Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » O POEZIE A (DE)CĂDERII UMANE

O POEZIE A (DE)CĂDERII UMANE

O POEZIE A (DE)CĂDERII UMANE

 

Gheorghe POSTELNICU

             Faţă de poezie, critica literară are datoria de a o încuraja să meargă mai departe spre noi sisteme filozofice şi spre tehnici moderne de exprimare, stopând versul anacronic, gândirea leneşă, rutina. Aceasta este şi atitudinea noastră, vizibilă în sute de cronici şi recenzii care, nu de puţine ori, ne-au adus din partea versificatorilor vizaţi, răceală, dacă nu, chiar ostilitate. Un respectabil confrate, prozator valoros, scrie, cu generozitate, şi cronici de întâmpinare, având următoarea teorie: „Ce nu-mi place, nu comentez”. La rândul nostru, suntem de părere că trebuie să comentăm tot ce ajunge la noi, ca un prim semn de respect faţă de autor. Mulţi ştiu asta şi feresc produsele sensibilităţii lor de noi, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia decernării premiilor Concursului Naţional de Creaţie „V. Voiculescu”, manifestare desfăşurată în satul nostru natal şi al revistei Întrezăriri. Ne-a rămas, astfel, necunoscut, conţinutul lucrărilor laureate în octombrie 2018: „Cronicile de la Snagov”, „Răzbunarea mierii”, „Strada lăcustei”, „Cele mai frumoase reportaje” ş.c.l. Să fie sănătoşi şi cu putere de muncă autorii lor, ca şi membrii juriului buzoian. O carte premiată, dar necunoscută criticilor, este ca un nou-născut părăsit într-un parc sau pe scara unui bloc.

Această introducere ar trebui să ne ocrotească de eventuala supărare a prietenului Nicolae Gâlmeanu, al cărui ultim volum de versuri, „Ascultă cum zboară mormintele”, 2019, dorim să-l comentăm, aşa cum am făcut-o din 2006 încoace, cu „Mirele pietrei”, „Cămaşa lui Lot”, „Plângea Iisus”, „Golgota Akasha”, „Poeme cu noduri” şi „Contorsiuni”. „Ascultă cum zboară mormintele” este, sub aspect grafic, volumul meritat de N. G., veteranul adorat al poeţilor de pe Valea Buzăului, la a cărui izbândă formală au contribuit finanţatorul (Consiliul Local Cislău), fiica Elena Dragnea şi fiul Raul Gâlmeanu (lectori şi consilieri literari) şi nora Nicoleta (copertă şi corectură). O bijuterie vizuală impecabilă!

Originalitatea lirică a lui N.G. constă în meditaţia existenţială asupra înstrăinării de tot şi de toate. Căderea (decăderea) umană îşi are punctul de plecare în nelinişte şi însingurare, cumplita dramă a timpului nostru deghizat pentru a ne înşela cu amăgitoare avataruri. Despărţirea dintre omul raţional şi lumea monstruoasă este definitivă. Exilat în societate, într-un spital sau într-o instituţie, poetul simte că dramaticul a contaminat totul. Ne aflăm în faţa unui radicalism al exasperării cum rareori am întâlnit în poezia contemporană. Oribilul anatomic are funcţie sarcastică şi este asociat cu urâtul social. Tehnic, versul dilată forme şi conţinuturi, într-atât de mult, încât mecanismul lucrează în gol. Lexicul e bogat, vizând atât neologismul, termenul ştiinţific şi politic, cât şi arhaismul, regionalismul şi cuvântul popular. Personal, creează câteva superbe barbarisme.

Analiza sistemului său poetic nu e un lucru uşor. Ea ar trebui să aibă în vedere toate cele 12 volume de versuri, deoarece, de la „Complotul vămilor”, 1996, şi până astăzi, s-a consolidat o construcţie cu puţine ferestre şi cu puţine uşi, aşadar, cu un număr redus de căi de acces spre miezul metafizicii sale, care, de fiecare dată, ne duce cu gândul la „Omul revoltat”, eseul lui Camus, din 1951. Conştiinţa ar fi un fenomen secundar al proceselor neurofiziologice pe care le însoţeşte, fără a le influenţa, întrucât, la baza existenţei sociale, consideră N.G., stă un mecanism vicios în care este captiv destinul uman, răul reprezentând şuvoiul care curge nestingherit din trecut spre viitor, sub acelaşi cer indiferent: „Alerg ca un spermatozoid care nu poate ajunge / făptură, perenitatea mea de lumină mă spiritualizează / de fiecare dată, când ţipă mama din patul maternităţii / procuste şi-mi strigă că nu m-a aruncat la canal, / prezervativele ei din cămaşa de noapte n-au ajuns / niciodată la chiuretă” (p.30). În aceste circumstanţe, versul rămâne singurul mijloc de a exprima realitatea. Punând viaţa sub semnul răului, poetul şi prozatorul, în aceeaşi măsură, demonstrează că răul este inevitabil şi indestructibil, revolta şi dispreţul fiind atitudinile demne de urmat. Extrase din ţesătura versurilor, aceste idei pot părea exagerate. Exigenţa morală pe care o pretind face din existenţă imaginea veridică a unui adevăr: omul este un luptător. Împotriva sa şi împotriva celorlalţi: „Să joc în această partitură de viaţă, sunt atâtea / piese cu rang în faţa unui pion, am pierdut atât, / ca din toate regulile să salvez ceva incriminat / pe o tablă de şah, după un cod unde nu joacă decât / învingătorul şi învinsul, cu mâna pe biblie, şi, de pe tabla goală, toţi pionii martiri îşi aşteaptă / rândul să salveze partitura” (p.31).

Activitatea literară a lui N.G. ţine în viaţă conceptul de literatură experimentală care pune sub semnul întrebării rolul artistului, deplasând atenţia pe incoerenţa vieţii. Artistul este devorat de propria sa experienţă şi pierdut în fagurele unei realităţi amorfe. Absurdului vieţii îi corespunde în plan artistic o estetică a urâtului, încât putem afirma că tot ce a realizat până acum N.G. armonizează  cu un dicţionar marginal, susţinut de termeni, precum: ciosvârtă, clondir, leprozerie, chiuretaj, ţâţă, limbric, bubă, falus, rut, borhot, flegmă, tărhat, găman, obrintit, zoaie, vomă, lături, labii, padoc, placentă, budă, tomberon, puroi, a expectora, ducimal. Pretextul mizantropiei, am putea spune al scârbei faţă de materia vie şi nevie, este, aici, experienţa recentă petrecută într-un spital, după cum reiese dintr-o amănunţită şi emoţionantă dedicaţie, transpusă liric în partea a doua a volumului, intitulată „Domnule”, care cuprinde texte antologice: „Titlu”, „ – Mă”, „Control de rutină”, „Baia de vise”.

Nu putem încheia fără să cităm patru versuri semnificative pentru măiestria poetică la care a ajuns bunul nostru prieten: „drumu-mă, inimă, mână-mă înfrunzit în piatră, / şi rămână-mă clopote-n urmă-mă, / sătul de arginţii prinşi în turmă-mă, / zboară rizomii şi din morminte dezgoală-mă” (p.79).

„Ascultă cum zboară mormintele” pare a fi cel mai important volum de versuri al blajinului revoltat din Bărăştii Cislăului. Dar de ce să te revolţi, dacă în tine nu există nimic de ocrotit? se întreba Albert Camus…