Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » POEZIA CA SIMFONIE A VIEȚII

POEZIA CA SIMFONIE A VIEȚII

            Citind volumul, intitulat metaforic „Zbuciumul amnarelor”, al poetei Mirela Ianuș Dinga, am avut de îndată senzația de déjà vu, având în vedere faptul că îi cunoscusem creațiile cu ceva vreme în urmă prin intermediul lui Ioan Romeo Roșiianu, care îmi facilitase lectura unui alt volum publicat la editura sa, „eCreator”, în anul 2018, „Arabescuri”. De ce déjà vu? Pentru că și în volumul de față, ca și în creațiile anterioare, este evidentă afinitatea poetei față de estetica (neo)romantică și, într-o oarecare măsură, pentru prozodia tradițională, deși, de această dată, sunt prezente destul de multe încercări de aprop(r)iere a tehnicilor poetice moderniste (expresionismul) și avangardiste. De asemenea, limbajul aforistic din volumele anterioare, metafora sclipitoare, plină de semnificații, naturalețea exprimării în realizarea unor imagini artistice de o prospețime încântătoare „trădează” un creator despre care se poate afirma că se află în plin proces de maturizare artistică, în ciuda faptului că, iată, se află doar la al cincilea volum personal. Este drept că nu trebuie neglijat nici faptul că a publicat versuri în numeroase antologii din țară și din diaspora, mai ales în Italia, unde trăiește de mai bine de un deceniu. De altfel, trebuie să remarcăm faptul că două dintre volumele sale cuprind versuri în limba italiană, cea de a doua (sau cea dintâi?) limbă în care scrie, bucurându-se și beneficiind, probabil, de o atmosferă literară propice în Italia, dar, mai ales, în Patria Viorilor, adică în Cremona, unde locuiește.

            Și iar un déjà viu sesizând emoția și sensibilitatea sufletească a celei ce trăiește plenar sentimentele pe care le exprimă, verosimilitatea trăirilor afective, asigurată prin utilizarea persoanei I (de cele mai multe ori la pluralul autorului), dând senzația de sinceră confesiune și de profundă meditație asupra vieții, asupra realității transfigurate artistic, toate acestea aparținând unui creator cu un îndelungat exercițiu și cu un susținut travaliu asupra cuvântului, în așa fel încât poeta rămâne egală cu sine însăși, conștientă și responsabilă pentru ideile substanțiale pe care le sugerează cu talent și măiestrie artistică.   

            De altfel, preocuparea pentru creație, pentru menirea creatorului, apare într-o adevărată ars poetica, realizată aproape numai din substantive, cele mai multe provenite din vechile infinitive lungi (apar doar două adjective, un verb și un pronume relativ), în care poeta rezonează cu elementele naturii („rostogol de umbre și de mare,/pietre amuțite pe cărare”), ale universului interior („lacrimi și sudoare”, „legământ și scrâșnet și mirare/unduire de cuvânt ce doare”), ele revelând truda creatorului în procesul de creație pentru a-și comunica gândurile și simțămintele prin „cioburi de cuvinte călătoare”, „încleștarea” acestora, adică îmbinarea lor armonioasă, fiind posibilă numai după un lung proces de „risipire, răsturnare/rătăcire, respirare”, „deslușirea” și „desfrunzirea” lor finalizând îndelungata căutare a cuvântului „ce exprimă adevărul” și revelând îmbinarea armonioasă a tuturor simțurilor, fiindcă poezia trebuie simțită, gândită și trăită de întreaga ființă a creatorului ei („Exercițiu”). Dar vine un moment când ideile sale, „o armată de viori”, se aștern ușor pe „portative sfinte”, ca niște „crini ce-nsămânțează perle în cuvinte”. Creația, un „zâmbet lung de sănii”, țâșnește ca niște „aripi de egrete” și generează strane simfonii-genuni”, iar regretele provocate de nereușitele anterioare se limpezesc („Simfonie”). Se observă ușor înclinația poetei pentru conotația pozitivă, superioară, a metaforelor reprezentate de denumirile unor păsări, flori, instrumente muzicale, stări sufletești, alese pentru puritatea, frumusețea lor neîntrecută, justificând astfel titlul care ne duce cu gândul că poezia este aidoma celei mai suave, armonioase și melodioase compoziții muzicale.

            În multe dintre poemele acestui volum, Mirela Ianuș Dinga creează o imagine apocaliptică a vieții, a umanității amenințate de un dezastru iminent, reprezentările fantaste ale poetei revelând o persoană visătoare originală, cu trăiri halucinatorii provocate de acea degringoladă morală a societății contemporane care face imposibilă o viață cel puțin decentă. Toate acestea ne îndreptățesc să afirmăm afinitatea sa pentru expresionism, mai ales pentru cel al lui Lucian Blaga, care afirma că această orientare estetică apare atunci când „o operă de artă redă astfel un lucru, încât puterea, tensiunea interioară transcende lucrul, trădând relații cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul”.

