Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXII)

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXII)

Definitivarea creştinismului nostru (secolele IX-X)

În legătură cu situaţia creştinismului românesc, în secolele VII-X, Pr. Păcurariu, în sinteza sa bisericească, face o serie de consideraţii de interes mai general. Invazia slavă păgână a curmat înfloritoarea organizare bisericească antică la Dunăre şi în Pont. Astfel, la sinodul VI, trulan, de la Constantinopol, din 680-681, la sinodul din 691-692, quinisext, ca şi la sinodul VII de la Niceea, din 787, nu a participat nici un ierarh (episcop) din regiunile dunărene. Absenţa unor informaţii certe despre episcopi sau horepiscopi în teritoriile româneşti, în secolele VII-X, nu înseamnă că erau inexistenţi. Creştinarea treptată a slavilor aşezaţi aici denotă că exista nu doar masa credincioşilor, ci şi o ierarhie alcătuită din episcopi (horepiscopi  şi periodeuţi) şi preoţi, cei ce săvârşeau predica şi botezul. Comunităţile creştine din nordul Dunării puteau rămâne izolate, după secolul al VII-lea, rupte de viaţa bisericească generală? Schimbările ivite pe plan general  impuneau adaptarea comunităţilor locale, iar aceasta n-o putea face decât ierarhia din fruntea lor, oricât de simplă sau sumară af fi fost aceasta. Se pune întrebarea: dacă n-au existat episcopi (horepiscopi), cine săvârşea hirotonia preoţilor? Chiar dacă ar fi supravieţuit numai scaunul de la Tomis, mutat ulterior undeva în nordul provinciei, la Dinogetia sau Noviodunum, candidaţii la hirotonie din ţinuturile îndepărtate unde s-ar fi preoţit?! Întrebarea, de fapt, rămâne fără răspuns.

Ne este greu să admitem astăzi că, pentru două sau trei secole, n-au existat episcopi pe linia Dunării sau în Dobrogea, datorită migraţiei slavo-bulgarilor păgâni, necreştinaţi încă. Ar trebui să acceptăm că un candidat la hirotonie din Transilvania sau Maramureş era nevoit să meargă, în condiţiile de atunci, până la Thesalonic sau Constantinopol? Repetăm, asemenea întrebări sunt retorice sau inutile, atâta vreme cât nu avem date certe despre existenţa unor episcopii în această zonă. Autorul concluzionează astfel: „Toate acestea duc la presupunerea că episcopii aflători în teritoriile dintre Dunăre şi Mare sau cei rămaşi în sudul fluviului după migraţiile avaro-slavo-bulgare (?) hirotoneau un preot de mir văduv (!) sau călugăr din nordul Dunării ca episcop sau horepiscop. Acesta era împuternicit să hirotonească preoţi, să sfinţească biserici ş. a.”. Din păcate, istoria nu se poate clădi pe presupuneri, iar enunţuri ca cele de mai sus sunt în afara spiritului ei. Acelaşi autor afirmă că Bizanţul a trimis misiuni creştine în teritoriile vecine, la moravi, bulgari şi sârbi, dar nu şi la români, întrucât aici exista o „veche organizare bisericească în frunte cu ierarhi de neam român”. El continuă în acelaşi spirit: „Logica istorică nu poate admite ca aceste trei popoare slave vecine …să-şi aibă propria lor ierarhie superioară…, iar românii, creştinaţi cu şase-şapte secole înainte, să nu fi avut proprii lor ierarhi”. Aceste susţineri denotă aceeaşi neînţelegere a faptului că, între 602-864, la Dunăre şi Pont, nu mai existau scaune episcopale, din cauza năvălirii slavo-bulgare păgâne. Nici un fel de argumente şi nici o invocare a logicii istorice nu poate schimba o realitate dată. Cu toate acestea, autorul afirmă că înfiinţarea de episcopii slave în sudul Dunării, mai ales la Vidin (Bononia) şi Dârstor (Durostorum),  „ne face să credem că unii din episcopii care vor activa de acum înainte pe pământ românesc au putut primi hirotonia şi în aceste centre, mai ales între anii 681-971, când Dobrogea a ajuns sub stăpânire bulgară”. Autorul ştie prea bine că acele episcopii slave din sudul Dunării au fost înfiinţate după 864 (creştinarea bulgarilor) şi atunci nu poate fi vorba despre hirotonie în aceste centre, între 681-971! Contradicţia este evidentă.

