Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » CONSTANTIN OANCĂ: „La aniversară” – 15 iunie 2019

CONSTANTIN OANCĂ: „La aniversară” – 15 iunie 2019

Personalitatea lui Mihai Eminescu impune cel puțin două interpretări: una istorică, directă ca pentru orice om obișnuit și alta poetico-spirituală ca pentru un creator de geniu. Așadar greutatea cade pe poezie, partea de nemurire a existenței sale. Și pentru că „iubitorii” marelui poet nu i-au înțeles cum se cuvine opera s-a ajuns  la a se spune că Eminescu nu e atât de mare, după cum s-a tot afirmat, faima lui fiind întreținută mai mult artificial sau că opera sa poetică este inferioară celei politice. Trecând peste toate acestea doar în treacăt voi spune și eu câteva cuvinte privind temele și ideile sale poetice.

         Tema majoră a întregii lui creații este aceea a întrepătrunderii lumilor: relativă și absolută. E suficient, pentru aceasta, să cităm ultima strofă din Luceafărul: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă pertrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”. „Cercul strâmt” de aici este în Scrisoarea II „lumea comună” – „Iar în lumea cea comună a visa e un pericul”. În toată viața lui Eminescu s-a confruntat cu gândirea comună  a lumii, precum Iisus cu lumea fariseilor. Și toate celelalte teme posibile se revendică de la aceasta. Iată timpul și eternitatea: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie” (Scrisoarea I); „Anii tăi se par ca clipe, clipe dulci se par ca veacuri” (O, rămâi...);  „Numai omu-i schimbător/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ținem,/ Cum am fost așa rămânem” (Revedere) etc. Apoi natura și copilăria sunt modele pentru raiul care începe de pe pământ. De multe ori pădurea este personificată, ca sugestie pentru unitatea creației, pentru minunea vieții. Aparențele și esențele, văzutele și nevăzutele se țes firesc în trama cuvintelor sale. În Ce te legeni…, în Revedere, în care fiecare dintre noi ne regăsim, se face notă distinctă între ceea ce este rămânere în timp și părăsirea lui, de aici nota de optimism, motivația pentru bucuria universală în fața descoperirii nemuririi noastre. Este, dacă vreți, insistența pentru vestea bună că nu noi suntem ai timpului, cum pare a fi la prima vedere, ci timpul este al nostru.  Adevărul că pe poezie este zidită lumea și că omul în intimitatea sa este și poet, altfel și-ar rata destinul de ființă nemuritoare, îl găsim în poezia Numai poetul: „Lumea toată-i trecătoare./ Oamenii se trec și mor… // Numai poetul,/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpului”. De asemenea viața și moartea sunt teme ce demonstrează cu claritate legătura dintre gândirea eminesciană și învățătura lui Iisus din Sfintele Scripturi.  În Mai am un singur dor  două elemente sunt tulburătoare: marea şi moartea. Aici lumea este o mare cu două ţărmuri, unul pe pământ şi altul în cer, „marginea mării” fiind ţărmul ei din cer. Celălalt element este moartea. Ce este aceasta, oare, când noi cei de rând simţim fiori numai la simpla rostire a acestui cuvânt? Răspunsul este deductibil  în versul strigat cu entuziasm „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată!”  al  Odei în metru antic. E vorba despre moartea întâi, cea față de păcat, absolut necesară pentru a se naşte în noi un om nou, cel care să ne conducă la viața adevărată. Este exact soarta bobului de grâu care aruncat în brazdă  nu poate aduce însutită roadă până nu moare mai întâi.

         Să amintim și de importanța pe care poetul o atribuia limbajului (poetic). În Criticilor mei întâlnim atât „cuvinte goale ce din coadă au să  sune” cât și „cuvântul ce exprimă adevărul”. Este aici sugestia pentru nevoia înnoirii limbajului poetic,  altfel ne paște pericolul instalării limbii de lemn și la nivelul poeziei.

         Eminescu s-a născut plecând.

 

                                                                               Constantin Oancă