            Se știe că, încă din primul lor moment de viață, oamenii au putut supraviețui, în primul rând, datorită darurilor generoase ale naturii în mijlocul căreia trăiau „clandestini în lumea nesfârșită/a nuanțelor de clorofilă”, natură în a cărei „furtună de parfum și frunze” au învățat să se apere de pericole. Dar, descoperirea focului a fost mult mai importantă pentru viață, la început doar prin frecarea a două bucăți de lemn uscat. Focul a condus la descoperirea fierului, modalitățile de aprindere evoluând la „amnar” și „iască”, astfel încât „vămile amnarelor prin cord/trec spre iasca nudă ce dansează”. Iată că, în ciuda faptului că focul are și o simbolistică a răului, a distrugerii, pentru om devine dătător de viață, alături de natura darnică simbolizată prin „nuanțele de clorofilă”, din moment ce „sclipete născute în amnare/carnea aurorelor cioplesc”, deci amnarul și iasca se află la originea luminii (motiv expresionist) care îi dă putere, vitalism, omului („Vămile amnarelor”).

            Cuvinte-simbol, „clorofila” și „amnarul” apar tot împreună într-un alt poem, cel dintâi aflându-se la originea celui de al doilea cuvânt în momentul înserării, când „ceasul sângerând din minutar/silabisește zbaterea de frunze”, având rol de călăuză atât „în lumea curcubeielor bolnave”, cât și „în delta gândurilor, pe ostroave”, focul, „calele de jar”, ajutându-l pe om să-și pregătească cele necesare existenței și să-și limpezească gândurile („Pierduți în verde”).

            Visător incurabil, omul aspiră la „bucăți de infinit”, însă, uneori, viața oferă și momente dificile când „adulmeca adânc durerea/răstignirii viselor de rând”, iar, în momentele când „ploi de nori” se abat asupra lui, apelează la același salutar „amnar” pentru a-l călăuzi pe drumul drept: „Și cu mâini ce tremurau ca frunze/foloseam amnare-mprumutate/din cenușă cheamă călăuze-/flăcările ce mușcau din noapte („Călăuze”).

            În aproape toate poemele apar elemente ale naturii, dovedind o mare apetență a poetei pentru tot ceea ce ne înconjoară, prezența unor arii lexico-semantice din acest domeniu (pădurea, cerul, florile, arborii, animalele), ca și cea a timpului, căpătând semnificații insolite, fiind transfigurate artistic cu mare măiestrie de o poetă care se simte în largul ei și în orientarea estetică avangardistă, semnificativ în acest sens fiind poemul „Tăcere”.

            Clepsidra, simbol al timpului care se scurge inexorabil, are „buza însângerată” pentru cei care au ajuns „în pragul amurgului”, niște „magi nebuni trași pe roată”, care caută încă „gustul reavăn al pământului” printre „cioburile risipite” ale vieții („Magia irișilor”).

            Chiar dacă o clepsidră simbolizează sfârșitul indenebil și inevitabil al vieții, cele două părți ale sale reprezentând Cerul și Pământul, golul și plinul, acest lucru revelează trecerea reciprocă de la ceresc la teluric și invers prin răsturnare, așa încât oamenii se pot bucura de un „vals condus printre oglinzi”, semnificând momentele fericite. Totuși, când muzica vine de la „viori neacordate”, ei nu mai simt „sângele curgând învolburat”, într-un timp pâlpâind în „flăcări zdrențuite”. „Clepsidrele obosite” abia mai funcționează, trecerea de la terestru la ceresc devenind tot mai dificilă, iar oamenii, „lujeri dezbrăcați de flori”, adică de visurile spre absolut, nu mai pot lupta împotriva „asediului cetelor de nori” („Clepsidre”).

            Acest drum spre moarte este revelat de prezența unui alt simbol, fluturele, clepsidrele care „gâlgâie…spre noapte” fiind înconjurate de aceste ființe diafane atrase de „flacăra morții”, devenite „prizonieri în zbor” („Uitare”). Mai ales când apar „fluturii de noapte”, cei care „ard” frunzele copacilor, care le strivesc până la pieire, sufletul aflat în căutarea absolutului se mistuie zadarnic, devenind „un joc cu zaruri, truc de vrăjitori,/pe brazda timpului”, așa cum aceste ființe suave ale nopții își pârjolesc aripile la flăcările care îi atrag implacabil și în jurul cărora zboară în drumul lor spre moarte și când „potop de aripi arse podidesc/valul de beznă care ne înfruntă”. Dar nici în aceste condiții oamenii nu își pierd speranța unei vieți mai îndelungate și, deși „buimaci”, vor urma exemplul „fluturilor de noapte” și își vor face, ca și ei, „din scrum de aripi, lănci și scuturi” („Fluturii”).

            Desigur că tematica poemelor este mult mai bogată (timpul, natura, dragostea sugerată destul de subtil), dar întregul volum cuprinde versuri sclipitoare, pline de semnificații, cu o naturalețe a exprimării remarcabilă în realizarea unor imagini de o prospețime încântătoare, versuri în care oricare cititor își va regăsi propriile simțăminte, gânduri și idei.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN