Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » VIRGINIA BOGDAN: ”LA CE BUN POEȚII?”. Arca Poeziei!

VIRGINIA BOGDAN: ”LA CE BUN POEȚII?”. Arca Poeziei!

”LA CE BUN POEȚII?”. Arca Poeziei!

Pentru ”cîrtitorii de profesie-pentru care nu contează nici cea mai zdrobitoare evidență” voi continua să citez (chiar dacă ”excesiv”-dar acest ”exces” nu este nici pe departe atît de periculos cum se prezintă societatea actuală!)- în sprijinul afirmației și dorinței ca Arca Poeziei să fie Arca salvării omenirii din iminența pericolului autodistrugerii, pericol atît de ”concret” și agresiv manifestat prin amploarea inteligenței artificiale. Care NU este decît o …inteligență artificială. Adică un produs al inteligenței umane. Inteligență care trebuie să înlăture ceea ce este doar un mecanism deosebit de periculos. Frankenstein.

Martin Heidegger :”Esența artei ar fi așadar aceasta: punerea -de-sine în operă (das sich-ins-work-Setzen) a adevărului ființării” ( p. 59, Originea operei de artă, Martin Heidegger, Humanitas, 1995, București). Și: ”concordanța cu ființarea este considerată de multă vreme ca fiind esența adevărului”(p. 59, op.cit.); ”Astfel a ieșit la lumină, fără să fi urmărit însă în chip explicit acest lucru, ce anume operează în operă: deschidrea ființării întru ființa ei: survenirea adevărului”(p. 61, id.); ”Originea operei de artă este arta”, ”Ce este această punere-de-sine-în operă?”(p. 63, ibid.); ”Adevărul ca loc de deschidere și ca ascundere a ființării survine prin demersul poetic. Lăsînd să survină adevărul ființării ca atare, întreaga artă este, în esența ei, Poezie(Dichtung). Esența artei în care își află temeiul deopotrivă opera de artă și artistul, este punerea-de-sine-în operă a adevărului. Din această esență poetică a artei derivă faptul că arta degajează în sînul ființării un spațiu deschis, în a cărui deschidere totul este altfel decît de obicei”(p.98, ibid.); ”Poezia (Dichtung) este rostirea despre starea de neascundere a ființării”(p.100, ibid.); ”Limba însăși este poezie într-un sens esențial”(p.102, ibid., s.n.).

Ceea ce mă duce cu gîndul la interpretarea poeticienilor, aceea de ”briser l’habitude”( a rupe obișnuința).

Însă, deoarece abia limba este acea survenire în care omului i se deschide ființarea ca ființare, poezia ca Poezie în sens restrîns este Poezia originară prin excelență. Poezie în sens esențial. Faptul că limba este Poezie (Dichtung) nu se explică prin aceea că este poezie originară (Urpoesie), ci poezia survine în limbă deoarece aceasta păstrează esența originară a Poeziei”; ”În ipostaza ei de punere-în-operă-a-adevărului, arta este Poezie”; ”Esența artei este Poezia. Însă esența Poeziei este ctitorirea (Stiftung) adevărului”; ”Punerea-în-operă-a-adevărului deschide accesul la neobișnuit și în același timp anulează obișnuitul și ceea ce este considerat ca atare. Adevărul care se deschide în operă nu poate fi niciodată confirmat și dedus din ceea ce ne-am deprins să considerăm a fi real în realitatea sa exclusivă. Realitatea nemijlocită și care se află la dispoziția noastră nu poate niciodată să compenseze sau să țină locul a ceea ce arta ctitorește. Ctitorirea este un prea-plin, un dar”(p.102, ibid., s.n.)

Originea (Urspung) operei de artă, adică a creatorilor [64] și a păstrătorilor-adeveritori deopotrivă deci a existenței ce ține de Istoria unui popor-este arta”(p.105, ibid); ” Faptul că adevărul este esența originară a ființei, adică originea însăși, rămîne pentru noi un lucru straniu și trebuie să rămînă astfel”( Heidegger, Gesamtansgabe, Bd.55,p.55); ”(…) lumea, așa cum este descrisă în Originea operei de artă, este lumea culturală, ”atmosfera spirituală” a unui popor anumit, într-o epocă specifică(…)”(p.118, ibid).

