineața

Ce multe treceri m-au călcat, ce multe drumuri m-au prădat, până la epuizare

Viață împărțită între bagaje, avioane și aeroporturi, între frământate enigme

Ce accidente m-au lovit, câți copii am pierdut, câte umbre am preschimbat

Cum un vultur lovit, sângerând a căzut pe capul meu, câte zile l-am îngrijit

Mă rătăcisem pe zăpezi răvășite, acolo am descifrat un pas de bărbat, o ușă

Un sunet de cheie, unde sunt acum, cine sunt, unde merg, unde mă opresc?!

 

Și mă mai doare cerul, valul, malul, copacii, orizontul, marea, ecoul nopții

Muntele și brazii, mă doare mugetul cerbului și ochii căprioarei plăpânde

Lumea, ființă-neființă, depărtarea-apropierea, omul-căzut, omul-ridicat

Copilul plângând, vițelul mugind, mama și tata cu dorul de mine în liniștea

Și pacea lor tăcută și câte mă mai dor, Doamne!? Libertatea, sănătatea

Poemul, da, poemul și minciuna, măi, mă doare, că este prea multă nesimțire

Așteptare în neașteptare, gloria fără merit, condamnarea nedreaptă-nelegală…

 

 

Ficțiune

 

Totul este ficțiune

Realitate mințită

O-naltă liniște-nvăluită-n fum

Tremură pe zidul putred

Totul s-a terminat, n-a fost nimic

 

Nici dreptate, nici sentiment

Nici împlinire doar o falsă victorie

Doar o-nchipuire, o minciună târzie

O cădere bolnavă, îngropată

În tăcere strivită de adâncul palid

Al exilului sau al nimănui

Totul este frig și noapte

Camera-nchisă miroase a mucegai

Nu spun nimănui ce dor mi-e de-acasă

Aștept coborârea în somn, moartea

Este mai ușoară decât această închisoare

Cu microfoane-n perete, convorbiri ascultate

Cu-nchisoarea libertății ornată cu ipocrizie

Cu surâs și zâmbet false, demnitare

Ca o periculoasă luptă, fanatică, groaznică

N-am chef de voi, de gesturile voastre infirme

Câtă diplomație în căderea voastră ieftină

Ce mici sunteți, superficiali, neputincioși

Cât vă sfidez, îmi sunteți indiferenți

Goi, fără suflet și minte abstractă

 

 

Ideogramă

 

Am atâtea de făcut

Că sonoritățile chemării vieții vibrează

 

Am intrat pe o străduță prelungă

Norii au rămas suspendați

 

Am auzit o mulțime de voci

Aproape și foarte departe

 

Cineva mă strigă pe nume, cu sonorități vibrante

N-am cu ce compara calea dreaptă

Căldura mă obosește, capul îmi este greu

Merg cu sentimentul dreptății și al respectului

Dialoghez cu iluzia judecății de apoi

Cu roata soarelui prezicătoare de simboluri

Cu ideograma eternă a misterului omenirii

Grandioasă pe clipa sortită a odihnei zbuciumate

 

Sunt omul izolat, căzut, îngenunchiat

Prea ocupat pentru acest secol

 

Rănit, exilat, șchiopătând în vânt

Măreț ca o iluzie, ca o absență

Ca Tour Eiffel sprijinit pe Sena-ntunecată

Mai departe Notre-Dame întoarsă spre mine

Surâde, măsurându-mi neastâmpărul

 

 

Scop

 

Niciun scop uman obișnuit nu seamămă cu realizarea de sine, cu liniștea

Cu mintea golită, repetând întruna că nu există pustiu în meditație eficientă

Mai bine stau liniștită, conștientă, concentrată pe respirație, pe voce caldă

Nu există decât incapacitatea noastră de a străpunge golul în care trăim

Nu ne rămâne decât să așteptăm, gândul ăsta ne ajută, hai, să recunoaștem

Că sperăm neavând ceva mai bun, să așteptăm oricât să ne ferim de nimic

Iată că m-a prins noaptea în somnul bărbatului meu, acum înfruntă trecutul

Îi aud respirația în sfinte izvoare, trăim în tăcere pe stânca cu vulturi căzând

 

Ce test adevărat ar da civilizația dacă s-ar asigura condiții decente de trai

Pentru că a trăi mai bine înseamnă și a trăi cum se cuvine, în moralitate

Nici  America nu are conducători, mai ales, morali, se minte fără niciun motiv

Mă gândeam că lumea a fost chiar foarte mare pentru mine, plină de mistere

Copilăria mă sorbea din miresme, cum mai simțeam timpul tainic vibrând

În schimb, lumea redusă la viața în ”doi”, mi se părea tainică, eternă

Numai că ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată, rămânem amorfi

In valea nisipurilor, în dansul buruienilor uscate, printre conuri uscate de brad

 

Ce fel de țară avem? Suntem un pământ de oameni singuri, atât de singuri

Încât până și cei mai nefericiți nu sunt solidari cu ei, au căzut în muțenie

Azi avem timp pentru toate; să rătăcim în dreapta și în stânga, să dormim

Să visăm, să regretăm toate greșelile și apoi să le repetăm; să ne absolvim

Pe noi înșine, judecându-i pe alții, avem clipe să scriem, să citim, să învățăm

Să regretăm că am scris lucuri grele, să facem proiecte și să nu le respectăm

Să trăim iluzii și să scormonim prin jarul lor mai târziu, să lăsăm și să plecăm

Să ne reinventăm, să ne străduim să ne facem prieteni ca apoi să-i pierdem

—————————–

Liana NICOLAE

12 iunie 2019


Etichete: