Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Gheorghe PÂRLEA: „I. C. Rada – Poem peste Oradea” de Marin Beșcucă, un volum care pecetluiește reînnodarea unei vechi prietenii (Cuvânt de întâmpinare)

Gheorghe PÂRLEA: „I. C. Rada – Poem peste Oradea” de Marin Beșcucă, un volum care pecetluiește reînnodarea unei vechi prietenii (Cuvânt de întâmpinare)

Poetul Marin Beșcucă nu se/ nu ne dezminte, e într-o perpetuă stare poetică. Iar povestea lui lirică adesea trebuie să aibă numaidecât, până „evenimentele” interioare devin text, un model deja întrupat care să-i transfere încă nenăscutului poem o efigie umană. De aceea, cărțile poetului Marin Beșcucă au pe coperta principală chipul omului anume ales spre a-i fi confesor eului său liric. Iată, în acest sens, câteva exemple de titluri ale unor volume pe care le semnează: „Scrisori către Gheorghe Pituț”, „Scrisori către părintele Dan”, „Haistru – Scrisori către fratele meu”, „Medica – Geneza suspinului ireversibil”, „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”, „Magister – Confesiunile unui poet din Grădina Maicii Domnului”.
Foarte recent, am primit din nou – de la poet, desigur – o carte voluminoasă cât un respectabil tratat de știință. Volumul are pe copertă un chip uman plăcut la privire, rotofei (dar fără nicio stridență), cu deductibile trăsături intelectuale și de o vârstă la care omul își depozitează roadele. Un zâmbet natural ne sugerează bonomia omului frumos la vârsta împlinirii. Aflăm din prefața doamnei Marta-Polixenia Beșcucă (care semneaza cu pseudonimul de poetă, Mărțișor) și, firește, din conținutul liric al volumului că posesorul chipului de pe copertă e cel care co-participă (fără condei) la nașterea cărții, un distins profesor universitar, inginer și doctor în științe, vechi prieten cu poetul. E de dedus că doctorul în științe a reprezentat pentru poet și oportunitatea confruntării libertății spiritului său romantic, prin excelență poetic, cu legile prin care știința subordonează viața exclusiv raționalului.
Mai aflăm din prefață că „mugurul” prieteniei dintre poet și profesorul orădean a dat primul „lăstar” poetic al mult întârziatei cărți cu 17-18 ani în urmă, dar că, din motive incerte, „fluidul” prieteniei celor doi „a tăcut o vreme”. Cât despre „opreliștile” care au trenat asupra concretizării roadelor prieteniei celor doi, anume transpunerea meditațiilor în poeme trecute prin operațiunile tiparului, autorul conchide: „Nu pomenesc de ele (de opreliști)! Sunt semne în viață când numele pot stâlci, așa că le las în desenul lor și încerc pastelul” (M. Beșcucă, din scrisoarea către prietenul său, text în proză care precede conținutul poetic al volumului). E de presupus, referitor la întreruperea „fluidului” prieteniei și la întârzierea apariției volumului, că la acestea a contribuit și faptul că poetul – pe atunci concitadin cu eruditul său confesor – se mutase cu traiul pe alte meleaguri (în prezent, moldave). Dar… prietenia relativ întreruptă „s-a dat luminii” (cum metaforic ne spune doamna Mărțișor) „și fluidul se reporni” în condițiile unei suferințe fizice a poetului, după ce „…un ecou, din boală, ajunse la Costică”, profesorul orădean.
Volumul „I C Rada – Poeme peste Oradea” (570 pg., Ed. Hoffman, 2019) are incluse poemele a două cicluri: „Somnostihii și , „Metafizica visului”, fiecare cu subtitlul „Scrisori către Profesorul Doctor în Științe IC Rada”, considerate de prefațatoare ca „respirând” unul din altul. Ciclurile împrumută titlurile a două poeme incluse în volum.
Primul ciclu, „Somnostihii”, cu 101 poeme (de fapt, 102; ultimul, nenumerotat, probabil e considerat de autor ca fiind o addenda la poemul precedent) „dezleagă prietenului Costică nodurile frământărilor interioare”, în conversații induse „care curg din real în imaginar”, conținând „filozozofii desprinse din social, din politic […], paralele din ieri și din azi, ruralul explicitat ca izvor de spiritualitate cuminte dar cumva apusă, urbanul, tăvălug modern care corupe prin așa-zisa emancipare” – sunt aprecierile prin care autoarea prefeței întâmpină cititorul, cu autoritatea sa de recenzent al cărții, dar si cu atributul celui mai avizat cunoscător al „fiziologiei” eului poetic beșcucian.
Al doilea ciclu, „Metafizica visului”, însumează 99 poeme mai recente, dar nu rupte de natura ciclului anterior. Au în plus, precizează autoarea prefeței, idei care, în curgerea lor, „rup malurile imaginarului, autorul dezlănțuie adevărate danubii ideologice.”
În încheierea fiecărui ciclu, autorul adaugă o recapitulație originală, poetizată, „o expunere de motive”, o numește poetul; pentru primul ciclu această inovație poartă denumirea „Transhumanța cuprinsului”, iar pentru al doilea împrumută titlul volumului (sau poate, invers). Spre edificare, iată secvența pentru poemul 003 din primul ciclu: <<„Sunt singur de când mă știu”(titlul),/ iar din acest singur aparte am reușit să zmulg gresia/ pe care să-mi ascut Hangerul de Argint,/ de peste trei ani înfipt în piept,/ să-mi fie pază, sângele să nu mi-l pierd!”>>

Răsfoind această a nouăsprezecea carte de poeme a lui Marin Beșcucă, din totalul de douăzeci și una (două dedicate interviului său luat celebrului om politic Corneliu Coposu), cititorul care încă nu a luat contact cu arhitectura și substanța poetică specifice acestui prolific creator va fi cumva surprins de forma constructului liric: versuri de dimensiuni lungi cât pagina ori reduse la un singur cuvânt, poeme întinse pe trei-patru pagini, abundând de majuscule și de post-scriptum-uri (poeme și ele). Apoi aceeași stare indusă de inedit ar încerca-o cititorul, legat de stilistica „poveștii” lirice: metafore ingenioase, îmbinate cu formule colocviale, puseuri epice, imagini suprarealiste, ironie acidă sau înțepături subtile, interjecții multiplicate – toate însă într-o curgere cu albie precisă și cu un ritm interior care ignoră iambii și troheii.
Poemele lui Marin Beșcucă, deși cu nuanțele sale de atipic, se încadrează, neîndoielnic, în ceea ce știm noi despre curentul post-modernist din literatura prezentului. Încadrarea este favorizată chiar de aleatoriul acestei distribuiri, de dificultatea acestei mode literare de a fi cuprinsă într-o definiție unică. În substanța lor, proeminența caracterului postmodernist al poemelor lui Marin Beșcucă rezultă și din stratul biografic al temei lirice, omniprezent în poezia sa, în care eul liric e într-o corespondență permanentă cu eul biologic. Poetul își poetizează nonstop viața (vezi prolificitatea editorială si activismul său în ciberspațiu), partea aceea a ei care crează contradicții interioare: aversiunea sa la politic, din care se reflectă și socialul, la cultura subțiată, specifică erei consumiste, la răsturnarea valorilor, la raportul său special cu Dumnezeu (aici în contrast sever cu atitudinea relativ blasfemiatoare a postmoderniștilor) și, nu în ultimul rând, erotismul subtil, pe alocuri îndrzneț. În cazul volumului aflat aici în atenție, e de înțeles, poetul își poetizează viața sub incidența relației de prietenie cu profesorul IC Rada, prietenie consumată întru trăirea adâncită în reflecții intelectuale majore, cu „dimensiuni care să suporte spiritul din poem” (M. Beșcucă).
Poetul Marin Beșcucă pare a fi trecut, în viață, prin ciur și prin dârmon, furcile caudine nefiindu-i străine. Aflu că starea sănătății l-a transportat de multe ori pe malul Styxului. Poate și din pricina asta e atât de avid să-și înțeleagă, până nu e prea târziu, condiția efemeră de viețuitor, dincolo de nevoile trupului. Iată, în acestă idee, câteva versuri impresionante: „…o boală imorală/ m-a purtat printr-o intruziune/ în trupul lumânării,/ carnea cerii îmi făcea loc,/ fâstâcită,/ printre fibrele mușchilor/ topiți de privirile mele,/ pețiolul de bumbac se reîncarna/ odată cu floarea pâlpâind/ vieți desenate asteroidal,/ temperatura morții era prezentă/ exact acolo unde fiorii se oțeleau/ în buricele degetelor,/ („O boală imorală”).
Atâtea „de ce”-uri în poemele cărții sale, explicit sau implicit, și atâtea încercări de răspunsuri! De aceea, cine are răbdare întru cunoașterea de dincolo de înțelesurile superficialului va observa că poemele lui Marin Beșcucă deschid cititorului căi rar umblate. Iată, extrase din volum, câteva titluri de poem, codificări sintetice ale frământărilor poetului, metafore care pot fi ele însele poeme într-un singur vers: „În așternut sunt îngerii cu mine”, „Ultimul astru mi-a ascultat îndelung vaierele inimii”, „Altarul lunii încă e închis”, „Luciferi bastarzi aprind animozități”, „Doctorii ascultului erau surzi”, „Teoremele veșniciei sunt încă ascunse”, „O lume emailată își pictează cavoul”.
Răsfoiesc, răs-răsfoiesc tomul acesta voluminos care-mi balansează brațele, spre a extrage versuri întru exemplificarea condeiului care a întrupat darul din palmele mele. E atâta diversitate tematică în poemele cărții și atâta poezie în această diversitate, încât orice-aș alege, regret că renunț la altceva. Zăbovesc un pic peste un poem cu un acut iz satiric, având ca temă societatea care include (sau, mai degrabă, exclude) poetul, și extrag: „de ceva timp, leii/ s-au ridicat în două picioare,/ stau pe tronul obștii și sorb mierea,/ lăsând matca pradă trântorilor…/ la capătul podului care sperie/ cursul firesc al apei,/ se înalță festinul,/ blănurile viețuitoarelor se împart,/ după sucul din gușă!/ nimic nu pare să sperie:/ curse, puști, gloanțe, fum,/ braconierii flămânziți…/ totul se subîmparte în lumi/ osebite după starea de vegetație,/ undeva între simpatic și parasimpatic,” („De ceva timp, leii”).
Și dacă extrasul de mai sus vizează fotografia poetică a unor aspecte de pe axa vieții pe ale cărei puncte definitorii își compune autorul poemul, iată și un un extras care ne edifică asupra profunzimii raportului poetului cu viața, un exemplu asupra frământărilor sale legate de dualitatea bine-rău, trimițând (subliminal) cititorul la surse livrești legate de filozofia religioasă a lui Zarathustra/ Zoroastru: „…și de taci te aud!/ din dincolo îmi vin reverberații/ de timp, de fizică, de dinaintea/ fizicii, de dinapoia ei… gânduri nebune/ ascultă această tăcere telurică, și tac și ele, la rândul lor, solfegiul/ lumilor anului gregorian/ știe pe de rost ce notă/ iubește diapazonul, sunetele/ au făcut ele recurs la istorie,/ umbre mozartiene s-au refulat/ din amurg, Simfonia a 9-a mă ascultă cum plâng,/ și plâng!/ și plâng încorsetat de păsări cu sânge ocru, și plâng, și plâng/ să mă audă întunecatul Zoroastru” („Gânduri nebune ascultă această tăcere telurică”).
Apropo de „livresc”, observăm, în poemele lui Marin Beșcucă, incidența lecturilor autorului în varii domenii, ceea ce oferă scrisului său, preponderent imaginar, și o bază cognitivă, care-i sporește poetului flexibilitatea creativă, implicit motivație superioară cititorului. Iată cum anticul Thales, geomertrul, se subtilizează în imaginarul liric: „… în clipă/ nisipul miroase-a omăt,/ țurțurii au alura de sfânt,/ aura smulge dintr-un asfințit/ un curcubeu răsfățat,/ dar cărunt,/ elegia plecării încă așteaptă/ lumii de mâine să-i dea o secantă,/ teoria lui Thales încă ne flutură punctul,/ exterior lumii!/ rânjește savantul…// fiecare își așteaptă unda, dar ursitoarea împietrește secunda,” („În clipă nisipul miroase-a omăt”).
În fine, ca să încropești un „cuvânt de întâmpinare” pentru un volum zămislit de poetul Marin Beșcucă, cum m-am hazardat să fac eu aici cu „IC Rada – Poem pste Oradea”, e nevoie numaidecât și de un pic de inconștiență. Așadar va trebui să-mi recunosc inevitabila vulnerabilitate în întreprinderea acestui gen de exercițiu pe seama poemelor lui Marin Beșcucă. Autorul volumului semnalat aici ca recentă apariție editorială e un vulcan, în lirica postmodernă. Iar aventura de a te apropia de ventra din care emană magma, respectiv focul lăuntric al acestui poet pe nedrept întârziat de la consacrarea exegetică, poate produce daune celui ce întreprinde un astfel de act. Cu atât mai mult cu cât cel care cutează nu are altă autoritate în chestiune decât pe aceea de… cititor comun. Eu însă îmi asum eventualele daune. Ele își au deja, anticipat, recompensa: empatia mea deplină cu modul de trăire plenară prin poem al poetului Marin Beșcucă, categoric, un ales al fiicelor lui Zeus; deși, deviza de viață, inclusiv poetică, a dumnealui e „Nihil sine Deo!”

Gheorghe Pârlea