Calea ”este o cale a gîndirii. Toate căile gîndirii ne poartă mai mult sau mai puțin explicit și într-un chip care nu este cel obișnuit, prin limbă.

A chibzui strîngînd laolaltă” se spune în greacă λέуԑіґ, λόγοѕ. Verbul acesta rezidă în άηοφаіѵϵбϴаі, ” a scoate la iveală”(p.129, ibid.).

Cît despre tehnică, există două accepții.

Tehnica nu este, așadar, un simplu mijloc. Tehnica este o modalitate a scoaterii din ascundere. Dacă luăm aminte la aceasta, atunci ni se deschide un cu totul alt domeniu pentru esența tehnicii. Este vorba de domeniul scoaterii din ascundere, adică al adevărului (Wahr-heit).(…)oare ce spune cuvîntul ”tehnică”? Cuvîntul își are obîrșia în limba greacă.Tεχνікоѵ semnifică ceea ce ține de тέχυη. Privitor la semnificația acestui ultim cuvînt, trebuie să luăm seama la două aspecte. Pe de o parte, тέχυη nu este doar numele pentru activitatea și abilitarea meșteșugărească ci și pentru marea artă și pentru artele numite ”frumoase”. Тέχυη ține de producere, de πоіηбіѕ; ea este ceva ”poietic”.

Celălalt aspect, care trebuie avut în vedere, cînd e vorba de cuvîntul τέχυη, are o și mai mare importanță. Încă de timpuriu și pînă în vremea lui Platon, cuvîntul τέχυη se însoțește cu cuvîntul ὲᴨібτήʍɳ. Ambele sunt nume date cunoașterii în sensul cel mai larg. Ele trimit la posibilitatea de a se pricepe la ceva, de a se descurca într-un domeniu. [12]. Cunoașterea oferă explicații lămuritoare. Ca fiind ceea ce lămurește, ea este o scoatere din ascundere(p.137, ibid.).

Tehnica este o modalitate ”a scoaterii din ascundere”; ”(…) ea se potrivește tehnicii meșteșugărești, în schimb, ea nu are nimic de-a face cu tehnica modernă bazată pe puterea motoarelor. Și tocmai tehnica aceasta, ea și numai ea, reprezintă elementul neliniștitor care ne determină să ne punem întrebarea privitoare la esența tehnicii(…); ”Ce este tehnica modernă? Ea este, de asemenea, o scoatere din ascundere”; ”Scoaterea din ascundere care conduce destinele tehnicii moderne nu se ridică însă la rangul unei pro-duceri în sensul de ɳоіɳѕіѕ. Scoaterea din ascundere care domină în tehnica modernă este o cerere insistentă de livrare (Herans-forden) prin care naturii i se pretinde în chip insolent, de a ceda energie, o energie care poate fi extrasă și înmagazinată ca atare.(…). (p. 138, ibid.).

Mai mult, ”Scoaterea din ascundere care domină întreaga tehnică modernă are caracterul de constrîngere, în sensul de cerere insistentă de livrare”(p.141, ibid.).

”Destinul scoaterii din ascundere nu este în sine un pericol oarecare, ci însuși pericolul”(p.153,ibid.)

Dar în realitate, omul nu se mai întîlnește astăzi nicăieri cu sine însuși, adică cu esența sa”(p.154, ibid.)

Ca un destin al scoaterii din ascundere, esența tehnicii reprezintă pericolul.(…); ”Însă acolo unde există pericolul/ Se ivește și ceea ce aduce salvarea”.(p.155, ibid.).

Somnul rațiunii naște monștri. Cred că nu este niciodată prea mult să atragem atenția!

”Să medităm adînc la vorba lui Hölderlin”(…) ”A salva” înseamnă ”a aduce în esență”, pentru că abia în felul acesta esența să ajungă la strălucirea care-i este proprie (…) însăși esența tehnicii trebuie să adăpostească în sine ivirea a ceea ce este salvator (…)”(p.156, ibid.).

Pînă acum am înțeles să folosim cuvîntul ”esență” cu semnificația lui curentă. În limbajul didactic al filozofiei, esență înseamnă ceea ce este un lucru, în latină quid(…).(p. 157, ibid.).

”Esența tehnicii este, într-un sens ”înalt” ambiguă. O asemenea ambiguitate trimite în misterul oricărei scoateri din ascundere, adică în misterul adevărului”(p.161, ibid.).

”(…) a salva înseamnă propriu-zis: a elibera ceva întru esența sa proprie”(p.181, ibid.).

”Limita nu este locul în care încetează un lucru, ci, așa cum au observat grecii, limita este locul din care un lucru își începe esența sa”(p.185, ibid.).

”Creația poetică reprezintă puterea fundamentală a locuirii umane. Dar omul nu are putința creației poetice decît dacă esența sa este dedicată acelui ceva care, la rîndul său, îl întregește pe om și are, de aceea, nevoie de esența lui. În funcție de gradul acestei dedicări (Vereignung), creația poetică este autentică (eigent-lich) sau nu”; ”Așadar, grația este cea care cheamă grația mereu”(p.218, ibid.).

S-a desprins mai întîi că limba este sfera de acțiune a poeziei. Esența poeziei, trebuie, așadar, înțeleasă pornind de la esența limbii. Mai apoi s-a văzut însă limpede că poezia este ctitoritoarea numire a ființei și a esenței tuturor lucrurilor-deci că nu este o rostire oarecare ca acea rostire prin intermediul căreia iese în deschis[44] tot ceea ce discutăm fără încetare și ne preocupă apoi în limba de zi cu zi. De aceea, poezia nu se folosește niciodată de limbă ca de un material existent, ci abia poezia însăși e cea care face posibilă limba”; ”Poezia este limba originară a unui popor care aparține Istoriei. Prin urmare, esența limbii trebuie înțeleasă pornind de la esența poeziei și nu invers.(…). Dar limba originară este poezia ca ctitorie a ființei. Limba însă este ”cel mai periculos dintre bunuri”. Prin urmare, poezia este opera cea mai periculoasă și, în același timp ”cea mai nevinovată dintre îndeletniciri!(…)”(p.232, ibid.).

”Esența poeziei(…) ea însăși, este în esență, ctitorie, adică întemeiere neclintită”; ” E drept că orice ctitorie rămîne un dar liber.(…).

În calitatea ei de ctitorie a ființei, poezia este dublu legată. Abia atunci cînd avem în vedere această lege care îi este intimă în cel mai înalt grad, surprindem în întregime esența poeziei.

Activitatea poetică este numirea originară a zeilor. Însă cuvîntul poetic își primește puterea de numire abia atunci cînd zeii înșiși ne îndeamnă să vorbim. Dar cum vorbesc zeii?

…iar semnele sînt, din vremi îndepărtate, limba zeilor [ IV, p.135]”(p. 235, ibid.).

Poezia reprezintă pentru Heidegger cealaltă mare cale de acces la adevărul ființei. Poetul este un mediator și un mesager și alături de gînditor, el devine agentul unei rostiri esențiale (Sagen)”(p. 239, ibid.)

De pildă, relația poetului cu sacrul (care cu vremea devine esențială;v. WD, note 2) nu apare încă în paginile acestea dar caracterizarea lui Hölderlin ca ”poet al poetului” anunțată aici, se va explicita tocmai pe linia relației cu sacrul” (v. și SCHULZ. 1970, p. 123).(p.239,ibid.).

”LA CE BUN POEȚII?”

[și la ce bun poeți în timpuri sărace?”], întreabă elegia lui Hölderlin, Brod and Wein/”Pîine și vin”.

”(…) Aici, cuvîntul ”timp” înseamnă vîrsta lumii căreia și noi îi mai aparținem.(…). Timpul acestei nopți a lumii este timpul sărac, deoarece el devine din ce în ce mai sărac, încît nu mai are putința să resimtă lipsa zeului ca lipsă”

” O dată cu această lipsă, lumea își pierde temeiul (Grund)(…).”

”Temeiul este solul pentru o înrădăcinare și o situare fermă. Vîrsta lumii, care își pierde temeiul, stă suspendată în abis”(p.243, ibid.).

Poeții sunt acei muritori care, cîntîndu-l, pătrunși de gravitate, pe zeul vinului, dau de urma dispăruților zei, rămîn pe urma lor, și, astfel, le arată muritorilor de un neam cu ei, calea ce duce spre schimbare. Eternul însă, în care singuri zeii sînt zei, este divinitatea lor. Elementul acestui eter, acel ceva în care s-a mai păstrat o urmă a divinității însăși, este sacrul. Elementul eterului potrivit pentru sosirea dispăruților zei, sacrul adică, este urma zeilor dispăruți.(…). A fi poet în timpuri sărace înseamnă: să te pleci, prin cîntec, asupra urmei zeilor dispăruți. De aceea, atîta vreme cît ține noaptea lumii, se cuvine ca poetul să rostească sacrul2. Și iată de ce în limba lui Hölderlin noaptea lumii este noaptea sacră.

Însă ei, îmi spui tu, sînt ca preoții sfinți ai zeului viței// Ce din țară în țară rătăceau în noaptea cea sacră” (p.246, ibid.).

”Rilke ajunge să cunoască mai limpede în ce constă sărăcia timpului. Timpul nu este sărac numai pentru că zeul este mort, ci pentru că muritorii nu-și cunosc aproape deloc propria condiție de muritori și abia de sînt în stare să și-o trăiască. Muritorii nu sînt în posesia esenței lor” (p.249, ibid.)

”Între timp, pînă și urma sacrului a devenit de nerecunoscut(…)”.

”(…) Prin Nietzsche, metafizica occidentală a ajuns la capătul drumului. Rilke a cunoscut și îndurat pînă la capăt, în felul său, pe calea poeziei, starea de neascundere a ființării care poartă pecetea acestei matafizici.(…)”(p.250, ibid.).

Ființa ființării este Voința (Wille). Voința este strîngerea laolaltă care se concentrează în sine și pe care o posedă orice ens în vederea ajungerii la sine[256]. Orice ființare este, ca ființare, în Voință” (p. 253, ibid.)

Rilke numește natura ”temeiul originar”, în măsura în care ea este temeiul acelei ființări pe care o întruchipăm noi înșine”(p. 254, ibid.).

De ce spunea M.Heidegger că arta (și tehnica) va/vor re-aduce omul la statutul său uman?!

Tehnica va naște arta?! Nu tehnica ”meșteșugărească”, aceea creatoare de ”deschidere”, ci aceea consumistă, constrîngătoare. Invazivă și acaparatoare. Ea este aceea care este/reprezintă pericolul.

[Ca un destin al scoaterii din ascundere, esența tehnicii reprezintă pericolul (…), p.155, op.cit.]

Însă acolo unde există pericolul Se ivește și ceea ce aduce salvarea”(p. 155, ibid.).

După Hölderlin ”(…) ”A salva” înseamnă ”a aduce în esență”, pentru ca abia în felul acesta esența să ajungă la strălucirea care-i este proprie.(…) însăși esența tehnicii trebuie să adăpostească în sine ivirea a ceea ce este salvator(…)”(p. 156, ibid., s.n.).

”(…)a salva înseamnă propriu-zis: a elibera ceva întru esența sa proprie”(p. 181, ibid).

Iată ”la ce bun, Poeții”!Să ne amintim, măcar!

Virginia Bogdan