Şi românii au primit liturghia slavă, introdusă la Preslav, în Bulgaria, la începutul secolului al X-lea, într-un anumit context istoric. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, au răsunat în bisericile noastre româneşti de la oraşe şi sate, cuvintele neînţelese de popor ale liturghiei slave. Apoi, actele cancelariei domneşti pentru stăpânirea moşiilor, zapisele de vânzare, cronicile şi poruncile de judecată se scriau în slavonă. Chiar şi după înlocuirea, în Ţările Române, a limbii slavone cu limba română, limba poporului a păstrat în scris haina străină a slavoniei, însemnându-se sau scriind cu litere (buchii) chirilice încă câteva secole. Este un aspect neobişnuit ca un popor latin să păstreze timp de secole liturghia, limba de cultură şi alfabetul slavone. Care este cauza, în ce împrejurări şi de când datează slavonismul? Întrebarea şi-au pus-o mulţi istorici, cărturari şi cronicari, începând cu Miron Costin, Dimitrie Cantemir, care afirmau eronat că, după nereuşita conciliului de la Florenţa de unire a bisericilor (1439), românii, pentru a se deosebi de legea Apusului (romano-catolică), au primit de bunăvoie limba străină în biserică. Dar sunt acte şi cărţi slavone anterioare conciliului de la Florenţa. Pe de o parte, istoricii străini, adepţi ai teoriei imigrării  românilor din sudul Dunării, consideră că adoptarea de către români a liturghiei slave este încă o dovadă a venirii lor din sudul Dunării, stăpânit de slavi. Dimpotrivă, liturghia slavă prezentă la noi (în nordul Dunării) denotă că românii erau, în momentul primirii ei, un popor aşezat, cu o clasă suprapusă învăţată. Alţi istorici afirmă (presupun) că românii, neavând episcopi, trimiteau preoţii lor pentru hirotonie la vlădicii sud-dunăreni de la Vidin sau Dârstor, şi în acest fel au învăţat slavoneşte. Dar nici această explicaţie nu are temei, erau episcopi de limbă latină la Oradea şi Alba Iulia, dar preoţii români din Maramureş, Bihor şi Apuseni preferau liturghia slavonă. În acelaşi timp, primirea liturghiei slave de către români nu înseamnă că ei şi-ar fi însuşit creştinismul de la slavi, deoarece ei erau botezaţi cu multe secole înaintea slavilor.

În concluzie, la nord de Dunăre, ca şi în Dobrogea, intervalul 602-1000, a marcat o evoluţie sinuoasă, de la regres la ascensiune. Profunzimea credinţei creştine, implantată în secolele IV-VI, a constituit principala pârghie a rezistenţei etnice şi spirituale (religioase) a populaţiei autohtone, după spargerea romanităţii răsăritene şi năvălirea slavilor. Acesta era tabloul religios al spaţiului românesc în pragul mileniului II, după o evoluţie îndelungată, el era pregătit să intre în etapa creştinismului statal.   

***

NOTE

  1. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 587-589.
  2. Daicoviciu, Există monumente creştine în Dacia traiană din sec. II-III?, în AISC 2, 1936, p. 119-124; idem, În jurul creştinismului din Dacia, în Studii 1, 1948, p. 122-127; A. Iordănescu, Observaţii asupra originii creştinismului daco-roman, în Revista clasică 11-12, 1940, p. 193-204.
  3. Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, Editura Socec, 1911, p. 73.
  4. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936, p. 79; Idem, Istoria Bisericii Româneşti, vol. I, Bucureşti, 1928, p. 11-15.
  5. N. Iorga, Istoria Românilor, op. cit., p. 82-83; idem, Istoria Bisericii Româneşti, p. 15-21.
  6. Idem, Istoria Românilor, op. cit., p. 83-84.
  7. Ibidem, p. 85-86.
  8. Ibidem.
  9. V. Pârvan, op. cit., p. 84-95.
  10. Ibidem, p. 101, 106-108, 133.
  11. Nicolae Iorga, op. cit., p. 89-92.
  12. Ibidem, p. 97-102.
  13. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, p. 589-592. I. Ioniţă, Elemente creştine în practica riturilor de înmormântare din Moldova în sec. IV-VI, în MMB 3, 1993, 4-7, p. 54-57.
  14. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, EIBMBOR, 1991, p. 63-64. D. M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967, p. 497-516; Epifanie Norocel, Sfântul Apostol Andrei în tradiţia românilor-mărturie a vechimii şi continuităţii noastre pe aceste meleaguri, în vol. Pagini din istoria veche a creştinismului la români, Buzău, 1986, p. 19-46.
  15. N. Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, Bucureşti, Institutul român de tracologie, 1997, p. 143-149.
  16. Ibidem, p. 150-174.
  17. Ibidem, p. 175-190.
  18. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 83-85; N. Zugravu, op. cit., p. 192-194.
  19. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 85-89; Ene Branişte, Sfinţi mărturisitori şi martiri cinstiţi de strămoşii noştri pe pământul românesc dintre Dunăre şi Mare…, în vol. Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos în trecut şi astăzi, Galaţi, 1981, p. 111-126; idem, Martiri şi sfinţi pe pământul Dobrogei de azi, în vol. De la Dunăre la Mare, Galaţi, 1977, p. 34-62; I. Barnea, Un martyrium descoperit la Niculiţel, jud. Tulcea, în SCIV, t. XXIV, 1973, nr. 1, p. 123-126; Petre Diaconu, Din nou despre martirii de la Niculiţel, în vol. Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, I, Buzău, 1983, p. 278-283; Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 133-207.
  20. N. Zugravu, op. cit., p. 225-237.
  21. Ibidem, p. 238-243.
  22. Ibidem, p. 283-286.
  23. Ibidem, p. 286-287.
  24. Ibidem, p. 287-291.
  25. Ibidem, p. 292-296.
  26. Ibidem, p. 296-301.
  27. Ibidem, p. 302-305.
  28. Ibidem, p. 325-331.
  29. Ibidem, p. 331-334.
  30. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 109-110.
  31. I. Rămureanu, Mişcarea audienilor în Dacia pontică şi nord-dunăreană (sec. IV-V), în B.O.R., 1978, nr. 9-10, p. 1053-1070; Emilian Popescu, Creştinismul în părţile Buzăului până în secolul al VII-lea, în vol. Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, vol. I, Buzău, 1983, p. 259-277; Vasile Gh. Sibiescu, Sfântul Sava Gotul. La 1600 de ani de la mucenicia sa, în G.B., an XXXI, 1972, nr. 3-4, p. 335-388; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 111-112.
  32. Pr. Prof. Dr.Mircea Păcurariu, op. cit., p. 132-134; Ştefan G. Alexe, Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică în sec. IV-V, Bucureşti, 1969, 141 p.; Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 93-174.
  33. N. Zugravu, op. cit., p. 334-336.
  34. Ibidem, p. 338-358; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit. p. 101-102.
  35. P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 96-99. M. Macrea, Răspândirea creştinismului la daco-romani, în Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 629-637; N. Gudea, I. Ghiurco, Din istoria creştinismului la români, Oradea, 1988.
  36. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 99-101; M. Rusu, Paleocreştinismul nord-dunărean şi etnogeneza românilor, în AIIACN 26, 1983-1984, p. 35-84.
  37. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 101-102. M. Rusu, Paleocreştinismul din Dacia romană, în EN 1, 1991, p. 81-112.
  38. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, p. 592-595. AL. Madgearu, Romanizare şi creştinare la nordul Dunării în secolele IV-VII, în AIIX 31, 1994, p. 479-502
  39. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, p. 595-597.
  40. Emilian Popescu, Organizarea eclesiastică a provinciei Scythia Minor în sec. IV-VI, în S.T., 1980, nr. 7-10, p. 590-605; Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 327-353; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 143-146.
  41. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 146-149.
  42. N. Zugravu, op. cit., p. 361-365.
  43. Ioan G. Coman, Teologi şi teologie în Scythia Minor în sec. IV-VI, în B.O.R., 1978, nr. 7-8, p. 784-796; D. Stăniloae, Contribuţia ¨călugărilor sciţi¨ la precizarea hristologiei la începutul secolului VI, în M.O., 1985, nr. 3-4, p. 199-244; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 151-152.
  44. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 152-154.
  45. N.Zugravu, op. cit., p. 366-384.
  46. Ibidem, p. 406-410.
  47. Ibidem, p. 410-412.
  48. Alex. A. Munteanu, Arhiepiscopia Justiniana Prima şi jurisdicţia ei, în S.T., 1962, nr. 7-8, p. 441-470; E. Băbuş, Justiniana Prima în lumina noilor cercetări, în S.T., 1987, nr. 1-2, p. 84-92; Em. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din sec. IV-XIII descoperite în România, Bucureşti, 1976, p. 293-349; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 173-176.
  49. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 176-178.
  50. N. Zugravu, op. cit., p. 412-417.
  51. Ibidem, p. 418-429.
  52. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 102.
  53. Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980, p. 79-81.
  54. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 102-103. D. Gh. Teodor, Creştinism şi păgânism la est de Carpaţi în a doua jumătate a mileniului I d. Hr., în Pontica, 28-29, 1995-1996, p. 215-226.
  55. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 102-103.
  56. A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 323-328; N. Iorga, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936, p. 89-92. N. Zugravu, Cu privire la jurisdicţia asupra creştinilor nord-dunăreni în secolele II-VIII, în Pontica 28-29, 1995-1996, p. 163-181.
  57. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, p.597-599; P.P. Panaitescu, op. cit., p. 103-104; C. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti, Editura Bicall, 2007, p. 184-186.
  58. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, p. 599-600.
  59. Vasile Pârvan, op. cit., p. 143-144, 200-201.
  60. N. Zugravu, op. cit., p. 447.
  61. Ibidem, p. 453-457.
  62. Ibidem, p. 458-466.
  63. Ibidem, p. 479-482.
  64. Ibidem, p. 483-484.
  65. Ibidem, p. 484-492.
  66. Ibidem, p. 493-503.
  67. Ibidem, p. 503.
  68. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 193-197; I. Bogdan, De la cine şi când au împrumutat românii alfabetul chirilic ?, în vol. Omagiu lui Titu Maiorescu, Bucureşti, 1900, p. 585-594; Ilie Bărbulescu, Începutul scrierii chirilice în Dacia, în Arhiva, 1922, nr. 2, p. 161-195; Dim. Onciul, Papa Formosus în tradiţia noastră istorică, în Opere alese, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 5-18; N. Bănescu, Vechiul stat bulgar şi ţările române, în AARMS, t. XXIX, 1947, p. 261-296; Pandele Olteanu, Contribuţii la studiul elementelor slave din cele mai vechi traduceri româneşti, în L.L., VI, 1962, p. 67-97; Pr. Prof. Dr. Păcurariu, op. cit., p. 186-192.
  69. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op, cit., p. 192-194.
  70. Ibidem, p. 195-196.
  71. Ibidem, p. 196-198.
  72. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 197-198.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

4 iulie 2019


Etichete: