Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » MIRELA-IOANA DORCESCU, CARTEA BOEMEI ȘI „RUGUL APRINS”

MIRELA-IOANA DORCESCU, CARTEA BOEMEI ȘI „RUGUL APRINS”

Tema cărții publicate recent de Ion Nicolae Anghel, Cartea Boemei,Editura EIKON, București, 2019, este boema literar-artistică timișoreană, de pe la sfârșitul secolului al XX-lea, de dinainte de Revoluția din 1989. O manifestare spontană, de nișă, în context informal, o agapă desemantizată, într-o lume secularizată. Dar arhitectul romanului privește cu alte intenții realitatea. Descins din capitală în calmul orașului de pe Bega, cu experiența directă sau livrescă a boemelor bucureștene sau a celor de aiurea, el descoperă aici ambianța și populația specifice unei boeme clasice și se hotărăște să scrie despre ea: „… restaurantu-i plin ochi. Populează spațiu’ până la ultimu’ loc aceeași faună abundentă și generoasă, ecartu’ întreg: seniori ai Boemei și proaspăt sosiți, scriitori titulari și scriitori în devenire, artiști emeriți și aspiranți smeriți, glorii ajunse la apogeu și viitoare glorii, performeri ai poeziei și răcani postmoderniști, graficieni și pictori cu operă și fantoșe de graficieni și pictori, actori laureați și actori zaharisiți…” (p. 105). Fascinat, precum patronul restaurantului care o găzduiește, Seby Duma, fost filolog, de artiștii nonconformiști, ce și-au găsit o oază de libertate în opresiunea cotidiană, autorul și-l deleagă drept personaj activ în Boemă pe redactorul de carte Alexandru Medoia. Prin el se infiltrează în Boema timișoreană, căreia îi aparține de facto, împărtășind cu toți cei ce o frecventează visul la notorietate și nemurire: „Dorul de veșnicie ne unește. Groaza obștească de anonimat, care te face s-amușinezi veșnicia sfârșit ori să lincăi la veșnicie-ntr-ascuns” (p. 107). De la Ghilgameș încoace o carte bună înseamnă o șansă dată egoului de a supraviețui în istorie: „… problema scriitorului nu este cât scrie, ci cât scrie bine, fiindcă, dacă scrie prost, mai bine nu scrie…” (p. 86). Acesta este scopul cercetării Boemei: scrierea cărții vieții sale. Și, eventual, a posterității.
Prin toate elementele construcției epice, augmentând fenomenul vizat, aducându-l la dimensiuni suprarealiste, autorul transferă referentul inițial, cu intacta-i aură artistică ce îl pretează la înnobilare, din realitate în imaginar, prelucrându-l într-un simbol, care se încropește la mare distanță de punctul de pornire. Amestecând planuri, personaje, voci narative, limbaje, introducând parade de simboluri axiologice, dar și de semne ale josniciei umane, Ion Nicolae Anghel hiperbolizează în toate direcțiile, cu tenacitatea alchimistului ce distruge materia pentru a salva spiritul din ea, și îi imprimă simbolului Boemei o forță ilocuționară colosală. De la un capitol la altul îl transformă și, cu o fervoare înfricoșătoare, reface din componentele sale degradate, căzute de la aparență la abjecție și călcate în picioare, centrul pur al unui alt univers. Această Boemă, chiar dacă ar fi existat cândva, și anume în istoria recentă, cunoscută, a Timișoarei, în mod sigur nu ar fi ajuns la asemenea proporții fabuloase, nici măcar la tensiunea, râca și hâra subminante ori la halucinația fenomenologică prin care se dezvoltă ca subiect literar. În integralitatea reprezentării sale – ca underground, bazală și de gală – Boema devine, în romanul lui Ion Nicolae Anghel, un mit contemporan al elitei creatoare. Căci are standarde elevate: „Au venit, în schimb, Rachieru – criticu’ și domnu Gyurcsik – hermeneutu’ și, câteodată, Eugen Dorcescu – unu’ din marii poeți europeni, pe care România o să-i aivă, fără să știe. Și până și Chisăliță, poetu’ dintre munți, o să treacă pe la «Boema», când și când…” (în enunțarea lui Izdrăilă, personaj-narator, la p. 271). Prin maeștrii săi, își legitimează și viitorul. Proiecția unui „timp fictiv” al Boemei este prezentată drept certitudine, prin verbe la indicativ, care iau formele literare și populare ale viitorului: „… și viața Boemei va continua cum a fost și nu se va sfârși niciodată. Ei vor fi în tablou și-o să se-nghesuie-n amfiteatrul de la «Boema» lui Seby Duma și-o să-i aibă ca modele și «vârfuri de lance» pe-Antoniade și pe Tohăneanu, pe Mitropolit și pe Vanea Evseev, pe messer Schiavino și pe redactor și, după aceea, o să-i aibă și pe alții, pe Eugen Dorcescu – poetul și pe Ilie Gyurcsik – hermeneutul, și-o să stea cu gâturile alea de bâtlani însetați după adevăr…” (în enunțarea autorului, la p. 461).
Astfel, Boema traversează etapele actului cultural sacru, fixate în titlul unei renumite lucrări științifice: Cuvânt – simbol – mit (Timișoara, Ed. Facla, 1983) de către Ivan (Vanea) Evseev, semioticianul, adeseori menționat ca atare în roman. Funcția sacră a Boemei, în varianta generată de scriitor, este insinuată de imaginea „Rugului aprins”, prin care acesta pare a se autodefini, raportându-se la epifania de pe Muntele Sinai. Apelând la formula metatextului, autorul declară că sălășluiește într-o matrice mitică, împreună cu licornul său. Și nu se limitează la o afirmație hazardată. Subliniază, prin metafora simbolică a „Rugului aprins”, cu care se încheie in crescendo romanul, că focul scriiturii sale este o scânteie din focul Rugului sacru:
„O să te mistuie mai departe Cartea și-nchipuirile minții și personajele o să dea și ele buluc și-o să arzi ca o torță. Și ce n-a putut duce omul, duce mutantul. Pentru că prelungește viața până la marginea vieții și te păstrează-n poveste. Și «povestea» se perpetuează odată cu lumea și odată cu personajele, iar amintirea Cărții și memoria Amintirii vă așază în memoria Lumii. Așa cum sunteți și cum o să fiți mereu: tu arzând ca un rug și licornul lăuntric întreținând focul: Rugul aprins” (p. 464).
Chintesența Boemei este calea spre un alt „eu”. Redactorul devenit scriitor dobândește o altă încadrare semiotică și axiologică. Din lucrător asupra cărții devine creatorul ei. Și conștientizează diferența. Ascensiunea. Maeștrii Boemei i-au orientat devenirea. I-au inoculat „sentimentul marginii” (G.I. Tohăneanu), modelul geniului infatigabil („mistrețul medieval cu opt picioare”), l-au propulsat de la dialog la discurs (v. succesul „lumesc” al prelegerii despre Calul negru al lui Platon și Centaur), de la afirmarea în stratul cel mai de sus al Boemei până la conștiința sinelui creator.
Medoia, cu tot respectul de care se bucura în Boemă, ca redactor profesionist și onest, a stat în umbra lui Izdrăilă. Personajul-narator. Care umple tot peisajul Boemei cu aplombul său. Cu logoreea sa. Cu portretele, prelegerile, înscenările etc. relatate pigmentat, cu belicozitatea sa ce animă spiritul boem. Îl diseminează. Izdrăilă este „Tătucu’ Boemei”. Susținător devotat, însă și agent în „patologia culturală”. Cu stofa sa de „fost merceolog” obține tot ce-l interesează. Cu vicleșugul său de traficant. Cu banii săi, cu care cumpără tot ce vrea, susține, în general, Boema și, în special, Școala lui Teoharie Cimpoieșu, unde poezia este de vânzare… Pentru o masă copioasă și pentru băutura aferentă:
„Totuși, cu toate că egzistă cevau’ ăsta ce ne leagă-ncontinuu, avem și cevașilea de ascuns. Ucenicii lui Teoharie – comerțu’ cu versuri și neguțarea nemuririi la o masă cu bucate alese și stropite cu vin din belșug sau cu ce sunt stropite…” (p. 107).
Cimpoieșu, alt pilon al Boemei, trăiește drama lui Esau. Își vinde pe mese pantagruelice dreptul de autor de geniu, precum personajul biblic își vânduse, pe un fel de mâncare, dreptul de prim-născut. Și nimic nu s-a mai putut îndrepta. O asemenea greșeală implică, ireversibil, ratarea șansei, retragerea darului de har, perspectiva morții definitive. Șeful de Școală literară este evocat ca personaj ambivalent, dedicat, cu puterile sale limitate de viciu, Boemei timișorene și atins de tragism:
„Este el, așa cum a fost totdeauna: păgubos în viață și falit în iubire. Și poet. Poet până-n măduva oaselor. Și creator de Școală, la «Boema». Barcagiu pe barca «Boemei». Ori amiral. Ori ministrul Boemei. Maestru și tartor peste întreg «bestiarul». Și uneori și cabotin și traficant de rime aici, la «Boema». Pungaș. Nu ții să zici mai mult. […] Pe urmă se prinde-n discuții despre poezie și-i place să recite din versurile lui sau ia parte la discuții despre poetica scrisului, însă se îndeamnă la băutură mai abitir decât toți. E cu privirea pe glajă și se luptă cu glaja. Renunți la orice tentativă de a-l distrage de la patima asta devastatoare și-ți zici că așa a fost scris la el în destin: să fie menit Poeziei și sortit vieții boeme, dar și băuturii. Și băutura să fie liantul. Ori așa a-nțeles el să se salveze de singurătate și de urâtul existențial, care-l lovesc încontinuu. Ori să depășească momentele când își simte mecanismul biologic avariat și sfârșitul periculos de aproape. Și Marea Spaimă, care e Moartea, înșurubându-i-se în gâtlej. Și care o să-l hărțuie groaznic, până o să cedeze.
Așa a fost rânduit, să își spună. Moartea să termine și să-ncheie” (p. 312-313).
Chiar dacă are talent și patima literaturii, Cimpoieșu este privat de alternativa posterității. Nu s-a putut ridica dincolo de ceea ce „termină și încheie” totul. În angoasa efemerității stă dramatismul său, ce surmontează boema. Nu și poezia.
Corupția lumii de afară penetrează Boema. Îi reduce anvergura spirituală. O viciază în fel și chip. De pildă, prin exacerbarea egoului „micimanilor”, care o căpușează. Complexul de inferioritate al celor „din afara literaturii”, care vor doar să-și vadă, prin orice mijloace, numele pe o carte, se preschimbă în trufie, în pornire de „înfruntare” războinică a „taberei adverse”, în vederea cuceririi Boemei:
„… T.E.D.-eu simte mirosul de praf de pușcă în aer și intervine: «Mă, opriți-vă!» și «Ce-i râca asta nestinsă între mese? Voi aici și rivalii voștri acolo, c-am înțeles că nu v-agreați. Dimpotrivă. Vă bateți pentru Boemă și unii și alții. V-ați bucura să dețineți monopolul, dar nu vă lasă ăia de colo” (p. 161).
Această ură – de nedorit, fiindcă mută paradisiaca Boemă în infern și o trivializează – are meritul de a întări coeziunea Școlii lui Cimpoieșu, de a înteți tensiunea epică și, nu în ultimul rând, de a ațâța fantezia pamfletară:
„«A dat Barbacioru alarma sau ăstalantu’, Cicâldău, a sunat goarna și s-au strâns toți. Și nu știu ce urzesc și ce coc, fiindcă cevașilea coc și urzesc» a adăugat. Și: «Numai ce mă gândesc de ce sunt în stare beliții și-mi pierd cumpătu’. Mă mobilizez egzemplar și-s gata să-i înfrunt. Și-aproape că nu-mi dau seama cine și care e dintre ei. De ciudă, nici nu-i mai văd. Moaca lui Barbacioru și, lângă ea, moaca lui Cicâldău sau Pospai și alăturea încă o moacă de lapte sau de bebeluș din ultimu’ eșantion. Și-i tot o față umflată de umflătura-ngâmfării și lățită de suficiență. O fizionomie de oameni urâți, care suferă de complexu-nălțimii și, cu ce mai ies în evidență, ies cu grosimea. Sunt ampli în foale și s-au fixat ca niște stabilopozi la masă și mai mult șopcăie ei-înde-ei și-i citești după buzele vorace și după mustățile de hârciogi albite de spuma berilor date pe gât și după hotărârea aia din ochii spălăciți și ascunși și parcă anunță Anotimpu’ grivanilor. Și Vin grivanii!, îți trece prin bilă și ți-i imaginezi mai departe trecuți unu’ în altu’, fiece moacă clonată-n altă moacă, în ordonanță sau în scutier și apărându-se și atacând prin ordonanță sau scutier, adică prin cozi de topor…” (p. 262-263).
Medoia s-a consacrat Boemei până la epuizarea legăturilor cu ea. Apoi, s-a retras către sine. A revenit în matca autorului. În vreme ce la restaurantul lui Seby Duma mai trăncănea Izdrăilă. Sau ceilalți naratori, cu toții ahtiați de mirajul zicerii ca denunțare (chiar dacă sunt ei înșiși serios compromiși), naratori „de ocazie”, iviți aleatoriu în schema narativă: secretara Editurii, corectorul, pictorul, profesorul de română… Povestașii. Amintind de voci din cărți celebre. În mare parte, ei compun Boema și construiesc uluitor de dinamic și de pitoresc Cartea Boemei – o carte densă, extenuantă, plină de amănunte, de reveniri de interes hermeneutic, ale cărei părți se țin strâns laolaltă, prin ingenioase elemente de coeziune, dar și prin forța coagulantă a Boemei, spre care converg, monoton sau sprinten, toate poveștile. Până în momentul în care autorul își revendică propria autoritate. În capitolul al XII-lea, acesta intervine direct, deschis, ferm, în text. Își scindează eul în emițător și receptor și se adresează sieși, ca unui naratar, la persoana a II-a: „Scrii CARTEA BOEMEI, așa obosit de-ntâmplări și burdușit de personaje, cum ești. N-ai știut la ce te înhami; acum știi. Mai ales că nu te-a dăruit Dumnezeu cu talent, ca să convingi cu talentul. Te-a dăruit cu răbdare. […] Excavezi universul Boemei și trăiești biografii și destine și te lași consumat până la ultima picătură de energie și te prăbușești, odată cu ele, în romanul Boemei. Te-nzidești sau te-ngropi în «sarcofagul» care-i CARTEA BOEMEI, pentru că nu crezi să mai rămână viață în tine și după” (p. 456-457).
Introspecția produce numaidecât efecte. Vocea interioară marchează trecerea din sfera actorială în cea auctorială: „Încerci să limpezești lumea Boemei, cât îți stă în puteri, să-i numești palierele și liniile de forță. Protagoniștii. Speranțele și himerele… Știi că ce-i ispitește pe mulți e Boema din minte, ce transcede timp și istorie” (p. 457).
Departe de sclipirile și de mizeriile zgomotoasei Boeme, simptomatice pentru ceea ce ajunsese cultura în era comunistă, autorul are nostalgia acestui fenomen rarisim, de insurgență culturală. Totuși, a epuizat această poveste. A întors-o pe toate părțile. Fără odihnă, fără zăbavă, cu un elan al umplerii oricărui spațiu alb, ce face imposibil vreun adaos. Se adâncește în sine. Constată că încă arde. Îl uimește tăria arderii. Acel foc lăuntric. Pe care Eminescu „a-l stinge/nu poate/cu toate apele mării”. Acel foc în care creatorul arde de viu. Asistăm, astfel, la o foarte abilă ieșire din mediul predilect al romanului… Din farmecul și din grotescul său. Din vremelnicie. Și ne câștigă admirația inteligenta și curajoasa manevră autorială. Finalul, la fel de suprarealist ca întreaga desfășurare epică, atestă translatarea eului narativ spre „Rugul aprins”. Mișcare greu de imaginat în iureșul Boemei, unde Medoia, personajul-redactor de carte, triumfa narcisist, cucerind toată audiența, începând cu Antoniade, continuând cu asistenta universitară de la Medicină, posesoarea ochilor de „un verde-marin”, asaltați de epitete, și terminând cu incredibila convertire a lui Izdrăilă, cel atât de neglijent în exprimare, la limbajul său: „Și ciudat e că adoptasem limbaju’ redactorului pe loc și întrebuințam limbaju’ redactorului. Îl auzisem povestind pentru prima dată despre Platon și deja vorbeam în termenii lui” (p. 447). Medoia este, în Boemă, modelul ultim. Pozitiv. Moral. Deschis spre comunitatea Boemei. De aceea, mutarea finală de „pe tabla de șah” ne ia prin surprindere. Impresia ce rămâne, pregnant, în memoria cititorului este, categoric, salutară pentru statutul Cărții Boemei.
În concluzie: dacă tema de bază este Boema și dacă Boemei înflăcărate de visul de nemurire i se consacră cel mai amplu spațiu în recentul roman al lui Ion Nicolae Anghel, tema de adâncime, mult mai subtilă, o constituie descoperirea, pe cont propriu, a esenței spirituale a nemuririi. Acesteia i se conferă grandoarea revelației. Prin ceea ce are mai profund și mai durabil, cartea de față este un omagiu al Creatorului, al „Rugului aprins”. Nicidecum în ultimul rând, ea ne vorbește despre dăinuire, despre destinul SPIRITULUI CREATOR. Însă meritele sale nu se sfârșesc aici. O lectură stilistică, axată pe limbaj – pe selecția lexicală, pe formulele sintactice ale oralității, pe repetiții, parafraze și paralelisme; o abordare naratologică, urmărind mobilitatea naratorilor și a naratarilor, „povestirile” și „prelegerile în ramă”, trecerea de la o persoană la alta în actul de narare, glisarea obiectiv-subiectiv în relatări și evocări etc.; o abordare psihologică – vizând psihologia creatorului absorbit de Boemă, dar și Boema ca fenomen de psihologie colectivă etc. ar scoate la iveală multe alte aspecte ale unei literarități ce poartă amprenta scriitorului Ion Nicolae Anghel. Or, fiecare dintre acestea, ca multe alte perspective pe care le deschide, în complexitatea sa, textul literar, ar presupune o analiză distinctă.

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.